În două decenii de lucru cu subiecții (vreau să spun cu oamenii, îmi cer scuze!) am auzit multe lucruri și am învățat ceva esențial: oamenii nu pot fi transformați în cifre, oricât de tari am fi la statistică sau la metode cantitative. Deși facem zilnic asta, prelucrând opinii, păreri, viața este mult mai complicată decât schema de realitate pe care o putem pune la dispoziția opiniei publice. Nu toate lucrurile umane se pot măsura chiar dacă folosim cele mai sofisticate metode. Despre suferința incomensurabilă a vorbit marele Bourdieu, dar putem extinde analiza sa și la alte sentimente. La frică, la frica de viitor a oamenilor.

Am sondat în ultimii ani, sistematic, câteva teme strategice pentru a înțelege societatea noastră și pentru a oferi unor manageri societali, destul de neiteresați, date de context, de atmosferă, evaluări ale oamenilor. Sistematic, am oferit date despre neliniștile oamenilor, despre speranțele lor, despre așteptările lor, așa cum le poți surprinde în chestionare sau în ghiduri de interviu. Uneori standardizând, alteori inhibând subiectivitatea oamenilor, care poate ar fi dorit să ofteze sau să înjure în loc să dea o notă sau să se plaseze pe o scală. Noi, sociologii, avem mereu justificarea că trebuie să reducem la legea numerelor mari manifestările oamenilor, că trebuie să găsim lucrurile care ne apropie, mai mult decât pe cele care ne individualizează. Dacă scriitorii pot crea tipuri ideale, personaje simbol (mă rog, asta cu tipurile ideale a spus Max Weber că putem face și noi), sociologii trebuie să reducă gândul la probele pe care le putem constitui în realitate, iar pe aceste probe să le reducă la concept. Conceptele trebuie construite cu migală, din dimensiuni, caracteristici și indicatori … O bucatărie tehnică, care nu are nici o relevanță aici. Revenind la ceea ce vroiam să povestesc: în seara asta reveneam de la o televiziune și mă gândeam să publicăm mâine ultimul episod dintr-o serie de sondaje despre bilanțul anului 2011 și despre predicțiile pentru 2012. Un sondaj mai conceptual, despre percepția riscurilor în România. Sună un pic pretențios și nu-mi venea să mă apuc să scriu câteva rînduri, pentru că este o temă care nu se lasă ușor îmblânzită pentru un discurs jurnalistic. M-am uitat un pic peste grafice, dar automatismele de a căuta relații sociologice distrug repede gândul de a scrie ceva uman. Am văzut că se continuă ceea ce găseam și în ultimii doi ani, peste jumătate dintre români cred că totul va merge rău, că vor face economii și că nu vor merge în vacanțe. Niște lucruri care nu mai impresionează pe nimeni, nici presa nu le mai prea publică, deși acum vreo câțiva ani ar fi făcut prima pagină în câteva zile. Găsisem un lucru interesant, dar nici pe acesta nu-mi venea să-l comentez. Am întrebat oamenii ce ar face dacă ar putea lua viața de la început. Nu puneți întrebări de anticipație, îmi aduc aminte că îmi spunea dragul meu professor de MTCS, ele nu aduc nici o cunoaștere despre viața socială, dar răspunsurile mi-au părut interesante: 41% dintre români spuneau că ar schimba TOTUL, 23% multe, deci un total de 64% de viteji care cred că dacă am avea o nouă șansă am schimba destinul. Dialogam în gând cu acei oameni în timp ce o pornisem spre casă. Ce să schimbați fraților, nu vedeți cât de fataliști suntem la toate lucrurile? Nu putem să ieșim în stradă să ne apărăm drepturile, așteptăm să lupte alții în locul nostru! Ce să mai spunem de determinările personale? Voi, prieteni, nu vedeți că mereu facem aceleași greseli, la altă scară sau la altă vârstă? Nu vedeți că mulți dintre îmbogățiții noștri de după revoluție își iau amante mai tinere, dar care seamănă leit cu nevestele? Schimbarea este mai mult o grozăveală, noi, de fapt, tindem mai mult spre stabilitate, adică am vrea mereu schimbarea sau reforma, dar pe noi să nu ne atingă cu nimic. Adică noi să stăm în mijloc, ca un fel de buric al pământului, iar în jurul nostru schimbările să vină ca niște chelneri cu fripturi pe tavă, iar noi, belferii, să ne alegem acele schimbări care ne convin, mai prăjite, mai în sânge, poate… medii.

În timp ce polemizam cu eșantionul meu de români, am ajuns în stația de taxi, unde am intrat în prima mașină – obicei de la Bruxelles, unde nu poți lua decât acel taxi care este primul la coadă – nu într-un Mercedes care se afla pe la mijloc. La volan era o femeie, care se ascundea sub o șapcă de adolescent, cred că era una din șepcile suporterilor ”U” Cluj. A pornit băiețeste și apoi a încercat să-mi arate că este bărbată și îi vine să se dea jos. Să-l ia pe un bou la palme. Nu aveam de mers mult, doar timp de vreo patru minute, dar mi-a povestit viața ei în acest interval și a tratat și o temă de sociologie morală. Mi-a spus că este singură cu doi copii, pe care îi crește singură, și nici măcar nu cere ceva statului. „Nu vreau alocație”, mi-a spus, „statul ăsta are destule pe cap și, mai grav, este și un stat hoț și corupt!”. Am vorbit despre egoism și individualism și mi-a povestit tot felul de pățanii din viața și din traseele ei. La un moment dat s-a oprit, a frânat pur și simplu, a tras pe dreapta și mi-a spus, uitându-se la mine: „Domnule, acum să vă spun serios de unde vine tot răul asta, tot egoismul acesta care crește pentru că se escaladează ca un război. Vă spun foarte serios, știu sigur, nu e nici un secret: este vorba de frica de viitor, de faptul că oamenii nu mai sunt siguri de nimic. Acționează acum ca animalele, ca vitele bezmetice, nu sunt siguri că undeva în viitor poate să-i aștepte ceva bun.” A pornit din nou și peste 30 de secunde eram în fața casei. I-am mulțumit pentru drum și am plecat direct în biblioteca mea, am deschis computerul și am văzut datele încă o dată. Mă gândisem să nu mai public acest ultim episod, nu mai interesează pe nimeni, credeam eu, până ce am cunoscut-o pe doamna cu voce tabagică din taxi.

E adevărat, teama pentru viitorul copiilor avea cea mai mare valoare a emoției negative. Cum să trăiești cu o asemenea imagine despre un viitor care vine ca un nor negru, ca un hău care te absoarbe? Da, dacă reducem oamenii la cifre, orice devine o judecată cantitativă. Câteva mii de morți pe șosele, pentru că nu am fost în stare să facem niște autostrăzi care să ne protejeze, pot fi pierderi colaterale. Când vorbești de 40% dintre oameni care spun că sunt disperați, politicianul poate să înțeleagă că a realizat ceva măreț, deoarece sunt 60% care nu sunt disperați, deci am putea spune că sunt fericiți și nici măcar să nu-i mai menționăm pe cei 40%, deoarece sunt minoritari. Dar întâlnirea cu drama oamenilor este o experiență mai tare decât absintul, nu se exprimă doar în cifre, ea poate fi trăită empatic. Descoperi oameni reali care pot fi introduși în statistici, cifre sau procente, doar sărăcind viața, mutilând-o chiar.

Taximetrista pirpirie care m-a dus acasă în această seară trăia fără să se plângă, își pierduse speranța, dar, pentru că bărbatul ei o fi lăsat-o pentru una mai tânără, se camuflează în bărbat și se aruncă în infernul urban pentru a supraviețui. A învățat unde să se uite, adică în viitor. Nu-i place ce vede, dar nu se lasă, își explică corect. Mi-a explicat și mie ceea ce este important în acel sondaj de care ea nu avea habar. Nu sărăcia, nu lipsa de venituri, nu marile economii pe care trebuie să le facă oamenii, nu acestea sunt marile drame. Toate acestea sunt doar trepte ale Golgotei, părea a-mi spune taximetrista; răul vine din faptul că nu se vede orizontul. Nici măcar o linie, o umbră. Doar ceață, o beznă, un sentiment de gol. Strigi ca să cauți un răspuns, dar nici măcar ecoul nu se mai întoarce. Acesta este un mod prin care poate muri ființa socială din noi, este, poate, începutul unei mari căderi, poate calea cea mai scurtă prin care un popor devine, încet, încet, o populație. Un mers prin pustiul fără orizont.

PS. Sondajul de opinie poate fi găsit pe siteul IRES

Mă pasionează și adun de ceva ani declarațiile de dragoste ale politicieniilor pentru România, făcute mai ales la provocarea jurnaliștilor. Unii vorbesc mai bine, știu jocul cu cuvintele. Altii, mai simpluți, îi urează la multi ani ca și cum i-ai spune asta unei rude bolnave sau unei bunici uitate la țară, pe care ști că n-o s-o mai vizitezi niciodată. Deci, nu te doare gura, nu te obligă nimic să zici exact ce se așteaptă de la tine. Pe cei din urmă îi înteleg și le respect nepriceperea, până la urmă, cred, o minciună stilizată este mai periculoasă decât un sentiment pe care nu poți să-l exprimi. Dar azi am citit declaratiile de dragoste făcute României de câțiva politicieni din prima categorie care m-au dezamăgit profund. M-au dezamăgit pentru că vedeau România ca o pradă. România era descrisă ca fiind un loc terifiant unde nu există solidaritate, nici unire, nici democratie, o zonă aflată în ghearele unei puteri străine, venite parcă de pe alte planetă. Un fel de loc al nimănui, un nicăieri, un teritoriu al haosului, disperării și pierzaniei.

Am înțeles din discursurile lor ca România de acum este un fel de pradă în ghearele dușmanului și că marele lor regret este că țara nu se află în ghearele lor, mai buni, mai drepți, mai solidari. Am citit aceste lucruri lângă știrea despre primarul PDL dintr-o comună buzoiană care și-a botezat numele de străzi din comună cu numele a zece dintre rudele sale. Da, România este o pradă pentru ochiul de prădător al unui politician si atunci ce poți să-i doresti prăzii? Să fie tot mai grasă și să moară toți ceilalti prădători.

România ocupată de cealaltă gașcă de politicieni (mereu va fi cineva care se plange de asta!), s-ar putea să fie ”nicăieri” astăzi, dar politicienii se înșeală, poate că nu acolo este România. Poate acolo sunt doar niște nefericite de bunuri, bugete, funcții, demnități și alte forme materiale care pot fi ocupate de găștile și familile militanților de partid. Când un politician a spus că există doua Românii, când un altul a spus chiar că există chiar trei Românii, eu cred că au exagerat în speranța lor. Au crezut că prin ștampila de vot au luat în proprietate o parte din România.

Nu, nici cei care au pierdut alegerile, nici cei care conduc acum țara nu sunt îndreptățiti să spună că au în proprietate vreo parte a României. Au primit niste voturi și monopolul parțial sau total asupra puterii, dar nu sunt proprietarii sufletelor noastre. Plăcinta pe care au cucerit-o politic nu este chiar România. Este doar o parte a României, cea care poată fi furată, prădată, violată sau pusă în conturile ”băietilor destepți”. Este bucata de patrie pe care o putem lua în geanta diplomat sau cea pe care o putem prosti cu tot felul de minciuni si cuvinte frumoase.

Dar România care ne umple ochii de lacrimi când auzim imnul de stat nu poate fi ocupată din patru în patru ani de hoardele de activiști de partid. România căreia i-am scris numele cu literele de carton din abecedar și cu mâna tremurând de emoție este ascunsă undeva unde nici noi înșine nu mai avem acces decât foarte rar.
România din versurile Luceafărului sau patria noastră ca limbă română, proorocită de îngerul Nichita, este imposibil de trădat sau de vândut pe arginți. România din sufletele noastre nu apare niciodată pe mesele unde înfulecă politicienii. Niciodată patria noastră, România, nu poate fi colonizată ca o feudă de marii sau micii noștri conducători. Ea nu ne părăsește nici măcar atunci când dăm vina pe ea pentru neputințele sau înfrângerile noastre personale sau de grup.

Patria mea este acolo unde într-o bucată de pământ a fost coborât trupul celei care mi-a dat viață și patria acesta nu poate fi atinsă și nici luată în posesie de niciunul dintre cei care vorbesc în numele României, ca niște proprietari. Ea nu poate fi atinsă nici măcar de mâinile noastre și nici de gândul nostru rău când ne pierdem încrederea în ea. Ea nu poate fi lăsată moștenire, nici pusă la mezat. Nici măcar nu ne putem lepăda de ea atunci când plecăm departe și încercăm să ne uităm originile.

România este o emoție care ne-a fost însămânțată în suflete atunci când descopeream lumea și care s-a șlefuit încet, ca o perlă, din suferinte, tristeți și bucurii. Din spaima de lume și din bucuria de a descoperi prietenia sau solidaritatea. România este un alt nume pe care il dăm noi unui loc din univers unde am cunoscut iubirea, zambetul mamei sau glasul bland al învătătoarei noastre. Nu putem fugi de acel loc pentru se află în inimile noastre, fie că știm, fie că nu mai știm.
Chiar dacă credem, devenind politicieni, că putem să luăm în posesie a nu-stiu- câta-Românie, sau toată România, singura Românie la care avem dreptul să tânjim este să redescoperim România uitată din noi. Aceasta va trăi până la sfarsitul zilelor noastre, nu avem de ce să-i spunem la multi ani, pentru că nu ne facem urări nouă înșine.

In momente ca acestea am putea sărbători retrăind sentimentul acela al paradisului uitat, chiar dacă nu întodeuna patria din sufletul nostru se lasă retrăită, chiar dacă poate nu vine, ca la comandă, la întâlnirea cu noi. Dacă am încercat să ne amintim prietenii dragi ai copilariei, mâinile muncite ale mamei sau cântecul acela din copilărie, sau chipul dragostei dintâi și am simțit o mică caldură în partea stângă a pieptului, atunci este semn că România a venit la intânire cu noi și că trăiește, este vie.

Această Românie interioară nu va deveni niciodată a pradă pentru pentru politicienii care, mai inspirați sau mai putin inspirați, sinceri sau doar simulanți, îi spun României astăzi, 1 Decembrie, ”La mulți ani”.

In plus, când văd apetenta pentru a alimenta aceasta discutie a celor care sunt simpatizanții puterii sunt sigur că politcienilor de la guvernare le convine de minune să acopere scandalurile de coruptie recente, cu scandalurile inutile din PSD.

Nu polemizez cu Domnul Ion Iliescu, pentru ca este prea mare distanta de la simplu membru la Presedinte Executiv de Onoare, însă nu pot să nu mă întreb si să nu mă mir.

1. Chiar nu înțeleg de ce niste oameni cu experiența domnilor Iliescu și Nastase comentează ceea ce spune un biet ”spectator din tribună”, unul care nu e legitim să vorbească, unul care nu se pricepe? In tribună există un spațiu al libertății pe care oamenii îl folosesc așa cum vreau și, de regulă, arbitrii te sancționează dacă, în calitate de jucător, intri în dialog cu tribuna.

2. Eu nu am spus că trebuie dați afară din partid nici bătranii, nici Iliescu sau Năstase, nici măcar Geoană. Lui Ion Iliescu îi sunt dator pentru ca s-a opus ca să fiu eu dat afara de partid de vreo două ori, in urma unor schimburi de replici cu Domnia Sa iar unii pupincuristi au sărit repede să mă sanctioneze, deci cum era să propun a fi dat afară. Eu am analizat o situatie și am sugerat ca echipa de la conducere să-și facă programul, fără a se lăsa conduși din spate. Este asta rău, nu este normal ca Presedintele ales să conducă și apoi să raspundă pentru rezultate?

3. Mă rog, nu am spus niciodată că un partid serios este unul de 15%, nici alte lucruri care mi se pun în cârcă, dar ar fi culmea să cer dovezi. Nu i s-au dat nici coanei Leana dovezi, la Targoviste, de Crăciun, când le-a cerut, sunt sigur că Domnul Iliescu nu o să-mi dea mie, un deviationist veninos.

4. Nu înțeleg nici măcar cum se face că dacă tot mi se citează un text, comentatorii nu se referă decat la o presupusă intentie a mea, nu îmi sunt criticate argumentele. Nu cred că dețin adevărul absolut, pot greși ca orice om, dar chestiunea fundamentală a textului meu era următoarea: De ce câstigam alegerile și ramanem totusi in opozitie iar managemetul partidului cu toate generatiile la cârmă, cu unitatea monolitică în jurul părintilor fondatori, nu reuseste decat să se tot pregatească de momentul în care il vom da jos pe Băsescu? Ca Borcea, pentru Liga Campionilor. De ce este mereu subminată autoritatea liderului și echipei de conducere de către Presedintele de Onoare care duce o lupta de gherilla impotriva Presedintelui in exercitiu (Năstase ”arogant” si ”capitalist de cumetrie”, Geoană ”prostănac”, Ponta ”cârlan” si ”imatur”)? Asta este oare traducerea indemnului din textul Domnului Iliescu ” Forţa unui partid constă tocmai în unitatea militanţilor săi , în capacitatea de a îmbina experienţa şi pregătirea celor cu vechime în partid, cu elanul şi dorinţa de afirmare a celor tineri”?
Dar am promis că nu mă țin de polemici, deci renunț să mă întreb.

5. Un singur lucru mă mai mir: de ce Domnul Presedinte Ion Iliescu imi dedică, pentru prima dată în viața mea politică, un text. Olimpian, Domnia Sa se rezuma înainte să să mă expedieze cu două trei fraze în care se întreba în numele cui vorbesc. Acum însă Președintele de Onoare imi raspunde si nu cred că este pentru ca am devenit Cineva? Un motiv este poate faptul că am vorbit despre relația Domniei sale cu Istoria, dar aici mai bine nu încerca să se justifice. Istoria nu o voi scrie nici eu, dar nici Domnia sa.

Să fie deranjul acesta în Olimp doar pentru pricini ideologice sau poate chiar și Presedintelui de onoare a început să-i fie frică de faptul că Domnul procuror Victor Ponta ar fi în stare să facă nemerniciile propuse de Dâncu? Nici vorbă, ar spune unii!

Dar dacă totuși, sunt semne că vine vremea Republicii Procurorilor: unii taie acum capete prin primării PDL, iar Procurorul de la varful PSD ar putea să nu mai fie la fel de respectuos cu istoria partidului si o să-și aducă aminte că a luat bataie in Piata Universitații?
Cred că sunt insinuări veninoase, dar parcă poți să știi?

Mă gândesc totuși să nu lungim polemica pentru că Procurorul ar putea să se prevaleze de situatia de conflict și să ne dea roșu la amândoi beligerantii, adică și mie, și Dumneavoastră, Domnule Presedinte de Onoare, ca să păstrez metafora fotbalistică cu care m-a gratulat Domnul Adrian Năstase.

PS. In fine, în semn de detensionare să vă povestesc, Domnule Presedinte Ion Iliescu, o intâmplare văzută de mine in calitate de ”spectator din tribună” de a cărei morală nu sunt sigur, însă ar putea fi următoarea: nu luați de bună tot ce spun spectatorii, o să creadă lumea că sunteti nesigur, că vă este frică, de istorie sau de Comandantul suprem. Intîmplarea este autentică, ba chiar și reală și este la Cluj, de pe vechiul Ion Moina, de unde este si fotografia postată.

La un meci al Universității Cluj, dinainte de 1989, un spectator din tribună, aflat aproape de banca de rezerve, striga disperat: Bagă-l, mă, pe Boeru! Bagă-l, mă, pe Boeru! In repriza a doua, rezultatul fiind prost, spectatorul continua să strige din nou, la fiecare fază, cât îl țineau bojocii: bagă-l, mă, pe Boeru! Spre final, lucrul acesta se întâmplă, Boeru intră și la prima fază face un luft groaznic. Se aude voceacunoscută din tribună: De ce l-ai băgat pe Boeru, mă, imbecilulule?

O săptămână minunată!

La începutul conflictului dintre Mircea Geoană și Victor Ponta am privit totul ca pe o fatalitate politică românească. Partidele sunt animale politice care își antrenează mereu instinctul de a sfâșia în interior atunci cînd nu au războaie externe. Am revăzut filmul în care Iliescu și Năstase îl împing spre lider la o decizie riscantă, apoi se retrag strategic și organizează judecata lui pentru pierderile suferite. Și eu am gândit la început în termenii clasici ai solidarității interne: un lider cu potențial trebuie ținut aproape de partid, el aduce voturi, coagulează simpatii. Modul în care se desfășoară bătălia mă convinge însă că nu este o tradițională execuție, ci ultima bătălie a stângii pentru a scăpa de umbrele trecutului.

Ion Iliescu reloaded

În aceste ultime săptămâni, Iliescu l-a atacat pe Ponta constant, retractând de fiecare dată și promovându-l pe Adrian Năstase ca și stadiul cel mai înalt al pesedismului. Chiar dacă acest lucru poate fi valabil pentru fostul Premier, este un calificativ doar pentru trecut și în nici un caz pentru viitor.

Format în anii cincizeci, anii de aur ai bolșevismului târziu din România, Iliescu l-a exterminat pe Ceaușescu și apoi a avut trei mandate de Președinte, timp în care singura lui preocupare a fost exercitarea puterii si dominației. A căutat să simuleze tot ceea ce se putea simula (inclusiv toleranța, acceptarea împăcarii cu Regele, a vorbit cu misticism despre dialog, iar atunci când nu a fost convingător, a adus hoarde de mineri care au delegitimat puternic partidul, în timp ce el și-a întărit astfel puterea și dominația.

PSD a fost timp de 20 de ani un partid al unui lider cu legitimitate trucată. O supunere oarbă la mitul lui Ion Iliescu, un amestec de spaimă și umilință: ce facem dacă pleacă Domnul Iliescu? El pleca și se întorcea mereu de la ușă. Din păcate,  noi, în România, confundăm acest comportament cu forța unei personalități politice.  Se prea poate să fie un simbol al forței, însă doar dacă vorbim despre o personalitate politică a Evului Mediu. Legitimitatea lui Iliescu s-a bazat pe focurile de armă pe care le-a comandat la Revoluție pentru că sângele vărsat oferă cea mai sigură sursă de legitimitate. A creat dușmanii democrației încă înainte ca ea, sărăcuța, să vină pe lume. Regele și partidele istorice, străinii, intelectualii sau studenții au devenit primele ținte ale echipei lui Ion Iliescu. A avut popularitate și putere legală, dar mereu i-a lipsit ceva: legitimitatea democratică, legitimitatea tehnocratică (vă amintiți vreo mare decizie?) și chiar ideologică, în măsura în care nu a adus nici o viziune privind ordinea viitorului și nua propus niciun proiect de societate.

A domnit, dar nu a luptat pentru nimic. Asemeni unui demiurg de birou a pronunțat emfatic cuvinte așteptând ca realitatea să-i urmeze vorbele, iar vorbele să se întrupeze. A vorbit despre corupție doar cât să-l înfunde pe Năstase, despre cauza românilor din teritoriile pierdute doar la evenimente oficiale, a vorbit despre muncitori,  dar nu a căutat să facă nici un program de reconversie a industriei sau agriculturii la noua realitate economică și politică.

În schimb a fost atent ca fiecare lider care putea să apară, să rămână sub autoritatea lui. L-a trădat pe Năstase atunci când era în vârf și a reușit, cu răbdare, să-l scoată din circuit și, culmea, să-l păstreze nerevoltat în aria lui de prozeliți,  într-o perfectă simbioză victimă-agresor. Adrian Năstase devenise foarte periculos, reușise o guvernare de succes și deci trebuia anihilat. Când l-a grațiat pe Miron Cosma și i-a distrus coaliția politică ce era câștigatoarea alegerilor, Adrian Năstase era deja scos de pe șină.

Un Iliescu puternic pentru un PSD slab

De fapt, când am ajuns în PSD mi-am dat seama că nu Iliescu este puternic, ci că partidul era foarte slab. Era slab pentru că avea oameni cuminți, disciplinați care se închinau camarilei lui Iliescu. Mulți erau speriați de lustrație și de alte lucruri, alții erau nostalgici, dar cei mai mulți erau oameni cuminți, unii specialiști buni din fostul regim, alții funcționari între două vârste care aveau o veritabilă sensibilitate de stânga. I-am văzut cum se bucurau când Iliescu a pierdut puterea și pleca agale de la Sala Palaltului: nu le venea să creadă, se uitau la cer, se uitau în stânga și în dreapta să vadă dacă nu sunt pe aproape supraveghetorii lui Nea Nelu.

Iliescu s-a pus de-a curmezișul tuturor deciziilor pe care partidul le lua, doar pentru a-și arăta puterea și a știrbi autoritatea celor care le propuneau, dar folosind mereu o tehnică perversă: îi lăsa pe ei să anunțe public decizia lor, le susține propunerile chiar prin vot, în schimb a doua zi era împotrivă și, de multe ori, lașitatea celor din jurul lui îi făcea jocul. Partidul a pierdut multe trenuri pe baza mofturilor lui Ion Iliescu. A reușit să păstreze partidul slab, pentru ca el să rămână puternic.

Partidul este de șapte ani în opoziție, dar Ion Iliescu nu are de ce să fie trist: nici un lider care i-a urmat nu a mai fost capabil să câștige funcția cea mai înaltă în stat și El a rămas unic, singurul învingător, restul pot să vină să-I pupe papucul.

Managementul prin frică: vigilența față de trădători și deviaționiști

Iliescu a condus mereu înfricoșând partidul de pericole imaginare și folosind tehnica bolșevică a vigilenței față de trădare: cine spune adevărul este trădător, dacă vrea alegeri libere în partid este CDR-ist, dacă vrea ca vicepreședinții să fie aleși, nu numiți, sigur este infiltrat de dușmanii politici. O altă metodă de control a fost acuza de deviaționism, etichetă care mi-a făcut onoarea să mi-o atribuie mie.

Partidul era mereu timorat, chiar și atunci când era puternic din punct de vedere electoral. Era mereu dependent de lumina care venea de la Tătucu. Guerrila lui Traian Băsescu a putut avea succes numai datorită faptului că PSD se mișca greu, oamenii nu puteau acționa independent.

Marea problemă a PSD a fost faptul că era mereu captiv al unui lider care a delegitimat orice formă de autoritate, rupând prin aceasta constant coloana vertebrală a unui partid de stânga care, altfel, ar fi putut face istorie mai mult decât a făcut. Doar trei ani, în perioada 2001-2003, partidul a fost liber de influența lui Iliescu (intrând sub autoritatea unui Adrian Năstase cuprins de entuziasmul schimbării), iar rezultatele pentru țară s-au văzut.

Mircea Geoană – primul care s-a speriat de libertatea de a decide

Mircea Geoană a fost primul care a aceptat să conducă un proiect de revoltă și, după ce a câștigat, nu a avut curajul să preia puterea cu autoritate, legitimitate avea. S-a speriat, a făcut un târg cu baronii locali, iar aceștia i l-au adus pe Iliescu din nou la conducere. În momentul în care el a crezut că Ion Iliescu l-ar putea ierta pentru că a adus un dram de democrație în partid și, mai ales, pentru că i-a contestat autoritatea, Mircea Geoană a pierdut totul, restul era doar o problemă de timp. Și-a trădat apoi prietenii, dar și pe cei care l-au transformat în lider.

A avut noroc să piardă în fața unui lider tînăr și nu să fie înjunghiat pe la spate de vreo manevră a vechii nomenclaturi, ținută de Iliescu în viață. În mod normal, după pierderea alegerilor, Mircea Geoană ar fi trebuit, oricum, să renunțe la președinția partidului și la orice altă funcție.

Victor Ponta- ultimul dintr-o serie veche sau primul dintr-o serie nouă?

Sunt solidar cu Victor  Ponta nu pentru că, în toată această bătălie, si-a ales rolul de luptător si nu de negociator, ci pentru că am încredere în visul lui de schimbare. Uneori, poate l-am pritocit împreună, dar asta nu are mare importanță, el este prea mândru ca să ceară ajutorul. Nu a fost întotdeauna erou în lupta pe care a dus-o alături de noi, cu nomenclatura iliesciană, dar are timp să se achite de datoriile față de prieteni.

După ce l-a învins pe Geoană într-o luptă inegală, Ponta avea mare parte din gașca baronilor locali împotrivă, a ezitat și i-a făcut unele concesii lui Iliescu, dar câteva și lui Năstase, iar cei doi ajung să transmită că tânărul lider este imatur și că, de fapt, ei sunt cei care conduc partidul. Strategia le-a reușit într-o anumită măsură, cu toate că Ponta nu este naiv. Chiar dacă mă uimește cu cunoștintele sale despre istorie, o pasiune despre care spune că-l ajută și în politică, Victor nu a preluat însă tot limbajul și nici practicile decizionale ale celor mai vechi. Nu a scăpat nici el de ideologia victimizatoare conform căreia orice pesedist care nu îl înjură pe Băsescu de mamă, cu voce tare, este tradător pedelist, dar cred că el are timp să înțeleagă că cei care strigă cel mai tare s-ar putea să o facă pentru că este cea mai bună acoperire.

Însă cel mai important lucru este că noul Președinte PSD nu a uitat nimic din ce a  promis la Congresul în care a fost ales, ba mai mult, din când în când își verifică lista de promisiuni, iar eu pot depune mărturie sub jurământ că așa este. A bifat deja câteva propmisiuni importante aflate pe lista sa, fără mare scandal, dar cu încăpățânare, și are determinarea de a nu renunța la niciuna. Partidul nu poate decât să aibă încredere în el, căci Victor Ponta este captiv, datorită vârstei. La vârsta lui nu are unde să se retragă, nu poate ieși la pensie, mai are vreo 30 de ani buni de politică.  Cât privelte retragerea, poate da chiar un exemplu bun, pe care partidul nu l-a avut din partea lui Ion Iliescu, adică se poate retrage la timp pentru a deschide calea tineretului și reformei necesare la acel moment când se va produce.

Organizarea capcanei pentru Ponta

În ultimele zile nucleul celulei vechi de partid a întrevăzut o ocazie să-i dea lovitura de grație lui Victor Ponta.  Au simțit că ordinea impusă în ultimii 7 ani de către Băsescu se delegitimează rapid, sub presiunea unor scandaluri de corupție. Imediat au întrevăzut posibilitatea revenirii la putere. O iluzorie ocazie pentru a reveni ”minunata lume veche”. Cea mai simplă luptă, fără adversari, doar cu niște mici capcane pentru necopții și imaturii de la conducerea PSD.

La început, toți am crezut că este vorba doar de doar insubordonarea lui Geoană, competiția cu Ponta și doar o luptă de rutină în care Vodă va tăia capul unui boier infidel. Am gândit pragmatic și aritmetic și am crezut că ar trebuie să terminăm cu excluderile și luptele interne. Dar am înțeles repede că miza nu este aici, iar Geoană este doar un pretext sau poate deveni o pierdere colaterală dintr-un război mult mai mare. Bătălia este pentru ca autoritatea lui Ponta să primească o ultimă lovitură, iar lumea veche să pozeze în loc de lume nouă.

Ultima bătălie a stângii, așa cum o știm acum

Poate fi ultima șanșă pentru PSD de a se redresa și de a reîncepe drumul reformei și modernizării. Este o ultimă șansă pentru un partid ca să-și apere liderul împotriva unui reflex cultural de a-l trăda mereu pe liderul partidului pentru unul care promite privilegii mai mari și parte mai mare din pradă.

Alegând lupta directă, fără compromisuri, sper că și Victor Ponta înțelege că este șansa lui de a rupe tradiția nefericită a alegerii compromisurilor și umilinței,  în locul luptei. O șansă pe care, în 2005, a avut-o Adrian Năstase, dar i-a dat cu piciorul. În acel moment, când forța motrice a schimbării l-a dorit pe Năstase drept contracandidat la Iliescu, iar Năstase a refuzat, acesta din urmă a pierdut cel mai bun prilej de a deveni liderul providențial, iar partidul a pierdut o șansă importantă.

Capcana pentru Ponta ar fi să se bucure cu o victorie facilă împotriva lui Mircea Geoană. Asta se va obține ușor, dar nu asta este miza. Marea capcană ar fi să se facă frate de cruce cu umbrele trecutului și cu cei care dezonorează partidul sau să amâne bătălia cu cei care au încercat acum să-l arate ca lider imatur, slab, șovăielnic, numai bun de trădat.

Bătălia pentru a da jos tablourile de pe pereți

Este o mare bătălie pentru Ponta, dar nu este doar războiul lui. Sigur, în bătălia internă îl pot ajuta doar cei care sunt în funcții de conducere la PSD, dar războiul are o altă miză. Este războiul pesediștilor care au sperat mereu că va ieși ceva măreț din marile decizii ale unui sistem politic rămas în picioare de două decenii.

Nu știu dacă războiul lui Ponta este lupta pentru modernizarea instituțiilor, cum a scris cineva, dar este o luptă în care pesediștii își pot recâștiga demnitatea. Pot da dovadă că s-au eliberat de frică și pot duce viitoarele lupte politice cu capul sus.  Ar putea chiar reveni într-un spațiu politic de unde au fost excluși din cauza greșelilor majore ale liderilor, a lipsei de gândire strategică sau pe fondul orgoliilor unei oligarhii care a început schimbarea prin împușcarea lui Ceaușescu în ziua de Crăciun. Și Nastase, dar și Geoană au câștigat bătălii, dar nu au avut curajul să dea jos tabloul de pe perete. Această luptă a fost mai grea decât luptele cu Băsescu sau cu Alianța DA.

Nu știu ce poate face Ponta după ce va câștiga acest război, ar putea avea și el o Pasada a lui, dar cred că acum merită să fie sprijinit de către cei care nu vor mai suporta umilința de a vedea aceleași tablouri ale trecutului pe pereți. Pesediștii pragmatici trebuie să facă un pic de istorie recentă și să înțeleagă că alternanța automată la putere nu mai este regula; a fost până în 2005. De acolo încolo ceva s-a rupt și nu doar Traian Băsescu cele care a blocat PSD. Traian Băsescu s-a bazat, chiar și atunci când a călcat peste reguli și cutume, pe o anumită ilegitimitate a PSD care nu se putea desprinde de trecut, care purta un balast istoric, o vină pe care deja majoritatea pesediștilor nu au de ce s-o împărtășească cu Iliescu and co. Erau prea tineri, erau în altă parte sau nu au decis ei când s-a tras la Revoluție, când a fost calcată în picioare Piata Universității, când au venit minerii să planteze trandafiri.

Aceasta nu este o capcană pentru Ponta, el are două căi de ieșire din această luptă

Cei care spun că Ponta este învins în ideea în care nu are altă șansă decât să își dea demisia pentru că pierde parlamentari și este belit apoi de sfinții partidului, nu au dreptate. Dacă Ponta este destul de hotărât să mergă până la capăt, el are două variante câștigătoare. Aș putea spune chiar că are un win-win perfect. Îl elimină pe Geoană, apoi merge mai departe cu schimbarea conducerii și reformează partidul. Dacă pierde în luptă, dar le lasă corabia coșcovită vechilor figuri, aceasta se va scufunda în șase luni. Pe noua lui corabie se vor duce toți care visează la un partid modern al stângii, fără toate tarele celor douăzeci de ani de democrație împleticită.  Iliescu sau Năstase au tot amenințat cu plecarea, și-au făcut chiar bagajele de câteva ori, dar Ponta este obligat să lupte pînă la capăt și asta înseamnă chiar această variantă extremă. Varianta win-win se realizează cu o singură condiție: să uite tot ce a învățat în acești 10 ani de pesedism, să fie egal cu sine și să meargă înainte.

Semnele timpului. O lume care se prăbuseste  si dărâmarea idolilor

Pe Victor Ponta îl ajută conjunctura politică generală, semnele timpului care ne spun că sistemul politic românesc se prăbușeste. În aceste zile o lume se dărâmă, un sistem de autoritate se face țăndări și România are șanse să iasă din acest model al politicii oligarhice, ale partidelor-stat care s-au succedat la putere. Cei care vor rămâne agățați de corabia partidelor, se vor scufunda odată cu lumea veche. Din această bulversare totală se poate naște o nouă clasă politică pe scheletul celor care astăzi vor avea curaj și nu se vor mai lega cu lanțuri de scaune. Oamenii așteaptă – și dinspre stânga, dar și dinspre dreapta – o schimbare, așteaptă oameni care să se gândească la un proiect colectiv. Ura lui Năstase față de Băsescu, a lui Iliescu față de Geoană, a lui Băsescu față de Tăriceanu șamd. nu mai pot reprezenta combustibilul necesar pentru ca motorul politic al României să poată duce România înainte. Trebuie un proiect de societate, o nouă atitudine, un alt tip de dedicare pentru interesul public. Nici premierul, nici miniștrii, nici primarii nu vor mai fi proprietarii bugetelor pe care le administrează, iar busola interesului colectiv va trebui să ghideze acțiunea politică. Acum, în furtună, nu mai este timp pentru adaptare. Am avut douăzeci de ani, dar am tras de timp conteplându-ne liderii narcisiști și, sperând la victorii facile sau la alternanța automată la putere, partidele au calărit bugetele comunităților și bugetul statului așa cum au vrut. Cred că în mare măsură aceste lucruri nu vor mai fi posibile.

Pentru a păși învingători în noua lume, pesediștii ar trebui să treacă la dărâmarea idolilor. Dacă Ponta nu va fi sprijinit de o majoritate consistentă, el poate oricum duce lupta mai departe.  Dacă va fi o majoriate conservatoare ea va pierde oricum, va fi îngropată sub dărâmături.

Victor Ponta trebuie așadar să nu rateze ocazia de a fi primul dintr-o nouă serie, nu ultimul dintr-o serie veche. El știe că în Marsul cel Lung au pornit  90.000, au ajuns 7.000, dar au învins.

Bibliografie

Psalmul 135:15-18 “Idolii neamurilor sunt din argint şi aur, sunt lucrarea mâinilor omeneşti. Au gură, dar nu pot grăi, au ochi, dar nu pot vedea, au urechi,dar nu aud, au nas, dar nu au suflare în nările lor. Asemenea lor sunt şi cei care i-au întocmit, toţi cei ce se încred în ei.”

Articol publicat în Revista 22

Lecția: poate observăm că există investitorul român!
Nu câștigăm mare lucru dacă facem demagogie politică, nici polemici și nici dacă înjurăm patriotic pe capitalismul străin fără de inimă și scrupule. Altceva ar trebui să învățăm de aici, dar sunt sceptic că vom putea face asta pentru că, până acum, nimeni nu a suflat o vorbă despre asta.
Ar trebui să înțelegem cât de important este investitorul român. Fie că este mic, mare sau mijlociu, investitorul român este o adevărată cenusăreașă. Este hulit de opinia publică: 90% dintr-un eșantion de români cred, în sondaje recente, că aceia care astăzi sunt patroni au avut succes doar prin noroc, hoție sau corupție. Admistrația își bate joc de investitorul român, îl plimbă după hârtii inutile, îi cere șpăgi, îl pune să se înscrie în partidele aflate la putere. Nimeni nu-l ridică în slăvi, deși el este captiv în comunitatea respectivă. Investitorul român nu are unde să plece și nici nu are ambasadori care sa facă lobby când se schimbă legislația peste noapte. Dacă face vreo greșeală politică este ținut în șah cu controale interminabile, iar dacă este unul mai proeminent poate fi cărat în cătușe pe drumul de costișe ce duce la DNA. Evident, cu televiziuni de față, imagine numai bună pentru motivarea copiilor lui. Investitorul român nu are șansa de a ajunge la Premier sau la Președinte, nu primește medalii și așteaptă cuminte chiar dacă statul nu-i dă banii cu lunile sau cu anii.

Să ne bazăm pe investitorul român!
Nu cred că ajută la ceva să spun că ne merităm soarta, nu este corect să spunem asta, prea des o facem. Trebuie doar să facem o schimbarea de atitudine: să ne bazăm pe investitorii români! Nu spun că trebuie să neglijăm investitorii străini, ei aduc de multe ori un potențial investițional pe care nu-l avem. Trebuie să-i tratăm corect, să nu-i blocăm cu anii pe la ministere în așteptarea unor șpăgi sau de frica de a nu fi incriminați pe urmă. Dar nu cred că ar trebui să-i defavorizăm pe cei autohtoni, deoarece ei sunt cei mai importanți și reprezintă cel mai sigur contributor la bugetul statului. Pentru investitorii străini am modificat tot felul de legi, Codul Muncii, de exemplu, am renunțat la ordonanța guvernului care obliga băncile (majoritatea straine) să returneze comisioanele ilegale luate clientilor la presiunea Europei și a FMI.
Dar cine face lobby pentru investitorul român în țara lui? Deocamdată, nu face nimeni. Poate ne aducem aminte de el după ce se usucă lacrimile amare vărsate după plecarea finlandezilor de la Nokia și chiar dacă nu facem nimic special, măcar să recunoaștem că el este unul de al nostru, vrea același lucru pentru țară, vrea să-și vadă copiii mari în țara noastră și este mereu în centrul curbelor de sacrificiu. În timp ce capitalismul nu are sentimente, el, bietul investitor autohton, este om.

Ludovic Orban este un tip haios altfel, a fost viceprimar la Bucuresti, ministru și apare mereu prin jurnale, cântând sau dansând pe la școlile de vară ale tinerilor peneliști. El știe că storytellingul este ultima modă comunicațională și decât să facă planuri de autostrăzi sau strategii de a demonta lipsurile guvernării Boc în materie de infrastructură, este mai simplu să te dai rănit din dragoste de frate. Fiind el însuși un fost ministru al transporturilor într-o perioada de bani aruncați pe fereastră, domnul din telenovela pe care am descris-o succint mă așteptam ca parlamentarul să fie un vârf de lance al proiectelor sau criticii din domeniul infrastructurii astea nenorocite, ori măcar să ne explice de ce nu s-au realizat cei 1000 de kilometri de autostrăzi pe care chiar Domnia sa ni i-a promis.

Sigur că este mai ușor să spui povești lacrimogene decât să faci politică din postura de specialist. Povestea asta ridică însă o problemă care a luat amploare la un moment dat în România: familiile multipartinice. Imi aduc aminte că o cunoscută familie postdecembristă de acest tip era familia Suian, unde trei frați erau membri la trei partide, familia lor fiind tot timpul și la putere, și în opoziție. Am cunoscut și alte familii de acest tip în acești ani. Nu cred în sinceritatea divizării atitudinii politice, de cele mai multe ori acestea sunt atitudini strategice (folosesc termenul ”strategic” cu referire la meciurile strategice din Liga I). Cu siguranță, sunt și cazuri în care avem un veritabil pluripartidism în familie, dar sunt destul de rare și nu la aceeași generație. In general, peste tot în lumea civilizată, familia este păstrătorul și transmițătorul principal al opțiunii politice spre membrii ei.

Noul ministru Leonard Orban este un om care nu este membru de partid, dar nu este total apolitic, asa cum nimeni din sfera puterii sau opozitiei, a guvernului sau administrației nu poate sustine credibil așa ceva. Nu este membru de partid, dar venea propus de Emil Boc, președintele foarte politic al PDL.

Dar haideți să presupunem că este chiar așa, Leonard Orban este tehnocratul care nu are nici o afiliere politică. Atunci de ce trebuie să se mai izmenească fratele să la tribună? Trebuia să-l voteze, indiferent de ce-i spunea Ponta sau Antonescu, cum singur își clama libertatea deputatul liberal. In fine, putea și să nu-l voteze, respectandu-și înregimentarea politică. In orice caz, circul lacrimilor nu avea nici un sens. Viața e o chestiune de alegeri succesive, circul lacrimilor nu are nici un sens, este poate doar o mare demagogie.

Frații Orban îmi sunt simpatici, Leonard fiind unul din românii care lucrează pentru România fără să se gândească la apartenența politică a Guvernului pe care-l servește. Ludovic este un politician modern, obișnuit cu media, actor politic care beneficiază mereu de relații bune cu toată lumea. Dar dramoleta de la tribuna Parlamentului mi-a părut a fi prea mult! Opozitia are nevoie de guri de tun veritabile pentru a obliga puterea politică să facă ceea ce trebuie, nu de șmecherii de doi lei și piese de teatru ieftine. Ludovic Orban ar trebui să fie una dintre vocile puternice ale opozitiei, o voce liberala puternica, nu cred că trebuie să-i acceptăm asemenea prosteli.

Nu ține, nea Șică, lăsați chitara, avem treaba!

Discuția despre reorganizarea administrativă a fost deturnată foarte repede spre mize și rațiuni false: de la fonduri europene și până la distrugerea baronilor locali. Dar, cel mai ușor este să vorbești despre poftele lui Tokes sau ale băieților de la UDMR. Este cea mai bună perspectivă pentru ca să blochezi autostrăzile care ar duce la Budapesta (fără să vedem că ele, în fapt, duc și la București). Este absurd să păstrezi mereu UDMR la guvernare, dar să te prevalezi de pericolul unguresc atunci când este vorba de descentralizare sau învestiții în Transilvania. Dar asta este o discuție mai lungă …

Acum am fost șocat de proiectul de a numi actuala regiune de dezvoltare cu centrul la Cluj ”Crișana”, în loc de Transilvania de Nord sau Transilvania de Nord Vest. Această regiune conține și Crișana, o parte destul de mică, dar generic este Transilvania de Nord. Și regiunea dennumita ”Centru” este de fapt ”Transilvania de Centru”.
De ce le este frică guvernanților de cuvântul Transilvania? Cum își poate închipui vreun politruc că ardelenii de pe Someș vor accepta o etichetă falsă, adică minciuna că trăiesc pe Crișuri? Ce minte mică se mai sperie că o regiune numită Transilvania, cu 80% dintre locuitori de naționalitate română, va fi luată sub braț de cineva și va fugi cu ea la Budapesta sau la Viena. Vrem prin asta să arătăm lumii că a dispărut Transivania și că nu mai avem nici o dispută cu ungurii?
A te juca cu cuvintele și numele este o tehnică veche. Confucius spunea că dacă ar fi pentru o singură zi împărat ar schimba numele lucrurilor și ar putea să stăpânească mai ușor. Orwell miza pe manipularea pe care o poți face punând etichetă contradictorie cu conținutul.
Cuvintele pot schimba realități, dar nici în așa hal! Au trecut două decenii de la Revoluție sau ce o fi fost lovitura aia de stat cu un public care murea eroic de gloanțe adevărate crezând că dacă moare vom fi liberi. Regăsesc un articol pe care l-am scris acum 12 ani și constat că nu s-a schimbat nimic, mergem în cerc.
Dar să ne schimbați numele este, totuși, prea mult. Nu cred că mai putem accepta, băieți!
Îl redau mai jos:

Transilvania, patria mea de hârtie şi celuloid

Despre Transilvania există multe discursuri: poetice, istorice, revendicative şi identitare. Ele îşi au originea la Bucureşti sau Budapesta, niciunul nu este produs de către ardelenii care văd, în fiecare dimineaţă, soarele răsărind de după dealurile transilvane.
De la Bucureşti, Transilvania este un teritoriu unde se bea palincă, se mănâncă slană şi se vorbeşte lent sau ungureşte. Pentru un bucureştean, Ardealul este o provincie un pic mai evoluată, de care îşi aduce aminte de pe vremea în care mergea cu bilet de sindicat la băi. Un loc despre care poţi să-ţi aduci aminte în serile ploioase de toamnă. Ardelenii ajunşi în Capitală sunt absorbiţi repede şi nu îi mai interesează micile afaceri regionale. Cad dealurile peste sate, regiuni întregi sunt inundate, mândria ardelenilor e călcată în picioare când ei refuză ceva şi li se bagă pe gât vreo sentinţă. Toate guvernele vorbesc de Transilvania ca despre un loc simbolic, ireal. Un loc simbolic faţă de care eşti dator doar cu iubire şi veneraţie, dar care nu trebuie să-ţi mai încarce bugetul.
Văzut de la Budapesta, Ardealul este o zonă frumoasă, locuită de maghiari şi o armată de valahi primitivi care, la începutul modernităţii, au coborât din păduri şi s-au înmulţit ca iepurii stricând echilibrul etnic. Un loc care trebuie menţinut în conservare până la o viitoare oportunitate istorică. Orice ardelean român este considerat automat un naţionalist extremist pornit la luptă cu ungurii. Nici ardelenii unguri nu contează prea mult pentru puterea de la Budapesta. Ei sunt nişte rude sărace care ar putea veni în Ungaria să lucreze mai ieftin. Unii sugerează chiar că sunt ţigani. Şi pentru ei Transilvania este tot un loc simbolic, o miză electorală, pe seama ei vegetând aleşi ai poporului în ambele parlamente.
De zece ani, presa încearcă să construiască o altă Transilvanie. Transilvania a devenit tot mai mult un teritoriu de hârtie şi celuloid. Vineri, 11 iunie 1999, în presa scrisă din SUA au apărut în jur de treizeci de articole despre „problema” Transilvania, în timp ce aici, în Ardeal, nu s-a întâmplat nimic special. A trecut un preşedinte în scădere de popularitate şi a aruncat nişte vorbe negândite despre o ameninţare care nu exista, iar un frustrat posesor de fundaţie a luat ideea din zbor.
În general, în presa românească, Transilvania este un teritoriu de handicapaţi şi realităţi bizare. Care sunt personalităţile Transilvaniei cu cea mai mare reprezentare în presa românească şi internaţională? Să facem o mică incursiune, o simplă analiză de frecvenţă a celor mai mediatizate personalităţi. Gheorghe Funar, un politician modest, dar abil în folosirea pe gratis a mediei naţionale, pentru nişte fapte care ar trebui ignorate cu indulgenţa pe care o datorăm celor mai puţin dotaţi. Degeaba se întreabă lumea cum se face că este votat din primul tur la o primărie într un oraş universitar. Notorietatea naţională şi internaţională conferită de media este responsabilă pentru aceasta. Degeaba se miră bucureştenii că în Cluj se vând foarte prost ziarele centrale. Ioan Gavra, fost jurnalist şi activist comunist, pentru care coerenţa gândirii, logica şi morala sunt trufandale inaccesibile. László Tökés, pastor cu mintea rătăcită în labirintul urii primitive. Ioan Stoica, un ţigan semianalfabet care, sub ochii indulgenţi ai autorităţilor, a escrocat o ţară întreagă, aducând şi la noi o logică de factură fanariotă. Sever Mureşan, transfug cu delegaţie, care, cu calitatea de consul onorific, dată de Bucureşti, a reuşit să devalizeze cea mai reuşită afacere privată din domeniul financiar, Dacia Felix.
Cititorul de ziare şi privitorul la televizor din ţară şi străinătate nu ştie despre noi mai mult decât atât. Nu are în memorie scriitori ardeleni, nici oameni de ştiinţă, doar o trupă de cântăreţi ce îngână „Tu, Ardeal” de sărbători. Nu cunoaşte nimeni un patron ardelean cinstit, deşi există mii de cazuri. Revistele literare ale Ardealului au murit din cauza lipsei financiare. Bugetul Ministerului Culturii n a găsit bani pentru reviste care apar de aproape o sută de ani. Până şi echipele de fotbal ale Ardealului retrogradează (şi) din cauza aranjamentelor din campionatul naţional. Senzaţia de nedreptate nu poate fi uşor reprimată mai ales tinerilor ardeleni. Nu cred în strategii şi conspiraţii, dar analiza faptelor converge spre existenţa unor programe de decapitare culturală şi dezindividualizare a Transilvaniei, campanie care ar conveni ambelor capitale. Evenimentul Zilei l-a creat pe Funar încă de la primul număr. Presa centrală comandă zilnic corespondenţilor articole despre starurile derizoriului (amintite anterior). Şi despre subiecte care n au legătură cu realitatea noastră: homosexualii din Cluj îşi fac partid, taţii îşi violează fiicele, mamele îşi prostituează fetele. O realitate halucinantă ia locul celei cotidiene. O Transilvanie a obsesiilor de jurnalist paranoic se suprapune peste blânda noastră realitate. Încet, încet, Transilvania cea adevărată dispare după perdeaua de fum pe care o construieşte cercul vicios al politicului şi mass media.
Tot ceea ce ar fi putut reprezenta Ardealul a căzut în derizoriu sau a fost bagatelizat de presă. De câte ori un intelectual serios pune o problemă, este luat în şuturi de unguri sau de românii din Capitală. Ungurii se tem să nu devină un adversar ideologic, iar bucureştenii să nu devină o personalitate care să-i concureze. Este luat deoparte şi i se spune că nu este momentul, că este periculos să se vorbească despre Transilvania. Singurii care au legitimitatea discursului despre Transilvania sunt politicienii paranoici (selecţionaţi tot de Bucureşti să ne reprezinte) şi istoricii care dezvoltă de o sută de ani un discurs legitimator care nu mai interesează pe nimeni.
În tot acest timp, în Transilvania cea reală trăiesc oamenii – români şi unguri, saşi şi ucraineni, ţigani maghiarizaţi şi ţigani românizaţi. S-au uitat un pic spre cer după Revoluţie, dar văzând că nu cade nimic, s-au apucat de lucru. Etniile de aici nu trăiesc într o armonie idilică, dar nici nu se urăsc ca în viziunile lui Tökés ori ale lui Vadim. Uneori se înjură, la beţie se mai şi bat, dar nu s-ar extermina unii pe alţii ca în fosta Iugoslavie. Nimeni nu-i ascultă, dar ei suduie politica la fiecare pahar de palincă. Tinerii mai curajoşi şi fetele mai iubeţe se mai căsătoresc cu „duşmani” din cealaltă etnie. Se supără puţin familia, apoi le trece. Viaţa curge ca un râu liniştit, speranţele mor, alte iluzii le iau locul şi nimic nu prevesteşte marele pericol care se abate peste noi. Doar că unii ardeleni devin tot mai trişti când se vorbeşte despre politica făcută la Bucureşti. Nici ungurii nu se mai entuziasmează de emisarii Budapestei. O vreme, în timpul Revoluţiei, unii vecini n-au vorbit, o prăpastie s-a căscat între ei, o clipă au crezut că istoria va face tot felul de tumbe. Ruşinaţi, s-au reunit în faţa sticlei de palincă, s-au îmbătat şi acum nu mai vorbesc despre asta. Câteodată se gândesc că nimic nu mai e ca înainte, dar viaţa a revenit în cursul ei firesc, între malurile lui ieri şi mâine. Despre Revoluţie şi evenimentele ei nici nu se mai vorbeşte, pentru că toţi au să şi reproşeze câte ceva. Un gând, o înjurătură, un vis scăpat să rătăcească pe străzi. Oamenii citesc presa, se uită la televizor şi observă că Transilvania lor a fost înlocuită cu o fantomă. Proiecte diferite dau acelaşi rezultat: un teritoriu al vieţii şi culturii este substituit cu o copie folosită la negocieri diplomatice.
Ardelenii nu s-au săturat de România, s-au săturat să fie o miză politică, un subiect electoral care nu mai e interesant după ce politicienii şi au văzut sacii în căruţă. S au săturat să populeze un loc simbolic, la care unii se închină şi pe care alţii îl profanează ca să i enerveze pe primii. Suntem locuitorii unui ţinut al oamenilor, nu ai unei scheme didactice, construite pentru orele de istorie. Ar trebui să fim luaţi în serios, proiectele trebuie discutate înainte de a fi respinse şi ar trebui să aveţi încredere în iubirea noastră. Nu ne obligaţi să semnăm prea des declaraţii şi adeziuni pentru că suntem parte din sufletul neamului care i-a dat pe Eminescu şi Caragiale. Câteodată poate îl iubim exagerat pe Caragiale, dar îl iubim pentru că vorbeşte despre noi toţi. Pentru că ne face uneori să ne fie ruşine de faptele noastre, că ne ajută să ne cunoaştem mai bine.

Şi mai ales, nu înlocuiţi regiunea noastră cu o copie de hârtie sau celuloid. Ne am săturat să fim un loc simbolic faţă de care eşti dator doar cu iubire şi veneraţie, dar care trebuie înlocuit cu o copie pentru a nu-l fura ungurii.

Congresele partidelor politice sunt evenimentele cele mai mediatizate din România politică. Se vorbeşte cu luni de zile înainte ca ele de aibă loc, se fac pronosticuri și se scriu hectare de analize. Mă rog, un fel de a spune analize, pentru că sunt mai mult niște însăilări pline de stupidităţi sau opinii de bun simt, dar desprinse de realitatea politică. De ce se întâmplă asta este destul de simplu de explicat. Congresele sunt niste meta-evenimente, organizate ca ritualuri politice, făcute să aibă alte funcții decât cele pe care le declară în mod direct.

Congresele partidelor aflate la putere nu sunt nici măcar momente demagogice sau populiste, chiar dacă uneori sunt considerate astfel. Ele sunt momente elitiste pure, contrapopulare, se referă doar la partid, nomenclatură sau militanţi. România sau restul populaţiei sunt doar referinţe secundare, de fundal. Orice congres se referă doar la posibilitatea de a câștiga din nou, la metode de a păstra puterea şi la oamenii care pot face asta. Nu sunt moment de bilanţ, de analiză sau de autocritică și nici un prilej pentru proiectarea unui viitor mai fericit.

Deci, să nu cerem congreselor politice ceea ce nu pot da, să le privim în lumina funcționalităţii lor reale pentru dinamica puterii. Facem aici diferenţa cuvenită de Congresele partidelor aflate în opoziție, mai ales cele ce urmează pierderii puterii, căci acelea se deosebesc semnificativ de cele ale partidelor care se află la putere. Semnificativ, aș spune, însă nu radical diferite. Dar scopul analizei noastre este să aducem câteva elemente de simbolică politică și mitocritică în analiza unui congres de partid aflat la putere, în cazul nostru cel al PDL.

1. Congresele partidelor nu vor schimba ordinea politică din partidul respectiv decât dacă partidul se află în opoziţie. Congresul de opoziție este o vânătoare de vrăjitoare şi are ca scop principal să-i pedepseapscă pe cei care au pierdut puterea și au luat funcțiile din administraţie de la gura activiștilor și familiilor lor. Congresele nu propun noi ordini de valori, ele pot doar să pedepsească și să impună un individ care să le taie capul vinovaţilor. Asta este singura schimbare reală pe care o face un congres de opoziţie. Nici măcar nu poate să gândescă ceva pentru viitor. Nu, congresul din opoziție dă senzaţia că a votat pentru schimbare dar, de fapt, dă securea în mâna unui nou călău, investit.
2. Congresele partidelor aflate la putere nu pot trece peste deţinerea puterii și nici nu au curajul să mute decisiv pentru schimbare pentru că s-ar produce o fractură în ceea ce privește distribuţia puterii din administrație, de care este legată ierarhia internă de partid. Este greu de închipuit un asemenea proiect de tranziție pașnică a puterii în familie, între grupuri. Transmiterea puterii este acceptată doar în cazul pierderii unei bătălii electorale.
3. Un ritual al autorității. Orice congres sau convenție este un ritual politic menit să reafirme structurile de putere existente şi, eventual, să readucă la ascultare pe cei care au luat-o razna pe calea ideii de reforma ori a celei de schimbare de generaţii. Nu se organizează congrese pentru a divide sau ceda puterea, ci pentru unicul scop de a se întări puterea sau autoritatea. Uneori acest ritual este realizat și pentru societate, pentru a se arăta ceva, pentru a se confirma unitatea unui partid şi pentru a se păstra o speranță pentru militanţii din nucleul dur al partidului. Ca ritual politic, congresul nu este un ritual de iniţiere, ci un ritual de reînvestire căci afirmă continuarea focarelor de autoritate, împotriva unor clevetitori, a atacurilor presei şi chiar a opiniei publice care arată, prin sondaje, că nu mai iubeşte formațiunea politică respectivă.
4. Ritualurile politice sunt standardizări, forme fixe de expresie, dramatizări. La congrese putem descoperi numeroase fetişuri sau tabuuri. Menționez unul singur, pentru început: mistica luptătorului neînfrânt, tema centrală a lui Emil Boc, care a spus de mai multe ori că a câștigat toate bătăliile la care a participat. Cei din sală au uitat realitatea statistică, adică faptul că în 2004 şi 2008 partidul condus de Emil Boc a pierdut alegerile, dar a fost menținut la putere prin contribuţia sau victoriile preşedintelui Traian Băsescu.
5. În cadrul congresului unui partid aflat la putere opozantul principal al liderului se autoselecționează şi este încurajat dinafara partidului de către media, analiști, opoziție sau chiar oameni de afaceri. Opozantul se defineşte singur ca un Iuda, ca fiind un principiu negativ care sparge unitatea şi armonia internă. Lui i se dă iluzia că ar putea să câştige și asta îl pune în fața posibilității de a face greșeli, mai ales pe aceea de a critica partidul. De regulă, el nu va critica niciodata direct şi nominal pe șeful cel mare, dar va face aluzii care vor fi interpretate ca atare.
6. Congresul ca ritual politic este destinat în primul rând producerii de emoţie. Este cea mai bună fabrică de emoţii și acest lucru se vede mai ales în momentul de vârf: discursul Marelui Șef. În timpul discursului șefului suprem emoţia este la paroxism, nu se aude în sală decât blițul aparatelor de fotografiat. Oamenii se ridică şi aplaudă frenetic, de regulă, peste 30 de secunde. Un șef cu mare sensibilitate poate recepta direct această emoție, poate chiar să lăcrimeze sincer partajând cu sala un fluid de emoție real. Traian Băsescu a jucat perfect acest rol, a reuşit cu grijă să programeze o ordine neculminativă, pentru a evita derapajele posibile, a construit o emoţie puternică iniţială de la care să decurgă restul lucrurilor. Prin tradiție, în congresele de la noi, se preferă un crescendo, unde şeful vine în momentul culminant, dar Președintele României știa ce poate și a preferat să taie orice rezistenţă de la început. După plecarea șefului și ieșirea din sală, toți dau buluc sa iasă afară să fumeze, să scape de atmosfera încarcată, de aceea în cele mai multe situatii se dă o pauză, pe motivul că trebuie condus șeful. Cei aflați în echipa de conducere nu ies afară, ei trebuie să stea acolo ca o continuitate, dar și pentru că nu s-ar potrivi cu starea celor aflați pe hol, ar putea devveni paratrăznete de descărcare a emoţiei colective.
7. Discursul Marelui Şef este momentul cel mai încărcat de emotie, iar un șef cu inteligență socială nu va scăpa niciodată acest moment pentru că este prilejul care face să își piardă din credibilitate discursurile alternative sau contradictorii. Traian Băsescu a realizat, prin momentul înlăcrimat al povestirii privind întoarcerea spatelui de către Petre Roman, un moment esențial pentru supunerea ritualică a tuturor la conducător. În caz contrar, le-a transmis Președintele, priviţi la destinul celui care nu-l recunoaşte pe șef: se pierde în jungla politică. Un Congres fără un asemenea moment se poate transforma într-o rebeliune cu justificarea că este nevoie de ordine și autoritate.
8. Frica de izolare, de a rămâne singur în faţa unei posibile schimbări a puterii, a judecăţii sau a DNA, este cel mai tare sentiment de emoție negativă care domină sala unui congres. Șeful cel mare știe acest lucru, a dat dovezi că nimeni nu este protejat dacă face paşi greşiţi, chiar dacă se află încă la putere.
9. Discursul şefului declanşează starea de idolatrie, necesară în cadrul unui asemenea ritual. De aceea, șeful nu va rămâne printre oamenii din partid după discurs, nu ar fi indicat să se retragă înapoi la locul lui. Este indicat ca după discurs să plece pentru a nu se risipi emoţia, să plece aşa cum a venit, pe neaşteptate. Șeful nu trebuie să dea niciodată certitudinea că va veni la Congres, obţinând astfel culpabilitatea și nesiguranța celor din sală, pentru ca atunci când intră, efectul să fie maxim.
10. Iluziile opozantului și utopiile lui sunt singurul element de noutate şi speranță aduse de un congres. I se creează iluzia că este susținut de peste tot, că societatea îl așteaptă ca pe un mare reformator, că i se vor uita toate păcatele vechi sau noi. Norocul opozantului este că nu are șanse să câștige, pentru ca ar fi văzut că simpatia asta spontană ar fi durat mai puţin de 24 de ore, după victorie ar fi devenit la fel de indezirabil ca și orice lider al partidului său.
11. Congresul PDL, ca orice congres al unui partid aflat la putere, a fost un congres de afirmare şi re-generare a puterii. Scopul principal a fost cel de perpetuare a puterii, de aceea sloganul principal al membrilor cei mai războinici a fost următorul: vom ieși întăriți din această bătălie. Un asemenea eveniment ritualic are și rolul de a ține conflictul din interior (de regulă, conflict pentru resurse de putere) la un nivel tolerabil şi controlabil.
12. Drama challangerului: el nu are cum să câștige pentru că nu are un steag. Emil Boc a venit cu steagul partidului, lui Blaga nu i-a mai rămas nimic altceva decât să meargă împotriva steagului partidului. Nu avea cum să câștige, era din start doar un sparring partner, chiar dacă era unul tare. A vorbit bine la Congres, dar discursul său a venit după ce Traian Băsescu a creat o atmosferă de emoţie solidară şi frică de a te opune unei asemenea emoţii integratoare.
13. Congresele politice sunt atent regizate după scenarii şi tehnologii complexe. Analiştii naivi se plâng că au văzut elemente de regie sau detalii nespontane. Păi tocmai asta este esența unui Congres, nimic nu trebuie lăsat la voia întamplării. În PSD, pierderea lui Ion Iliescu a fost multă vreme pusă de el şi echipa sa pe seama faptul că marele regizor, Octav Cozmâncă, a fost scos de la masa de regie de dispariția tragică a soţiei, cu o zi înainte, iar înlocuitorul lui nu avea chiar atâta experienţă în impunerea de proceduri. Procedurile tehnice sunt importante şi deloc neglijabile în configuraţia votului şi a rezultatelor.
14. Lumina şi sunetul. Dacă sunt de partea șefului de partid, atunci discursurile se vor auzi inegal. Partea de sală unde vor fi grupaţi simpatizanții opozantului va fi privată de sunet puternic şi de lumină, discursul opozantului va fi lucrat tehnic încât poate părea anemic şi neconvingător, ezitant. Din contră, conducătorul partidului va beneficia de muzică victorioasă, înainte şi după, de întreruperi cu aplauze și ridicarea sunetului la maximum. Ritmul îi poate fi dat de pauze și de ridicări de sunet pentru cuvintele puternice care devin semnale de ridicare a publicului în picioare.
15. În regia congreselor mari este încurajat să intre al treilea candidat, clovnul, nebunul regelui. El este foarte important în detensionarea sălii sau chiar pentru a spune lucruri grave, dar care să nu conteze în lupta din cei doi candidați principali. Clovnul, dacă este inteligent şi bine ales, va primi aplauze ca şi Marele Șef, urmând ca lupta dintre cei doi candidați să nu mai fie un război de aplauze, ci unul al ordinii existente în partid.
16. Clovnul este şi un bun teritoriu unde se pot refugia cei mai mari oportunişti, ca nu cumva să se adune la Opozant, pentru o masă critică semnificativă care să rupă balanţa. El este un fel de supapă de siguranţă necesară şi este folosit strategic şi tactic pentru diferite modalități de redistribuție, mai ales când există posibilitatea unui tur doi, dar şi pentru a nu exista un al doilea tur de scrutin. Insula Clovnului este una de pe care se poate apoi sări cel mai ușor în barca celui care a învins fără mustrări evidente de conştiinţă şi fără ca saltul să fie prea lung.
17. Clovnul va fi răsplătit, nu doar de sefi, dar şi de multime. Domnul Paleologu va fi ales vicepreședinte fără probleme, a avut o funcţie socială şi politică importantă.
18. Orice congres este un eveniment al negocierilor între tabere. Se distribuie liste în sală, se controlează votul prin cele mai subtile metode, se vând și se cumpără diferite funcţii, la nivelele intermediare se fac transferuri de membri între echipe.
19. La congrese, bărbaţii se îmbrațișează și ritualul pupăturilor pe obraz este un rit de neagresiune. O formă de salut care arată că încă este pace. O formă de liniştire care îl asigură pe individ că mai există punți, iar cel care iniţiază sărutul (tradător, de multe ori) este cel care arată supunere sau cel puțin neutralitate.
20. Mistica este la ea acasă în timpul congreselor şi fantasmele colective reînvie. Am râs copios la ultimele alegeri, alături de o lume întreagă, de flacăra violetă şi obscurantismul asociat cu ea. Aţi văzut cravatele violete ale lui Emil Boc și Vasile Blaga, oamenii care urmau prin competiţie să producă un lider providențial pentru viitorul României?

Nu trebuie să aşteptăm prea multe de la un congres politic. Este important doar pentru cei care sunt membrii sau simpatizanții partidului care-l organizează. Dacă am fi mai deștepți nu am mai face atâta caz de congresele politice. Ele nu sunt evenimente importante!

Suntem prea învățati să sperăm mereu la ceva. Să trăim mereu cu speranța chiar dacă, știm, speranța nu este o strategie. Speranța poate să fie un bun medicament pentru cei care nu-l așteaptă pe Moș Crăciun în fiecare zi. Speranța este bună pentru cei care visează la libertate, acolo unde ea este doar un vis. Pentru cei care rezistă dictaturilor, pentru cei care caută să-și păstreze demnitatea în condiții inumane. Pe scurt, speranța este o Fata Morgana care ar trebui să se arate doar celor care au un proiect, un vis, o utopie. Speranța este contraindicată leneșilor, ipocriților, învinșilor definitivi.
Deci, haideți să trecem în 2011 fără Speranță.

Prea mult așteptăm salvarea din partea altora. Să vină Constantinescu, Băsescu, Isărescu…. Iliescu, nu, el a venit ca o fatalitate. Ne-am uitat întotdeauna la cel pe care ni l-a scos sistemul în fața. Era ales cel mai bun pentru că era cel mai vizibil, era scos în față. Nu ne-am uitat niciodată în altă parte decât acolo unde era îndreptat arătătorul altora. Ce-ar fi dacă ne-am uita în altă parte, poate am descoperi oameni care sunt mereu acolo, în slujba comunităților, în școli, în spitale, în redacții, în fabrică? Oameni care înțeleg lumea, care lucrează cât pot ei pentru ca să ieșim din acest hău istoric și care nu vor doar să ne stăpânească, ci ne-ar putea deveni parteneri pentru o speranță bazată pe proiect.
Așadar, hai să trecem în 2011 orfani, fără Tătuc, fără Salvator.

Ne împing în față doar miturile. Mitul că la anul va fi mai bine ne cucerește cel mai ușor. Mitul că Progresul este ireversibil și Binele așteaptă undeva după colț să vină. Doar că mai așteaptă să plece de la putere unul care nu este simpatic. În 2009 (pentru 2010) toți marii experți au spus că se va relua creșterea economică în România. Comisia Europeană, Banca Mondială, BNR și Isărescu, FMI, diverși guru de prin băncile bucureștene. Numai poporul cu bunul simț spunea ca va fi mai rău. Peste 60% din români au spus că va fi rău. Și doar ei au avut dreptate, nu mitul experților care ne îndeamnă să consumăm fără rost sau fără raține, fiindcă dacă consumăm vom ieși din criză.
Poate ar fi cazul să nu mai credem în Binele Iminent.

Începem anul cu tot felul de dorințe. Puneți o dorință, ne spunem unii altora. Dar nu ajunge să-ți dorești pentru ca să se întâmple. Mitul și bancurile cu peștisorul de aur sunt cele mai prezente în cultura nostră. Dorința trebuie să însoțească proiectele serioase, nu seara de Revelion sau Crăciun. Dorințele nu trebuie trimise ca bilețelele pentru Moș Crăciun în Laponia. Dorințele trebuie să fie tari ca și credințele, să ne implice pe noi, cu resursele și efortul nostru. Ce dai în schimb pentru dorințele tale? Ce am răspunde dacă moșul ne-ar pune întrebarea aceasta simplă?
Poate ar trebui să ne dorim NIMIC. Adică nimic din ceea ce nu am muncit, nu am creat, nu am sacrificat…

Ne-am obișnuit să nu ne recunoaștem eșecurile. Dar și esecurile sunt ale noastre. Sunt tot rezultatele muncii noastre ca și succesele. Uneori eșecurile sunt mai ale noastre decât câștigurile de conjunctură. Uneori înfrângerile sunt mai sănătoase decât victoriile ușoare. În fiecare zi dăm vina pe cineva pentru ceea ce se întâmplă în România, ca și cum noi am fost plecați undeva departe când s-a votat, când s-au luat hotărâri, când unii mureau în stradă, când alții protestau. Din eșecuri putem învăța mai mult decât din victorii.
Vă rog, acceptați să trecem în anul 2011 fără Țap Ispășitor

Anul care vine nu sunt alegeri. Deci la aceste sărbători nu o să vă streseze politicienii cu prezența lor, filmați din toate unghiurile. Indiferent că sunt simpatici sau nu, încercați să vedeți ce fac ei în realitate și doar apoi votați-i. Desprindeți-vă de televizor, ascultați argumentele celor care nu vă plac, o să vedeți că nu sunt tâmpite toate. În 90% dintre situații oamenii politici ocupă fără rost programele de televiziune și consumă timpul Dvs degeaba. Încercați să vă aduceți aminte dacă ați învățat ceva de la vreun om politic de la televizor. O să observați că de cele mai multe ori sunt trimiși cei care nu pot spune nimic, dar pot vorbi ore întregi. Este o strategie ca să nu gândiți singuri, să nu vă puteți închipui lumea fără ei.

Pentru 2011 faceți efortul de a vedea lumea fără ochii de sticlă ai televiziunii. Gândiți-vă la propria viață, la experiența comună, la povețele bunicilor sau părinților. O să constatați că ați făcut majoritatea lucrurilor singuri, fără sfaturile telvizorului. Și apoi, comparați, dacă nu vă puteți abține, cu lumea politică de la televizor.

Acum, când scriu aceste rânduri, telefonul îmi zbârnaie de mesaje de felicitare. Ca și la Crăciun, ca și de Paște sau cu alte ocazii. Și eu poate nu o să rezist și o să mă apuc de butonat imediat ce termin de scris. Unii sunt prietenii cei dragi, alții colegii mei de muncă, sunt și foștii studenti care vor să-mi mulțumească. Nu putem contesta puritatea unui gest de apropiere sau comunicare. Dar multe din asemenea gesturi sunt mimetice, mecanice, nu au substanță. Am putea înlocui aceste gesturi cu mici gesturi de solidaritate reală. De exemplu, banii pe care-i dăm companiilor de telefonie mobilă să-i donăm celor saraci. Și, în genere, să înlocuim solidaritățile mecanice cu gesturi de solidaritate reală. Să dăm o bursă unui copil sărman, să sprijinim un sportiv sau un artist, să ajutăm un bătrân îndurerat și singur. E mai ușor să căutăm în memoria telefonului numere și poate că un sms îl bucură pe un prieten, dar este atâta suferință în jurul nostru….Doar să deschidem ochii și vom vedea că este peste tot. Cred că ar fi mai bine să ne îndreptăm dorința de solidaritate nu în grupul nostru, ci înafară. Ca să fim siguri că este morală, că nu urmărește reciprocitatea.
Acceptați, măcar pentru anul viitor, că trebuie să urmărim gesturi de solidaritatate reală. Reduceți smsurile cu 50% și faceți un gest de caritate reală cu banii economisiți.

Și mai este un lucru, cel mai greu. Decontul nostru cu trecutul și cântecul lui de sirenă. Prieteni, întotdeana trecutul pare o oază de lumină prin care am trecut prea repede. Trecutul este al nostru, conține tinerețea noastra, emoția noastră de a trece dintr-un anotimp în altul. El este amintire, iar amintirea se plămădește cu sufletul, nu cu rațiunea. Trecutul este important pentru noi, este bun pentru aniversări, pentru momentele de reverie, pentru întâlnirea de 10, 20, 30 de ani de la terminarea liceului. Dacă tot nu vă este frică de întalnirile de 30 de ani, uitați-vă la fetele pe care le-ați iubit în liceu (și ele să se uite la noi!). Fetelor, uitați-vă la grașii de acum și comparați-i cu visătorii de care v-ați îndrăgostit la balul bobocilor. Aceasta este imaginea trecutului actualizat, nu imaginea idealizată din copilărie. Este dreptul nostru să ne amintim, avem dreptul la nostalgie, avem dreptul la reverie. Oricum, nostalgia trecutului este preferabilă consumului de droguri. Dar, prieteni, haideți să alegem prezentul și viitorul. Să căutăm indicii despre viitor, nu despre trecut. Să votăm pentru viitor, nu pentru trecut. Copiii noștri trăiesc acum și mâine, nu în trecutul glorios pe care l-am traversat noi. Faceți o bocceluță cu puține lucruri din trecut și căutați să vedeți mai bine pe unde călcați și încotro mergeți. În 1989, prin sacrificiul unor tineri, ne-am câștigat dreptul la libertate, nu doar dreptul la nostalgie. Nu trebuie să ucidem trecutul din mintea și inima noastră, dar putem încerca să nu-l mai transformăm într-o povară greu de dus. Să ne temem de trecut, nu de viitor!
Așadar, privind ÎNAINTE și nu ÎNAPOI să trecem în 2011. La mulți ani!

Simion Mehedinți scria într-un eseu excepțional despre Politica de vorbe, în 1928: ”Trăncănescu vorbește… În cuvântul lui stă de acum toată fericirea, toată nădejdea și tot viitorul întregului neam românesc … Cuvântul lui ține loc de armată, justiție, finanțe, … mai ales loc de finanțe: e cinstea, e tăria, e viitorul întregului neam românesc”. În fine, spune savantul nostru: ”Dacă politica este de vorbe, atunci ceea ce întâmplă sunt vorbele.”

E adevărat, vorbele sunt producția cea mai abundentă a politicii noastre. Rareori politicile veritabile sau strategiile îi iau locul. În cea mai mare parte a ei, politica românească produce miliarde de vorbe, lanuri de cuvinte.

Când ajunge acolo sus, majoritatea politicienilor se simte ca într-un ring fără legătură cu exteriorul. Totul devine doar o luptă cu adversarii politici sau cu presa. Oamenii la care se uită de sus își schimbă înfătișarea. În locul oamenilor simpli, politicienii văd doar cohortele de membri și simpatizanți de la băile de mulțime, cohorte care-l aclamă și care așteaptă o ciozvârtă de la ei. ”A fost o vizită foarte bună” raportează policianul nevestei sale îngrijorate de cât de mult muncește. Ei sunt poporul. Ai noștri și ai lor, asta e dihotomia, unii treceți în față, ceilalți ciocu’ mic. Nimeni nu crede că oamenii sunt vii, că nu sunt teleghidabili politic și că au o viață care se desfășoară înafara vieții politice.
Guvernanții se uită în sondaje și poporul devine bazinul pentru o schemă de eșantionare. Iar guvernarea este ca o simulare, ca un joc video. Ca ministru sau ca Premier nu te întâlnești cu prea mulți oameni reali, iar reacția maselor, când este contrară, este interpretată ca fiind manipulată politic. Dacă ai căzut în sondaje pe locul trei te gândești că ai mai revenit de acolo, deci nu mai trebuie să te gândești la suferința oamenilor, oricum nu trebuie să ai grijă de toți. Disperarea unui om este introdusă undeva într-o baie de statistică și se dilueză. Dacă 88% din români spun că România merge într-o direcție greșită este un factor formal care nu mai impresionează pe nimeni. Face parte parcă din normalitate în România ultimilor ani. Dintr-o schemă a realității, o schemă de criză, ca și cum criza ar fi un fel de anotimp inevitabil. E criză, trebuie sa te îmbraci mai gros, să faci economii, să iei ceva propolis preventiv, să muncești mai mult. O schemă neînsuflețită ca și România. Ca o hartă a oamenilor, comparabilă cu harta teritoriului unde munții și apele sunt doar niște desene.

Văzută de sus, România este o țară de hârtie, își pierde morfologia de carne și sânge. Cetățenii sunt niște CNP-uri nesimțite care vor numai avantaje fără de muncă. Niște guri imense, niste profitori, consumatori de buget. O populație care nu are nici măcar memorie, pentru că memoria oricărei populații este o memorie externă, adică este plasată în elita de intelectuali. Această elită, dacă ar exista, ar trebui să fie de partea oamenilor, ar trebui să spună adevărul, să-i cenzureze pe politicieni când sunt nesimțiți, hoți sau mincinoși. Nimic nu se întâmplă la noi din păcate. De aceea promisiunile nu sunt nici măcar inventariate, nici măcar nu sunt urmărite. Fără intelectuali și o presă independentă și puternică nu vom avea niciodată o memorie socială care să-l cenzureze pe omul politic.

Senzația privind imaterialitatea supușilor este probabil și senzația pe care o resimt marii dictatori. Spunea odată marele sociolog Pierre Bourdieu că suferința oamenilor nu se poate măsura cu toate tehnicile institutelor de statistică sau a institutele de sondaje. Suferința oamenilor poate fi doar înțeleasă, poate fi doar partajată empatic. Omul politic veritabil (foarte rar în zona noastră!) este cel care simte nu doar modul în care poate să emoționeze sau să călărească un val, o tendință, o modă. Este omul care simte marea durere a celor fără destule mijloace pentru a trăi într-o independență față de ceilalți. Este cel care înțelege formele pe care le poate lua suferința și nefericirea umană. Da, poate că este la modă să fim de dreapta, să renunțăm la populisme și să căutăm eficiența maximă. Poate că nu este normal ca jumatate din populație să fie o populație de asistați social. Dar, normal sau anormal, asta este România acum. Așa arată ea dacă ne uităm doar la cifrele reci de la statistică, iar dacă ar fi să ne uităm doar la cifre, ar putea să ne conducă un computer. Computerul ar putea optimiza mai bine intrările și ieșile de la buget. Dar românii i-au ales pe majoritatea politicienilor nu pentru că erau computere, ci pentru că le păreau a fi oameni, asemănători cu ei. Le-au iertat și corupție și prostie și aroganță și i-au preferat pentru că au mizat pe sclipirea lor de umanitate. Au visat că le vor înțelege problemele cu toată imperfecțiunea lor vizibilă de departe. Au gândit că se vor ține de cuvânt și nu-i vor sacrifica, vor căuta să facă ceva care să le aducă o viață mai bună. Dar nimic din toate acestea nu se mai întâmplă. Dintr-o dată politicianul ales devine specialist în macrorealitate. Iar grija oamenilor care l-au trimis acolo revine doar când se votează bugetul și face amendamente pentru bani la vreo biserică, școală sau drum. Politicianul se simte dator doar cu vorbe pentru că vede în față doar o imensă mulțime de urechi.

M-am uitat la politicieni în cazul săriturii de la balcon, în mijlocul parlamentarilor, a tînărului electrian din echipa TVR. S-au trezit parcă dintr-o transă, unii mai fără experiență politică au început să plângă, alții au luat-o la fugă. Ar fi putut fi un moment important pentru politicienii care se mai pot schimba, eventual pentru cei tineri. Viața cea adevărată a năvălit peste ei, chiar în templul insensibilității lor, chiar în sanctuarul septic al vieții politice. Sângele tânărului, până să facă contact cu teurile femeilor de serviciu, poate le-a adus aminte că oamenii nu sunt niște cifre. Nu se așteptau, pentru că masele au fost aduse la amorțeală și apatie. Manifestațiile și moțiunile nu le mai periclitează liniștea, iar jandarmii și sepepiștii sunt destul de specializați pentru a crea coardoane perfecte. Presa nu mai are forța de a mișca oameni, iar intelectualii cei mai tari sunt pe state de plată sau sunt sinecuriști. Rareori se defectează câte unul în zona conștiinței. Mașinile politicienilor sunt blindate, faptele lor trecute la capitolul interes național, fărădelegile prescrise. În jurul cetății politice s-au adus trupe, în timpul mandatului își fac provizii, la porți au pus rude și oameni de casă. Cetatea pare perfectă și greu de cucerit de către oamenii simpli, de nefericirea lor transpirată și de visele lor maneliste de a mânca salam de Sibiu și cozonac. Dar viața asta, îți poate trage o ”perversă” exact atunci când nu te aștepți și crezi că toți se ocupă să umple mațu’. Nenorocirea poate veni de sus. Nu, nu e vorba de Cel de Sus, el are alte metode.

Atenție, cad oameni!

PS. La nevoie, se poate folosi ilustratia din postarea colegei mele de rubrica. Dar se poate si fără fotografie de la locul faptei.

Obsesia victoriei este parte a eticii secolului nostru. Un secol care în locul altor valori a pus competiția și iluzia meritocratică. Totul pentru victorie este sloganul fiecărei zile. Strategiile trebuie neapărat să fie win-win, nu este acceptată pierderea sub nici o formă. Victoria este singurul țel, singurul scop, avem o pedagogie și o mitologie a eroilor învingători. Premianții din școli sunt fotografiați cu coroniță și se trece cu vederea că majoritatea se pierd când se lovesc de viața cea adevărată care nu știe că doar victoria este varianta de lucru. Viața, vorba prietenului meu Sorin Grecu, lucrează însă cu alte date. Manualul de istorie nu are nici o înfrângere, nici măcar una mică, de formă, i-am învins pe romani, pe unguri, pe leși, iar pe turci i-am făcut terci de câte ori au trecut Dunărea, apoi fiindcă eram miloși le-am plătit tribut ca să fie data viitoare mai pregătiti pentru rolul sparring-partner la care au participat vreo 500 de ani. Acum, peste pedagogia victoriei din perioada comunistă s-a așezat pedagogia victoriei cu orice preț, obsesia americană a secolului XX. Victoria este urcarea continuă în ierarhie, munca până mori în birou, amânarea copilului pentru a te realiza profesional. Victorie cu orice preț, istoria îi reține doar pe învingători, niciodată nu consemnează că ai câștigat prin furt sau șmecherie.

Dar cine ne învață cum să pierdem, unde este pedagogia pentru cei învinși? Societatea se face că nu știe că viața nu este făcută doar din victorii și doar 1% câștigă, 99% pierd în orice situație de competiție. Învingătorii sunt puțini și, pînă la urmă, nici o victorie nu este definitivă. Victoria apare în toate visele, în toate nopțile de nesomn. Pentru înfrângere nu ne-a pregătit nimeni. Nu am visat-o, nu am dorit-o, nu o vrem. Ea taie ca o lamă și ustură undeva în partea stîngă a pieptului. Ea nu apare ca o blondă sexy cu țâțe mari care ne face să aplecăm capul pentru a ne pune la gât medalia de aur. Este ca o fată tristă și singură care se uită la noi din mulțime și nici măcar nu vine să ne consoleze. Pentru victorie nu ai nevoie de inimă, căci nu doare nimic. Pentru victorie ai nevoie doar de un zâmbet lățit pe toată fața, măreția se poate simula, tristețea înfrângerii este veritabilă. Pentru victorie nu ai nevoie de prieteni, sunt destui reporteri în jur. Se adună în jurul tău oricum toată lumea. Doar pentru înfrângere trebuie să te ia cineva în brațe, să-ți șteargă lacrima, sau să te iubească, plângând, toată noaptea neagră de nesomn care te așteaptă în infinita, sfâșietoarea ta tristețe. Nici creier nu mai trebuie pentru victorie, pentru că din victorie nu se poate învăța mare lucru. Victoria este una singură, înfângerea are o mie de chipuri. Victoria își găseste o mie de părinți, toți se asociază, toți și-o revendică, doar înfrângerea îți aparține în totalitate. Este doar a ta, ți se dăruiește total, o meriți cu siguranță, ea nu îți este contestată de nimeni.

Atunci de ce nu-i dăm și înfrângerii un loc important în cultură? Cine să ne învețe cum se pierde, cum să facem să îndepărtăm cupa cu lichid amar de la buze pentru a nu ne obișnui pentru totdeauna cu această otravă. Cine să ne învețe cum să ieșim din starea de înfrângere prin solidaritate, sacrificiu și eforturi comune? Trebuie să învățăm să nu pierdem urât, să învățăm ceva din înfrângere, să nu pierdem ca tâmpii, iar înfrângerea să nu devină un mod de a fi. Când ai luptat până în ultima clipă, când ai făcut tot ce se putea pentru a câștiga, dar adversarii au fost mai buni, mai ești blamabil, mai trebuie să fii trecut prin furcile caudine la întoarcerea acasă? Cei care au fost alături tine cu gândul la victoria visată, trebuie învățați să fie alături și la înfrângere. Măreția unei înfrângeri se poate măsura cu inima, victoria are măsuri standard. Uneori întâmplarea stabilește granița între victorie si înfrângere, uneori învingătorii nu aduc nimic unei comunități. Poate doar exaltarea de o clipă iar apoi teama că victoria se va pierde în lupta viitoare. Învinsul, ajuns să dea lupta acea decisivă, poate fi la fel de important ca și învingătorul. Oricum este mai tare decât cei care au abandonat sau decât cei care nici măcar nu au dat această luptă. Majoritatea se consideră învinsă încă înainte de a începe lupta, nu are puterea de a visa măcar victoria. Le este frică de înfrângere și paralizați de această frică nici nu au puterea să viseze la victorie. Dincolo de istoria pe care o scriu învingătorii, noi ar trebui să ne iubim luptătorii. Putem să batem în palme când sunt pe cea înaltă treaptă a podiumului, dar mai ales să-i facem să simtă căldura noastră atunci când sunt răniți după o luptă pe care au pierdut-o. Au nevoie de asta pentru ca să poată merge mai departe și, alături de ei, visul nostru erotic de a poseda pentru o noapte, într-un delir cretin, femeia ușoară pe nume Victoria.

Sper că într-o zi vom înțelege că pedagogia victoriei cu orice preț trebuie înlocuită cu cea a luptei. Drama cea mai mare nu este înfrângerea, ci să nu lupți. Să aștepți minuni care să-ți schimbe viața, să visezi la cai verzi pe pereți este mai grav decât a pierde o luptă.

Am suferit ca un câine alături de fetele noastre care au pierdut semifinala campionatului european de handbal. Am auzit în seara respectivă atâtea vorbe nesăbuite spuse de oameni care nu au fost învățați să descopere măreția unei înfrângeri, sau să deosebească noncombatul și lașitatea de tragismul unei lupte în care ai fost înfrânt de soartă sau de unul mai bun. Toată lumea știa mai bine cum trebuie jucat, ce tactici, ce formulă de echipă era mai bună. O țară mică, aproape ieșită din civilizația europeană, clocește niște vise faraonice care o dezumanizează, o îndepărtează de puținii români care mai luptă, care nu au abandonat și mai cred că putem câștiga victoria. O victorie care nu dovedește nimic, doar încăpățânarea unor oameni care își sacrifică marele confort de spectator-filosof spărgător de semințe pentru ca noi să mai avem de a face cu spectacolul luptei. Mi-au fost dragi fetele noastre când plângeau prăbușite pe podeaua unei săli din nordul înghetat. Ai văzut ce priviri de gheață aveau nordicele, ai văzut că nici un mușchi nu le tresărea pe față și ce greu a găsit camera o daneză care plânge după victoria noastră de a doua zi, îmi spune un tânăr prieten. Da, am văzut, dar nu m-au impresionat hormonii lor masculini ascunși în trup de femei care se căsătoresc între ele. Eu m-am îndrăgostit de femeile noastre (mai tari ca bărbații mioritici ce se retrag deseori din fața dușmanului) care se ajutau una pe alta să se ridice de pe podea și care și-au jurat una alteia în acea noapte, în care o țară întreagă uitase de ele, ca mâine să umilească echipa celor 12.000 de spectatori care le-au fluierat continuu. Au reușit acest lucru doar prin forța care ți-o dă disperarea înfrângerii, umilința la care te supun părăsindu-te cei care te-au susținut. A fost o lecție despre măreția înfrângerii pe care, cu siguranță, noi, românii, nu am înțeles-o. Mulțumesc fetelor, sunteți campioanele sufletului meu!

Toate acestea le ştim, dar preferăm să tăcem. Să ne minţim, să ne plângem, să emigrăm, să ne indignăm, să urâm, să ne strigăm unii altora înjurături, să ne furăm căciula, să ne desconsiderăm … să dăm vina pe România.
Dar de un singur lucru nu ne dăm seama. Că am putea să schimbăm totul pentru că suntem liberi. Da, foarte liberi, avem câtă libertate ne putem asuma. Avem fix atâta libertate câtă pot explora visele noastre.
Să nu spuneţi că acest lucru nu este important! Este un miracol pe care il au doar puţine popoare în lumea asta ce pare perfectă la televizor. Am fost cateva săptămâni în Basarabia noastră uitată. Am văzut ce înseamnă un teritoriu sub ocupație străină. Am simțit frica oamenilor și jalea mocnită, lipsa de sparanță și umbra neagră a comunismului apăsând peste oameni și țară. Am întânit oameni care nu mai recunosc chipul libertății și se sperie chiar și de visul pe care cei tineri și cei plecați departe încep să-l încălzească din nou la piept.
Ea, România asta lălâie şi balcâză, ne dă chiar şi libertatea de a o părăsi, de a o certa, de a da vina pe ea pentru toate neputinţele noastre. Ea, săraca, nu poate fi mai frumoasă decât frumuseţea gândului nostru. Ea ne oferă libertatea de a fi, ne propune ca de mâine să ne schimbăm viaţa. Vă mai aduceți aminte: Libertate te iubim, ori învingem, ori murim. Am uitat deja, dar unii chiar au murit şi nici măcar nu au avut timp să simtă gustul libertăţii.
Pentru acest mare cadou pe care ni-l faci tu, Românie, ţara noastră, vreau să îţi urez astăzi
La Mulți Ani!

Dar cele trei zile de spectacol mediatic în care televiziunile au vândut acest subiect cu nesimțirea specifică pieței capitaliste m-au convins asupra unui lucru. Păunescu a fost personaj nu doar pentru poezie, ci mai ales a fost un obiect simbolic, lider spiritual și guru pentru o lume, pentru una din acele Românii paralele pe care le invocă politicienii la noi când pierd alegerile.
Adrian Păunescu a fost liderul sau creatorul unei generații, după cum au spus televiziunile. Poate, dar trebuie să ne uităm un pic cu atenție și să căutăm a fi realiști, atât cât se poate. Am fost și eu la Cenaclul Flacăra am ascultat emisiunea de la radio de joi, vreo 10 ani, știu și acum sute de cântece și poezii din acea perioadă. Mi-am încălzit sufletul la o poeziile de dragoste cântate sau recitate din creația lui Esenin, Blaga, Doinaș sau … Păunescu. Era senzațional sa te afli pe un stadion sau într-o sală a sporturilor să vezi atâția tineri la un loc. Dar niciodată nu am vrut să-i semăn lui Păunescu: i-am iubit pe Nichita, pe Dinescu, pe Vișniec, pe Daniel Corbu și multi alții. De ce? Pentru că Păunescu nu făcea parte din lumea mea, el făcea parte din lumea lor, a celor puternici, de la clasa întâi a Titanicului numit România.

Veneau zeci de mii de tineri la Cenaclu pe care nu i-a spălat nimeni pe creier. Păunescu nu a încercat să întârzie revoluția, cum am vazut că scriu unii acum. Astea sunt prostii, adevărul este că în noaptea istorică în care eram, Păunescu aducea o luminiță, singura. Era iluzia alternativei, dar era o alternativă adusă de sus, ca un fel de program obligatoriu. Păunescu pentru noi era un zeu care desfăcea cultura din lanțuri pentru o seară. Cu prețul de a nu înjura conducerea (aici era monopolul lui Adrian Păunescu), cu prețul de a cânta Partidul-Ceaușescu-România, în momentul unei excitații maxime a publicului. Păunescu era un nomenclaturist, avea o putere fantastică, îi umilea pe prim-secretarii care nu se supuneau. Făcea o serie de lucruri bune, rezolva cereri ale populației. Era parcă într-o cursă electorală în care se bătea discret cu Guvernul și cu Marea Adunare Națională. Este clar, acest lucru este mai puțin decât nimic, a fost minunat atunci, trebuie să recunoștem. Dar nu a fost singurul privilegiat al regimului comunist. Mulți scriitorilor erau cultivați și protejați de vechiul regim, Fondul literar și Casele Scriitorilor din țara (vreo 66, dacă nu ma înșel), răspândite ca și casele lui Ceaușescu pe tot plaiul mioritic, sunt o mărturie vie a acestei politici. În toată această perioadă se construiau case, conducătorii făceau și lucruri bune, dar fundamental eram ținuți în frig, întuneric și blocați în interiorul patriei, ca într-un lagăr. Păunescu și alți scriitori aveau magazine speciale, călătoreau în străinătate, aveau privilegii. Este cealaltă față a monedei care nu poate fi lăsată deoparte. În tot acest timp, eu frate mai mic al lui, stăteam într-un cămin de nefamiliști și nu aveam cartelă pentru pâine, pentru că nu aveam domiciliu stabil, ci doar viza de flotant în Cluj, căutam lapte praf pentru fetița noastră și negăsind a trebuit s-o creștem la bunici. Știu că nu Păunescu era vinovat de asta, atunci lui îi mulțumeam în gând pentru câteva ore de muzică și poezie. După Revoluție a fost atacat de toată lumea, uneori pe nedrept, mai ales de scriitori, dar și de oameni care nu au făcut nici un gest de curaj înainte de 1989, ba chiar au manifestat un conformism penibil. Păunescu măcar a căutat să compenseze cu ceva plasarea lui în zona puterii și în proximitatea lui Ceaușescu, iar din punctul meu de vedere, la Revoluție, îl puteam considera absolvit. Dar a rămas cu același cult a personalității îndreptat înspre sine, cu familia pe care și-o diviniza la întruniri publice, cu insistența de a face artiști din copiii săi.

După Revoluție Adrian Păunescu nu s-a mai putut adapta, nu s-a mai simțit în apele lui și la înalțimea de vultur la care zbura înainte. A continuat să scrie, s-a înscris la PSM, a trecut pe la PRM, eșuând alături de Ion Iliescu, în PSD. A început însă să tragă trecutul după el, să se justifice mereu, să se refugieze într-o reverie întoarsă pe dos. În jurul lui s-au adunat oamenii trecutului, unii valoroși, alții fără valoare de întrebuințare în noua lume. Teritoriile controlate de ei deveneau teritorii ale numirii (democrația nefiind decât un moft), un cerc închis unde criteriul fostei apartenențe era cel mai important. Ceilalți, cei care nu veneau din trecutul său, erau considerați niste ajunși cu pluta pe valurile unei revoluții venite aiurea prin complotul unor agenturi străine. Uneori mă uitam cu admirație tâmpă la această formă de apărare în grup, alteori această tergiversare a mersului înainte sau promovării schimbării mă scotea din sărite și a fost unul din motivele pentru care m-am autoexilat la Bruxelles din Senat în echipa de observatori de la Parlamentul European. Am înțeles nostagia după vremurile în care era tânăr și puternic, dar nu am putut să înțeleg modalitatea nevrotică de a se agăța de un trecut care, pentru cei mai mulți dintre noi, era o amintire mai puțin plăcută. Avea o energie spirituală și o inteligență care i-ar fi permis să meargă alături de noi spre un proiect de viitor, cu frunte sus. Poate că, în demersul nostru de reformă politică, ne-ar fi putut ajuta să-i convingă pe cei din generația lui că este nevoie de o schimbare, nu de restaurație.

Dar nu despre Adrian Păunescu ne-am împiedicat noi, românii, în construirea unei lumi normale. El nu s-a opus energic schimbării niciodată, ne-am lovit de propriile noastre frici sau ticăloșiile unor lideri pe care lumea nu-i înjură ca și pe bietul Păunescu. Acum nu-i este fidelă generația de tineri care au fost la Cenaclu, chiar dacă ne aducem cu plăcere aminte de această parte a adolescenței sau tinereții noastre. Cei care au cântat sau aplaudat au părăsit Cenaclul odată cu intrarea în maturitate. Așa cum alții au părăsit Woodstock-ul sau malagambismul. A fost părăsit și de mulți din cenacliștii de bază chiar înainte de a fi interzisă manifestarea. În jurul lui s-au grupat, la câțiva ani după Revoluție, mulți din cei care au avut funcții mai mari sau mai mici, cei care au pierdut poziții odată cu Revoluția. Dar nu doar ei, uneori și unii dezmoșteniți ai sorții și neadaptați, pierzători în noua lume. El a fost ca un felinar în jurul căruia s-au adunat fluturii și gâzele trecutului. Au visat continuu la un trecut al lor, au temperat schimbarea serioasă în societatea nostră și au fost cultivați de cei fără curaj, de liderii politici care au căutat să nu piardă amărâtele de voturi ale pensionarilor sau bătrânilor săraci și speriați de viitor. Această lume formată din umbre și fantome din trecut l-a ținut ancorat și pe Adrian Păunescu în trecut, i-a furnizat cutia de rezonanță pentru vocea lui de poet și militant. Am ascultat discursurile de la înmormântarea poetului și am văzut zbaterea unei lumi de naftalină care se zbătea să nu moară, să mai câștige ceva chiar și din emoția pierderii poetului. O lume care îl căpușa pentru ultima dată, o lume tristă că nu se mai poate justifica prin existența poetului. Am înteles atunci că Păunescu nu a mai fost în ultimul ani eroul-poet, ci o relicvă fosforescentă, un far pentru lumea fluturilor de noapte care se învârtea bezmetic în jurul lui. A fost o justificare falsă pentru existența ei, s-au folosit de el ca de niște moaște sfinte ale comunismului. Dacă înainte de 1989 a avut energia să se scuture de această lume în câteva momente eroice pentru sine, acum, în lumea nouă, a cărat-o după el cu stoicism, poate din convingere, poate dintr-un sentiment de confort afectiv. A fost un simbol viu pentru o lume care ar fi trebuit să moară în 1990. Poate că, dacă nu ar fi fost această lume protejată și de sistemul politic, Adrian Păunescu s-ar fi putut desprinde de trecut și ar fi putut să valorifice cei douăzeci de ani de liberate și maturitate pentru a desăvârși opera sa ori pentru a se reabilita. Nu s-ar fi pierdut prin sinecuri de partid și într-o activitate parlamentară care a fost pierdere de vreme pentru un talent uriaș ca al său. N-o să știm însă niciodată, poetul oricum nu mai are cum să ne confirme sau infirme aceste scenarii.

Duminică însă, am scăpat de amărăciunea că un poet care mi-a fost drag sufletului a plecat dincolo. Am scăpat de apăsarea din coșul pieptului când am văzut fețele fade ale unui trecut mort, veghind la căpătâiul lui. O clipă m-am bucurat pentru că Adrian Păunescu a evadat, în fine, dintr-o lume care trebuia să moară, m-am bucurat că s-a eliberat de acest balast. Fără el, sper că această lume se va duce la fund. Eliberat de ghiuleaua trecutului, poetul se poate înălța la ceruri. M-aș fi bucurat să-l pot cunoaste pe Păunescu liber, eliberat de datoria sau dependențele față de trecut. El ar fi trebuit să trăiască, dar lumea lui trebuia să moară. Și nu acum, ci în urmă cu două decenii.

A trăit ca un mare spirit al timpului nostru toate dramele noastre și inima lui nu putea rezista la infinit. Acum nu va mai deranja pe nimeni, a plecat omul, dar se va înălța opera. Il vom cunoaște cu adevărat abia după ce ființa lui de carne s-a dus. In golul absenței sale ne va fi tot mai drag, tot mai apropiat, tot mai prieten.

Drum bun, frate mai mare al meu!
Miroase a iarnă și dincolo de vamă te așteaptă Nichita, Grigore, Marin, Tatiana … toți cei iubiți de zei.Ce păcat că mortii i-ati fost dați ca soți!

IMPOSIBILA NUNTA

de Adrian Păunescu

Muntii mei duhovnici au intrat in ceata
Clopote batrane bat pe manastiri
Cand miroase-a iarna, nuntile ingheata
Pentru noi lunatici, imposibili miri
Vin sa ti se-nchine vanturi si dihanii
Viscolul asupra-mi cade ca un lat
Si ti-as face-o nunta cu un sat de sanii
Si cu felinare si cai instelati

Imbraca-te-n alb, preafrumoasa mireasa
Asa se cuvine in drama ce-o joc
Pe urma plecam fiecare acasa
Si muntii vor pune misterul la loc

Pan-o sa se-ntample tu vei fi carunta
Mie o sa-mi vina cea din urma zi
Si va fi si-aceea tot un fel de nunta
Si-mi vei duce grija si te voi iubi
Ti-am adus, mireasa, muntii mei cu noapte
Nunti de animale se petrec in munti
Codri de miresme si paduri de soapte
Ele sunt salonul ne-ntamplatei nunti

Lumanari de nunta tin in labe ursii
Lupii sufla-n focul stanelor pustii
In rostogolire ne unesc obarsii
Nu-mi vei fi mireasa, mire nu-ti voi fi
Te invit la nunta dulce si albastra
Unde zurgalaii scot argint din toti
Ce pacat ca totusi nu e nunta noastra
Ce pacat ca mortii i-am fost dat ca sot

PS.

Vroia sa se scrie pe cruce: EL A IUBIT VALORILE.

Dar nu ajunge, Valorile l-au iubit pe El.

Drum bun, prietene!

Când am văzut (fugitiv) o fotografie cu Iurie Darie si soția lui, Anca Pandrea, am simțit o jenă care m-a făcut să închid repede fereastra deschisă pe net. Câteva zile zile am fugit chiar și de știrile fără imagini de la controversatul pictorial. Era ca şi cum ar fi trebuit să suport vederea tatălui meu sau mamei mele în posturi indecente. Goliciunea bătrâneții este vecină hidoșeniei morții. Este spaima descompunerii care ne înfrigurează, ne aduce în față pustiul şi golul. Mi-am făcut câteva notiţe într-un carneţel, dar am plecat într-o călătorie, unde urma să mă decid dacă mai scriu sau nu. Dar, întors acasă, prima ştire pe care am descoperit-o când am deschis mac-ul a fost cea după care Iurie Darie şi soţia au pozat din nou pentru un salon de înfrumuseţare din Bucureşti.

Am văzut furtuna mediatică și fariseismul, ipocrizia, mârlănia multora dintre cei care și-au dat, docți sau îngrijorați, cu părerea, datul cu părerea fiind un sport național. Dacă înțeleg jena fiului, regizorul Ducu Darie, modul în care s-au năpustit ceilalți asupra bieților oameni mi-a adus aminte de scena în care Bubulina lui Zorba moare şi camera este devastată de babe contorsionate şi cernite, adevărate metafore ale morți care sfârtecă totul. Au vorbit toți ca Iurie Darie are Alzheimer, că nu este în toate facultățile mintale, că este împins de femeie la rele, iar e femeia de vina, de la Ceaușescu sau mai dinainte, pentru tot ce nu ne place în țara asta. Fane Jeg, fotograful, este un tip onest și a explicat că el nu a avut nici o contribuție, ca nu i-a incitat în nici un fel pe bătrâni, că nu i-a manipulat în nici un fel. Pur și simplu, ei au condus ostilitățile în realizarea acestui pictorial.

Iurie Darie a jucat în peste 40 de filme, a făcut seriale de televiziune. A stat peste o jumătate de secol în fața oamenilor, pe scenă sau pe platourile de filmare. A dat viață personajelor, s-a simţit iubit, a fost confundat cu eroi din istorie sau literatură, a fost bunicul povestitor pentru generatii de copii, a cântat , a dansat, a desenat pentru copii. A fost bunicul din prima telenovela românească, a fost mereu vizibil. Dintr-o dată însă, a ajuns la 80 de ani şi a devenit invizibil. Nu a rezistat stării de aneantizare, excluderii, morții lente prin uitare.

In sociologia ultimilor ani apare tot mai des conceptul de invizibilitate socială (social invisibility). Definit puţin diferit în America sau Europa, conceptul desemnează fenomenul în care unii indivivizi din societate se află în situaţia de a nu fi recunoscuţi ca membri ai unui grup, ca elemente ale lumii sociale. Sociologii vorbesc de mai multe forme de invizibilitate, de la cei care sunt pierderile colaterale ale competiţiei economice, cei pauperizaţi, la cei care nu apar pe lista angajaţilor sau cei care nu au acte sau drepturi de şedere într-o societate. Sunt mulţimi despre care nu putem spune că sunt grupuri, sunt mai degrabă o sumă de indivizi. Drama invizibilităţii nu ţine de indivizi, este generată mai mult de regulile sociale. Este o formă de aneantizare a fiinţei unor oameni, căci a trăi în societate înseamnă a trăi împreună, într-un minim contact cu ceilalţi.

Invizibilitatea este o formă de dezumanizare, de alienare absolută. Individul este lăsat absolut singur, fără mijloace, în mijlocul unei concurenţe unde nu are nici o şansă, nici un mijloc pentru a se descurca. Logica invizilităţii înseamnă pierderea calităţii sociale. In păstrarea calităţii sociale, munca joacă un rol foarte important, chiar pensia înseamnând păstrarea individului într-un grup care are o legătură cu ceilalţi, până şi protestul sau lupta însemnând participare la viaţa altora, sau participare la viaţă alături de alţii.

Cei care sunt vizibili social înseamnă că au trecut proba socială a recunoaşterii. Dar vizibilitatea nu este o calitate naturală a vieţii sociale şi umane, ea se construieşte prin reguli şi mai ales prin experienţă. In fond, identitatea socială se naşte prin recunoaştere mutuală, cum spune Paul Ricoeur, în două faze: recunoastere ca identificare şi recunostere mutuală, ca acceptare. Un mare sociolog al granitei dintre secolul XIX lea și secolul XX, Georg Simmel, spunea în acest sens că ochiul este organul nostru sociologic prin excelenţă, deoarece caută mereu privirea celuilalt, provocând recunoaştere, chiar la reciprocitate. Recunoasterea reciprocă devine astefel recunoaşterea reciprocă a demnităţii, ne recunoaştem astfel demnitatea unul altuia.

Actorii români au fost nişte mari eroi ai singurătăţii noastre din epoca comunistă. Erau puţini şi indiferent ce jucau, pe scenă sau în filme, erau înconjuraţi de oameni mereu. Erau parcă nişte profesionişti ai simulării, noi doar amatori, dar îi iubeam cu toţii. Nu erau nişte simpli profeşionişti în regimul vechi, erau nişte semizei, ca şi la grecii antici, Olimpul lor fiind undeva între cer şi pământ. Acum ei trăiesc drama invizibilităţii sociale, nu datorită pensiilor mici, penibile, ci mai ales pentru că societatea se uită „prin “ ei, nu-i mai localizează, nu-i mai vede.
Intr-o societate a individualismului si egoismului, a unei viziuni radicale pe care guvernanţii o numesc a fi de dreapta, multe foste fiinţe sociale astăzi sunt pierderi colaterale pe care le abandonăm fără măcar o vorbă sau o justificare. Tot mai mulţi români sunt fiinţe fără identitate, fără voce, fără figură. Devin un număr de înmatriculare ca şi cod numeric personal, sau nici măcar atât, sunt nevăzuţi, sunt uitaţi la marginea societăţii. Ei devin atât de străini că nimeni nu-i mai observă, nimeni nu-i loveşte măcar cu piciorul în coaste, ca şi pe câinele bătrân care-ţi stă în cale pe trotuar. Sunt mulţi oameni care nu revendică pensii nesimţite, nici stipendii, vor doar recunoaştere, vor participare la viaţă alături de noi. Unii vor doar nişte mesaje, nişte semne că sunt şi ei parte a nefericirii generale, parte a tristeţii comune, a dramei colective

Sunt milioane de oameni uitaţi într-un estuar sau într-o margine de lume românească. Ei fac semne disperate, caută să dea “probe de viaţă”, cum se spune savant în cazurile de terorism, mediatizate tot mai mult în ultima vreme. Milioane de oameni şi-au pierdut şi speranţa că li se va răspunde la gestul de a mai face din mână, de a striga cu disperare, sau de a se lovi cu capul de pereţi singurătăţii de zi sau de noapte. Nu le răspunde nimeni, nimeni nu-i vede, nimeni nu-i aude. Ne-am obişnuit cu acest spectacol sau am fost convinşi că aşa este normal, aşa este în capitalism.

Iurie Darie şi soţia lui au gustat probabil din acest infern al uitării, al existenţei invizibile. Şi atunci femeia, mai curajosă, ca toate femeile, l-a luat de mână şi i-au propus să joace, să dea semne de viaţă, cu riscul de a şoca, cu riscul ruşinii de a fi puşi la zid. Ei parcă ne spun: Râdeţi, faceţi ce vreţi, dar lăsaţi-ne să trăim alături de voi! Prefaceti-vă măcar că ne vedeţi, daţi-ne un semn pe zi că nu suntem morţi, indiferent de ce natură este acel semn al vostru! Ca şi până acum, deşi poate acum nu ştiu, joacă un rol, joacă în locul unor milioane de oameni. Sunt personaje tipice, încarnează disperarea a milioane de invizibili, de toate vârstele, de la oraşe şi sate, cum se spunea înainte, când încă erau regi ai scenei.

PS. Draga Iura, draga Anca, deşi nu m-am uitat prea atent la fotografiile voastre, să ştiţi că v-am văzut. Am văzut că trăiţi, că ochii voştri nu au îmbătrânit deloc, chiar dacă sunt ascunşi din când în când după lupa unei lacrimi căzătoare. Stiu că nu aţi murit, ştiu că vă iubiţi, ştiu că acest lucru este cel mai important de pe pământ. Şi sunt sigur că nu aveţi nevoie de mai mult din partea noastră, o societatea bolnavă de Alzheimer social. Cu prietenie, Vasile Sebastian Dâncu.

Te întreabă asta bagajistul de la marele hotel din centru, care poate fi român, turc, sârb, moldovean sau bulgar. Te gândești că te întreabă pentru a vedea dacă va primi după ce ajunge în camera o bancnotă, o monedă sau doar un multumesc rece. Evident, cei săraci dau bancnote. Nu scapi de întrebare nici când te urci în taxiul spațios pentru a face un tur al orașului. Aici însă întrebarea este parcă mai profesionistă, mai filosofică și mai profundă. Taximetristul este un expert în social, un adevărat sociolog și expert în disimulare. Cu el nu te poți juca, ești captiv în mașina lui și te poate întreba, îți poate cere detalii, dacă cumva nu îi convine răspunsul. Taximetristul îți va da detalii despre țara din care spui că vii și va găsi poate și aspecte pitorești pe care să ți le povestească pentru ați face plăcere.

Dacă intri într-un magazin de bijuterii sau de ceasuri scumpe și vânzătoarea nu te-a observat la timp, în momentul în care se sperie că ai 1.94 cm și este singură cu tine printre diamante, te intreabă scurtat … are you from? și simți că îi este frică și vorbește doar pentru a reuși să îți blocheze o agresivitatea sălbatică, atavică, pe care o aduci cu tine din pădurile Orientului. In magazinele de branduri mai scumpe dacă nu ești salutat în rusește, esti întrebat de unde vii, exact în momnentul în care mângâi cu dosul palmei vreun pulover sau un sacou de cașmir.

Te pot întreba și localnicii bătrâni cu care se întâmplă să intri în contact. I-am dus odată unuia o plasă grea de cumpărături până la mașina parcată departe de mall și după ce și-a revenit din uimirea că nu am fugit cu detergenții și pastele mi-a pus acesta întrebarea ca un semn de mulțumire că nu sunt la fel de barbar precum mă recomandă AND-ul cultural. De regulă, batrânii europeni se uită la tine cu ușoară suficiență, dar și cu un fel de dispreț care ar trebui să-ți transmită fără echivoc că nu ar trebui să faci prea mulți purici pe-acolo, fiindcă este vorba de o comunitate pe care au construit-o ei pentru copiii lor, nu pentru străini.

De unde să vină acestă obsesie a căutarii originilor? De ce nu se întreabă oamenii între ei ce etnie au, ce profesie, cum îi cheamă? Oamenii cred că locul de unde provenim este mai important decât toate celelalte lucruri și că acest lucru poate vorbi despre tine în modul cel mai serios. Țara din care vii, pământul și societatea în care te-ai născut se presupune că își pun aprenta definitiv asupra ta, fiind cei mai buni indicatori de personalitate.
La cei străini ca și tine, întrebarea este un cod de recunoastere, un fel de parolă. Fiind departe, printre străini, imigranții se caută unii pe alții, își fac semne discrete de recunoaștere. Bastinașii pun o barieră prin acestă întrebare ori poate, în mai rare situații, întrebarea marchează o acceptare, în pofida unei diferențe pe care o facem vizibilă prin acest răspuns.

Dar ce răspunzi, tu, călătorule,românule, la această întrebare-stereotip, aproape un cliseu lingvistic? E ușor de întrebat însă răspunsul nu e usor de dat, el nu este un act reflex. Te uiți fulgerător la cel care întreabă și încerci să detectezi intenția cu care întreabă sau tonalitatea din voce pentru a vedea dacă întrebarea vrea să valorizeze răspunsul sau este doar o încercare de a se confirma o nouă imagine negativă despre țara ta. Uneori poti să tragi de timp întorcând întrebarea …Dar tu? Știi încă din acel moment că tot va trebui să răspunzi și asta se va întâmpla peste cateva secunde, după ce o să primești răspunsul.

I-am spus odată unui olandez fudul că sunt din … Europa și mi-a aruncat o privire arogantă de parcă Europa era un continent născut și crescut de mămica și tăticul lui, pe canalele din fundul curții.

Dacă treci de acele momente și spui …I’m from Romania, poate apărea suspiciunea ta față de tine, oare am spus destul de hotarât, ori poarte am ezitat, mi-a fost rusine cu țara mea. Dacă cumva ai spus că esti din Moldavia sau că ești polonez, te poate cocoșa responsabilitatea că nu ești un bun patriot și nici un bărbat destul de vertical. Dacă ai spus ”Transylvania” unii vor zâmbi cu înțelegere europeană, dar în camera de hotel nu vei adormi liniștit, din aceleași motive.

Dar dacă spui cu mândrie ”Sunt din România”, cu accent românesc, nu Romania, nici Roumanie, atunci poate te întrebi despre ce ai vorbit, din care Românie ai spus că ești. Sunt mai multe locuri de unde ești, nu poți transmite asta cu exactitate, la o întrebare care este imprecisă în esență este greu să răspunzi doar printrun cuvânt. In mintea și inima noastră sunt multe variante de Românie. Sunt multe locuri unde ne-am născut sau am renăscut. Sunt locuri de care am fugit, unde nu era România noastră, locuri pe care nu le recunoaștem nici acum.

Dar drama răspunsului la nefericirea asta de întrebare este că trebuie să optezi, să răspunzi sau nu. Nu poți face selecții. Nu ai cum să spui că tu ești din Romania profundă, iar cei pe care nu-i placi vin din Romania superficială, vulgară. murdară sau coruptă. E ca în iubire, pe celălalt trebuie să-l accepti cu totul, în îmbrățișare, să-i iubești și defectele. Nu ai cum să explici că tu vii dintr-un colț de Românie civilizată, nealterarată. Ești din România sau nu ești. Ești vinovat de tot ce e rău, ești premiat pentru tot ce este perceput ca bun și frumos. Aceasta Românie nu se imparte după partide, nici după ideologii, nici chiar după geografie. Este România pe care o purtăm în noi și se schimbă odată cu noi, cu viteza cu care credem noi că trebuie să ne adaptăm lumii civilizate.

Trebuie să ne gândim mai bine înainte de a răspunde? Nu, din contră, mai bine răspundem fără reticență și ne gândim pe urmă. Să ne gândim la ceea ce trebuie făcut cu România, pentrucă iar vine întrebarea asta cretină și ne scoate din reverie și exceptionalism.

În ultimii ani avem un caz clasic din Marea Britanie. Jade Goody, o tânără, a făcut în 2009 un show de mare succes din transmiterea degradării ei fizice generate de un cancer de col uterin. A fost felicitată de premier pentru acțiunea de promovare a consultului și acțiunea de promovare a prevenției. În urma ei au rămas copiii de 4 și 5 ani, cu câteva milioane de lire sterline, de la care au început să se bată familia și cei doi tați. Societatea britanică a instrumentat spectacolul morții în beneficiul unei idei educative alăturând acestuia o strategie de promovare a unei practici colective de prevenție.

La noi, din păcate, avem doar isterie pură, emoție și delir colectiv necontrolat. Suntem atât de bogați încât ne permitem luxul de a nu învăța nici din bucurii, dar nici măcar din eșecul final, adică din moarte.
Din isteria de săptămâni întregi care s-a derulat pe ecrane m-a șocat încă ceva. M-a șocat faptul că nimeni nu s-a gândit la fenomenul sinuciderii ca la un fenomen social, nici jurnaliștii, nici psihologii, nici o formă de reflecție nu a integrat-o pe Mădălina în plutonul sinucigașilor. Am fi aflat, de exemplu, că fenomenul sinuciderii nu este unul chiar excepțional, anual cifra este relativ constantă în Romania: puțin sub 3000 de români îsi pun capăt zilelor. În lume, anul trecut s-au sinucis 1 milion de oameni. Cu excepția Chinei, în toate țările sinuciderea este mai degrabă o specialitate masculină. Barbații recurg la mijloace de sinucidere mai violente, cei de la țară se sinucid mai frecvent decât orășenii iar, de departe, ziua de luni este cea pe care o aleg cei mai mulți pentru a se sinucide.

Sute de mii de comentarii au blocat media și internetul mai bine de o săptămână. Unii au vorbit despre vitejia Mădălinei, gestul ei eroic, alții despre lașitatea ei. Colegii ei, artiștii, au căutat să se arate vinovați, colectiv sau individual. Toți au arătat cu degetul spre media, spre impresari, televiziuni sau public pentru că îi uită prea repede pe artiști. Mirabela Dauer, cea cu țigara uitată în scrumieră, a spus la o televiziune că ne-ar împușca pentru cât rău i-am făcut Mădălinei noi toți, familie, apropiați sau public. Evident, televiziunile ne-au spus că Mădălina s-a dus să cânte la îngeri, dar au luat și amenzi așa zise ”usturătoare”. CNA a hotărât să amendeze Antena 1 cu 10.000 lei, Antena 3 şi Realitatea TV cu câte 7.500 lei, TVR 1 şi Kanal D – 5.000 lei, să someze B1 TV, Naţional TV, OTV, Prima TV şi Pro TV şi să atenţioneze Antena 2 pentru modul în care au difuzat informaţiile despre sinuciderea Mădălinei Manole. Majoritatea amenzilor s-au dat pentru prezentarea amănunțită a unor tehnici de sinucidere. Bineînțeles, a apărut repede și o carte despre moartea Mădălinei, melodiile ei s-au vândut foarte bine câteva luni. Nu a lipsit nimic, o Românie răvășită a rămas în urma ei, a fost un test major pentru România, cum a scris un jurnalist oltean.

Spectacolul morții se vinde foarte bine, moartea este usor de etichetat, împachetat și livrat publicului. O pulsiune distructivă spre care ne împinge Tanathos este regizoarea cea mai bună pentru grotescul spectacol a refacerii unui ritual al sfârșitului. Uităm să celebrăm viața și spectacolul ei de fiecare zi. Ne lasă reci spectacolul nașterii puiului de om, maternitățile devin locuri de transmisie TV doar atunci când vine moartea în vizită.

Acum cateva zile am văzut o mamă plecând de la la o maternitate din Cluj. Avea în mâna o plasă de rafie sărăcăcioasă cu ceva haine și nu era așteptată de nimeni la intrare. Ținea în brațe un copil și nu cred că avea bani pentru taxi. Poate că soțul trebuia să stea acasă cu ceilalți copii si nu avea cum s-o aștepte, poate era un copil din flori. Se îndepărta printre trecători cu comoara în brațe și nu o aplauda nimeni, nu îi lua nimeni interviu. Era frumoasă și înfășura orașul într-un zâmbet cald. Avea o lumină pe față care o făcea să arate ca o zeiță. Era în acele moment cea mai frumoasă femeie din lume. Își purta în brațe comoara și nu astepta nici aplauze, nici recunoaștere. În jurul ei, un râu de furnici negre, mohorâte, se îndrepta spre televizoare pentru a se bucura de spectacolul morții.
Am putut și eu sa-mi închei textul despre moarte ca spectacol, pentru că moartea devenise în acea zi un spectacol minor. Un spectacol ucis de cea mai frumoasă femeie din lume.

Ce-i drept, pentru a lua şuturi în gură din partea presei nu este obligatoriu să ataci presa. Se poate întampla să ai norocul de a fi intr-un loc nepotrivit, la un moment nepotrivit. De exemplu, eu sunt clujean şi pentru acest simplu fapt un jurnalist care a vrut să facă o afacere la Gherla şi l-au păcălit niste șmecheri mă înjură de ani de zile, cel puţin săptămânal: bou, plăvan, un nimeni, analfabet, cretin, tembel şi orice altceva poate să jignească pe cineva. Nu l-am cunoscut personal pe acest jurnalist, nu l-am prejudiciat cu nimic, nu mă injură pentru ceva anume, mă jigneşte continuu, cu pathos şi singura mea bucurie este că nu am făcut nimic reprobabil şi, ca fraierul, cred că este mai onorabil să te înjure cineva gratuit. Mă uit destul de des la emisiunea jurnalistului respectiv şi sunt de cele mai multe ori de acord cu atitudinea sa generală, uneori chiar îmi place. Ce aş putea să fac? Unii îmi spun să-l dau în judecată pentru calomnie, dar este o prostie să umbli prin tribunale pentru că te înjură cineva. Ca persoană publică unii te respectă, alţii te huiduie. Poate că nici unii, nici alţii nu au motive chiar atât de întemeiate. Nu sunt masochist ca să spun că îmi place, uneori chiar sufăr, dar am început să mă obişnuiesc şi de cate ori am ocazia mă uit la emisiunea duşmanului meu, cu detaşare şi de multe ori chiar îmi plac ironia sau comentariile lui curajoase. Mă consolez cu ideea că poate în viitor, cine ştie, voi ajunge şi eu în situaţia de a putea să-i provoc vreo mică sau mare suferinţă. Aiurea, nici eu nu cred asta, dar zic şi eu, aşa ca să sune. Mai mult ca sigur că nu se va întâmpla asta, dar gândul acesta este bun ca şi consolare de câte ori mă injură, de câte ori copiii mei mă întrebă ce i-am făcut acelui jurnalist încât recent spunea că i-ar plăcea să ne vadă, pe mine si pe Ioan Rus, pierind în cele mai groaznice chinuri (nu e o glumă!). O altă consolare este că am mulţi prieteni jurnalişti şi mai ales ei admiră stoicismul cu care suport eu acestă agresiune gratuită și permanentă.

Dar nu despre mine vroiam să vorbesc în acest text, ci despre puterea pe care o are un patron de presă. Despre marea putere a presei cu referire la care unii spun că este mare pericol pentru democrație. Eu nu sunt de acord. Un patron de presă are o putere mare asupra celor pe care-i plăteşte. E adevărat, în trecut jurnaliştii mai activau clauze de conştiinţă, refuzau anumite subiecte sau anumite comportamente ori atitudini. Acum, de câtiva ani, nu ştiu dacă aceste lucruri se mai întâmplă, probabil că se întâmplă. Dar chiar dacă ar face-o, se vor găsi mereu jurnalişti care nu au prea multe scrupule, ca şi în orice meserie. Mai ales cei care au un statut fragil, nu au contract sigur, au nevoie de bani, sunt mai conformişti. Nimic exceptional până aici.

Pentru ca puterea unui patron de presă să fie mare trebuie îndeplinite însă câteva condiţii.
Prima condiţie este ca să păstorească peste un trust de presă cu audiență bună, cu impact şi cu credibilitate. Un trust de presă de acest fel nu poate face oricine şi nu se poate face oricum. Este nevoie de mii de ore de trasmisii, de mii de numere de ziar, toate de calitate, produse care se întânesc cu nevoile oamenilor, cu nevoia lor de informare sau cu dorinţa de a simţi o emoţie a lor partajată public. Acest lucru însemnă o cheltuială mare, fără rezultat financiar imediat, trebuie jurnalişti cu talent şi buni profesionisti. Observatorul Antenei 1, stirile și dezbaterile Realitatea TV nu sunt realizări jurnalistice întâmplătoare, sunt rezultatul muncii unor profesionişti buni şi bine plătiţi. Moguli sau nu, cei care au construit proiecte media de succes au făcut asta cu multe eforturi şi sacrificii. După ce ai cucerit piaţa media cinstit, aici nu se prea pot face şmecherii, patronul simte că este respectat, că este temut. Uneori poate face şi bani din asta, dar nu cred că se poate îmbogăţi, greu vom găsi patroni de presă care s-au îmbogatit exclusiv din asta, poate singurul exemplu este Adrian Sârbu. Cei mai mulţi politicieni sau oameni de afaceri vor recunoşte puterea mogulului şi vor vrea să se apropie mai ales pentru ca să-i lase în pace, să nu se ocupe de ei, să-i ignore. Patronul de presă poate fi mândru de puterea sa, poate umbla cu pieptul scos, ca şi sherifii din westernurile copilariei noastre. Poate umbla cu media-puşca lui pe umăr uitându-se la feţele celor care tremură de frică sau la cei care-l salută cu respect şi-i caută compania. Uitându-se la modul în care politicienii se căciulesc la ei sau caută să le propună tot felul de târguri sau asocieri, patronii îşi pot contepla forţa şi pot simţi adrenalina puterii asupra celorlalti, asupra a zeci sau sute de mii de oameni. Un patron de presă mic, dintr-un oraş de provincie, îmi spunea la câtiva ani după revoluţie că îi este ruşine de propria lui forţă, se simte stânjenit, nu ştie cum să se comporte cu oamenii pentru ca să nu pară că este abuziv. Făcând sondaje de opinie, măsurând notorietăţi sau încrederea în persoane publice am întâlnit un paradox: imaginea paradoxală, chiar dedublată a lui Dan Voiculescu, patronul Antenelor. Dacă întrebam publicul despre încrederea în Dan Voiculescu – Presedintele Partidului Conservator, încrederea în acest om era de sub 10%, printre cele mai mici din lista politică. Dacă în alt sondaj, sau chiar peste câteva întrebări mai încolo, testam încrederea în patronul de presă, proprietarul Jurnalului National sau Antenelor, încrederea în acelaşi om trecea de 50%.

O altă condiţie este legată de îndeplinirea unor scopuri publice. Orice media de succes este, într-o anumită măsură, o instituţie publică, construită cu bani privaţi. Orice media de calitate are vocaţie publică şi poate că ar trebui să gândim ca în funcţie de îndeplinirea unei asemenea meniri să aibă dreptul de a accesa fonduri publice. In multe situaţii, posturi private de televiziune, ca să luăm doar un exemplu, au fost televiziuni publice într-o mai mare măsură decât televiziunea pe care o plătim cu bani de la buget sau din taxe impuse de abonament. Uneori poate nu-și dă seama, dar patronul de presă câştigă în forţa şi prin faptul că îndeplinește această misiune, ajutând la informarea publică, la naşterea unor atitudini sau a unor forme de solidarizare pe scopuri sau cauze sociale. Are putere asupra oamenilor nu pentru că îi manipulează, ci pentrucă îi ajută să înţeleagă lumea, să vadă mai departe, să vadă lumi paralele pe care nu și le-ar putea închipui altfel. Are putere asupra oamenilor pentru că le-a confirmat un adevăr pe care-l simţeau, dar avea nevoie de cineva să le spună că nu sunt singuri în ceea ce priveşte o credință sau o idee.

In fine, poate cea mai importantă condiţie pentru a menţine puterea de patron de presă, ce mai tragică, este următoare: să nu te foloseşti niciodată de această putere în propriul interes. Este o putere pe care investitorul şi-a construit-o singur, în luptă cu toată lumea câteodată, dar pe care nu are dreptul s-o folosească, nu-i mai aparţine. Este o putere pe care este bine să o păstrezi, să o înmulţeşti dacă se poate, dar pe care nu o poţi cheltui. Un trust de presă este o armă, dar o armă cu care nu poţi trage în mulţime după pofta inimii. Cartuşul rămâne pe ţeavă, dar veşnic blocat, un glonţ de aur pe care nu ai voie să-l consumi după pofta sau nevoia ta personală. Ai construit o instituţie publică ce nu-ţi mai apartine, prin importanta ei pentru democratie, pentru adevăr, pentru construirea unui stavile pentru puterea politică care, în mod natural, tindă să se extindă atât de mult, cât îi permite rezistenta socială, organizată sau nu.

Paradoxala putere a patronului de presă se risipeşte ca un fum, atunci când se încearcă a fi folosită. Si omul, ieri un om puternic, începe să fie mai sărac, tot mai vulnerabil. Este acuzat de multe, dar o acuzatie o merită, cu siguranţă: sărăceşte opoziţia (nu cea politică), societatea civilă de o armă importantă, de o tribună, îi dezarmează pe cei mulţi, participă scaderea puterii presei iar aici sunt de acord cu Cătălin Tolontan, nu puterea presei este un pericol pentru societate, ci lipsa de putere a presei.

POST SCRIPTUM.

Scriu acest PS după ce am citit deja cateva comentarii la textul meu.  Vreau sa explic intentia mea initială prin aceasta incercând să scap de sarcina de raspunde cititorilor care cauta in textul meu abuzurile presei, sau cele ale presei patronate de Sorin Ovidiu Vantu. In fata cohortei de apărători ai omului de afaceri si a bătăliei lor cu atacatorii , am cautat să explic un fenomen: de unde incepe deriva unui grup de presă, unde poate gresi un patron de presă distrugand munca a sute de oameni. Am cautat o pozitie neutră si un ton linistit.  Cred ca deriva se produce atunci cand interesul personal devine miza principala. Am crezut că este interesantă ideea că puterea este mare doar cand nu o folosesti. Daca unii cititori se asteptau să vortbesc despre murdăriile presei, despre manipulare sau despre santajul de presă îmi cer scuze ca nu m-am gandit la asta, se discuta destul, cred eu. Am vrut sa descriu ce se intampla, de unde incepe murdaria, am mers doar până la marginea mlastinii. Nu apăr, nu vreau să atac. Am vrut doar să explic cum văd un  fenomen social.

Este august și toată lumea se află în vacanță. Adică reduce motoarele, caută plăceri simple, locuri exotice sau poate doar umbra unui copac ori concertul păsărilor dintr-o pădure. De regulă, vara, jurnaliștii sunt cei mai năpăstuiți. Nu au știri, nu sunt siguri pe umblă publicul lor, dar mai ales evenimnentele publice lipsesc. Stirile cu locul în care se duc politicienii și vedetele în vacanta rezolvă doar una sau doua zile, în rest bietul jurnalist trebuie să se roage la Dumnezeu sau să umble aiurit pe Google. Politicienii nu mai raspund la telefon sau își anunță jurnaliștii preferați că nu nu vor fi de găsit timp de două săptămâni. Specialistii de PR politic sau guvernamental pregătesc agende de vacanță și planificări pentru subiecte siropoase. Dar drama jurnalistului lipsit de fapte sociale majore, de evenimente politice consistente, rămâne întactă.

Poate aceste lucruri mai sunt valabile în alte țări, erau valabile și în România până anul trecut. Observ că acum politica nu își ia vacanță, deși nu suntem nici măcar intrun an preelectoral. In fiecare zi partidele și sefii lor lansează atacuri, descoperă strategii, anunță fericirea viitoare a poporului condensată în cifre și procente. În fiecare zi avem un scandal, o mare polemică, o amenințare cu trimiterea în instanță. Plecat departe de casă, când deschid laptopul și dau să caut ceva în presa noastră mă lovesc de figura celor mai cunoscuti politicieni și de declaratiile lor grave si profunde. Aud că unii s-au prins că PSD și-a schimbat strategia brusc și atacă dur guvernarea, dar mă uit și nu văd nici o schimbare, ba chiar îmi pare că Victor Ponta este constant în ultima vreme, nu a schimbat nimic din ce a spus. Am citit că Victor Ponta le arată pisica guvernantilor dar Presedintele PSD se uită, probabil, nedumerit pentru că lui îi plac mașinile, nu mâțele, în concediu. Citesc că Guvernul Boc este un factor de risc pentru inflație (desi știam oricum că este un factor de risc pentru Romania). Unii publică secretul suspendării lui Basescu, altii scriu despre cum ar vrea Basescu însuși  să fie suspendat. Numai lucruri grave, doar chestiuni de politică fundamentală, subiecte serioase, dar care mor a doua zi, ca orice subiect de vacanță.

Politicienii stau la Monte Carlo, la Nisa sau in Sardinia, cu telefonul la uresche câteva ore pe zi si vor să dea senzatia că sunt obsedați si framântati de marile probleme ale României. Dau câteva telefoane și apoi merg la plajă. O mare golaneală, ultima găselniță din telenovela simulării responsabilității si grijii față de societatea românească. Odată cu prăbușirea încrederii in instituții și partide o strategie agresivă de prezență în spatiul public, cu sau fara mesaj, nonstop, face deja modă printre politicieni. Politicienii ne urmăresc deja ca la fotbal, om la om pe tot terenul. Sigur că dacă la 1 septembrire i-am intreba ce au spus în august când erau relexati in concediu nu si-ar mai aduce aminte decat foarte vag. Sunt sigur că niciuna din indignările de vacanță nu vor avea vreo continuare in politica pe care vor reîncepe s-o facă odată cu sesiunea de toamna a Parlamentului. Aceasta ultima formă de demagogie politică agresivă mă face să propun o chestiune ecologică, de bun simt.

Ce ar fi să decretam luna august o luna fără politică, o lună în care politicienii și politica iau vacanță? Am reduce ceva din poluarea mediei și am lasa societatea să respire aerul de vacanță fără poluantul sonor adus de politicieni. Nu cred ca cineva ar suferi pentru asta, poate și politicienii ar veni cu mințile mai odihnite în luna septembrie. Poate că, vorbind mai putin, chiar și politicienii ar avea un pic de timp de reflecție, ar spune apoi mai puține prostii revenind după 30 de zile de abstinență la gargară. O vacanță ar putea avea si semnificația unei dezintoxicari pentru politicieni, dar și pentru public.

Dacă ar tăcea politicianul, măcar pe timpul vacanței, poate s-ar auzi vocea altora, poate a unor intelectuali, poate a unor artiste care încă nu s-au sinucis. Chiar și de niste liniște ar avea nevoie România, poate reușim să ne regăsim. In copilarie, ținând o fată de mână la un cinematograf, am fost cucerit de un cantec care spunea: dacă tace cântărețul, tace viața. Acum, matur, mă gândesc ce s-ar intâmpla dacă tace politicianul. Poate s-ar trezi la viață, măcar în vacanță, un popor căruia îi e dor de viață. Atât de dor încât se uită Înainte și nu vede nimic, se uită apoi spre Trecut și o confundă pe ea, Viața, chiar și cu umbrele lui tenebroase.

In problema brandului turistic are dreptate aproape oricine emite o opinie, inclusiv Elena Udrea, pentru că este într-adevăr o zonă de abulică. Este nevoie de o serioasă strategie de comunicare, dar ne trebuie în primul rând servicii turistice competitive. E adevarat, comunicarea trebuie realizată de profesioniști veritabili, de echipe de cercetare si creatie, lucru destul de scrump, dar competiția va otrăvi climatul, iar cei care pierd vor distruge cu mare imaginație munca celor care au câștigat. A cîstigat un român, nu e bine că este român și nu știe ce cumpără străinii. Dacă dăm banii la niște străini, nu e bine că nu cunosc România profundă sau, cum am văzut, cumpără un logo presetat și ni-l vând ca mare lucrare originală. Vă mai aduceti aminte sloganul „Romania, mereu suprinzatoare”, am rîs cu poftă cu toții si am făcut bancuri memorabile. A venit apoi Romania – Fabulospirit, o încercare a MAE de a vinde România, realizată de un specialist roman, inteligent, Lucian Georgescu. Toată lumea a sărit să-l facă praf, unii spunând că numai tările sărace vorbesc despre spirit, doar n-o să arătăm lumii că suntem flămânzi (creativul Mihai Coliban) s-au dat banii și a murit a doua zi. Cu Land of Choice a fost un scandal fabulos (bun acest cuvant pentru noi!) care nu a susprins pe nimeni ceea ce a făcut ca să fie abandonat deși pentru un concept publicitar contestarea și scandalul nu sunt întotdeauna un lucru rău. Am analizat la cursurile mele de comunicare publicitară și branding variantele acestea și nu sunt catastrofale, comparandu-le cu alte branduri turistice ale altor țări, noi pierdem la comparația cu realitatea romanească, nu la comparațiile cu alte branduri.
Dacă Ogilvy, Jacques Seguela, Oliviero Toscani, Leo Burnet, Claude Hopkins, Maxwell Sackheim, Albert Lasker sau alti clasici ai publicității ar lucra la brandul nostru de țară ar fi atacați imediat de specialiștii români în publicitate (stiu vreo 5 care ar sări imediat) alții l-ar incita chiar pe bătrânul Willy Ollins să vină la București și spună că nu e bine. Apoi ar scrie pe bloguri vreo două trei sute de specialiști mai mici sau mai mari. Este firesc să se întâmple așa, este bine că suntem o țară vie și spiritualizată, dacă nu se supără pe mine creativul care spune că spiritualitatea conotează sărăcie și nu trebuie să vrem așa ceva.

Am văzut că ministrul Elena Udrea zice că va cere explicații companiei realizatoare pentru slăbiciunile pentru care presa face scandal. Dacă va face asta, atunci să nu-i întrebe doar de de frunză și drepturile de autor, ci să mai ceară explicații legate de dimensiunea cercetării foarte scumpe și chiar de calitatea executiei grafice. Normal ar fi să ceară materialul brut al cercetării, filmări si transcrieri la focus-grupuri și interviuri, eventual să dea accesul public la ele, inclusiv la baza de date a cercetarii, fiind vorba de bani publici europeni. Dincolo de supărarea celor care ar fi fost poate îndreptățiți să lucreze la imaginea de brand turistic, lucrarea este slabă, logoul brandului turistic al României este destul de superficial abordat de către echipa internatională care a lucrat. Jumatatea de million de euro pentru cercetare luata de TNS nu a produs efecte asupra acestei frunze ca un ochi  care plânge, lucru care poate să ne aducă aminte de vechiul slogan legionar (readus si abandonat de CDR) ”Libertate, ochii plânși vor să te vadă” – una din cele mai tari slogane pe care umila mea experiență de cercetător in comunicare le-a intîlnit. Dacă este concurs în a găsi pe unde a mai căzut frunza aia întoarsă ( se vede că nu avem grija de grădina carpatină dacă frunzele suferă) pot să prezint și eu o siglă sud-africană pe care am descoperit-o pe la turneul final al CM de fotbal. Dacă focus-grupurile ar fi încercat o testare de perceptie grafică s-ar fi văzut că doar un semidoct ar alterna caractere in capitals (adică ROM, confuzie de care fugim noi ca dracu de tămâie datorită conaționalilor nostril mai colorați) cu niște aldine ce încep cu un semn pe care occidentalii nu-l pot recunoaște, adică litera â. La banii dați pe acest brand de turism, puteam cere o analiză de semiometrie si am fi văzut că imaginarul grădinii în Europa (în China, nu știu) este legat nu de frumusețe pură, natural, ci de ordine, arhitectura, natură pusă în forme de civilizatie, cultura greco-romană aducând acest element. Evident, legarea noastră de Carpați este foarte bună, chiar dacă Mazăre ar vrea să-și facă drumuri și sosele pe banii nostril, iar apoi să ne pună bariere unde vreau muschii lui. Ar fi trebui să se facă și o legătură cât de firavă cu conceptul Land of choice, cel din anii trecuti, ar fi trebuit măcar să nu publice acel briaf creativ care ne jignește inteligența. Grafismul care se vrea jucăuș și familiar este o stilizare naivă, dar fără personalitate, acoperă tot spațiul și nu cred că arată bine pe alte suporturi. In fine, animația este discontinuă și nu fixează alementele grafice de interes, iar legăturile dintre cadre fragmentează percepția … samd
Dar sunt sătul să critic, sunt sătul să fim înconjurați doar de critici, sunt sătul și să mai aud critici după care nu vezi nici o urmare . Am scris acest paragraf doar un sfat dezinteresat pentru un ministru care este criticat nu doar pentru calitatea lucrului, dar parcă, uneori, este criticat și pentru faptul că face și nu stă. Un ministru care, din păcate, nu a învățat nimic după Land of Choice, și lucrul principal care trebuia învățat este că acela că proiectul trebuia continuat, măcar pentru că partea de critică era epuizată, dar și pentru că a investit bani publici în el.

Acum constatăm că avem brandul turistic cel nou. Bun, rău, copiat sau nu, verde ca un brotac (asta îmi place foarte tare), deci ce ar trebui să facem acum? Să mai dăm milioane pentru alt brand? Nu cred, ar trebui să ne sprijinim bărbia în botă și să cugetăm un pic. Am putea ajunge la concluzia și mai gravă decât cea după care  avem țară fără brand, adică ne-am putea da seama că avem brand fără țară.

Ce-i de făcut? Să construim țara și apoi se va găsi și brandul. Una civilizată, funcțională, europeană. Si incă ceva, mai important decât toate observațiile semiotice. Să facem o țară ca să ne placă nouă întâi, să nu mai vrem să plecăm din ea, să ne dăm copii la școală în România, să putem spune: I love you, ROMania (ar merge scrisă oricum). Un brand care să ne convingă pe noi că suntem acasă. Apoi îi vom convinge și pe alții să ne caute, vor ști oricum că suntem aici și vor vrea să vină.

Avem brand, deci când ne apucăm să construim țara?

PS. Anexez o piesă de excepție a lui Eddie Vedder, Society, cu niste fotografii superbe ale lui Dan Palcu. Pe Dan Palcu, cu siguranță, nimeni nu l-a întrebat despre cum se vede țara prin obiectivul unui aparat de foto. Ce spuneți de această Românie? Când aud versurile și vad fotografiile mi-e dragă această țară. Așa cum este ea, frunză verde sau uscată, grădină sau păjiște, pentru că e plină de oameni care nu au ajuns la demnitatea de a apărea pe logo ca frunza, ca râul, ca dealul….

http://www.youtube.com/watch?v=bff-N09sQJ0

Sondajele de opinie corect operate sunt uneori respinse cu violență, dar de multe ori sunt supraevaluate, rezultatele lor fiind extrapolate masiv și neglijent. Sondajele nu explică prea mult, de cele mai multe ori sunt o fotogramă a unei stări de fapt, a unei situatii sociale. Mai important insă este faptul că rezultatele lor sunt niste fotograme care surprind realitatea dintr-un anumit unghi, doar dintr-o pozitie. Uneori pe baza lor se dau verdicte prea nete, se pun sentințe sau se trag concluzii aiuritoare. Noi, sociologii, stim că procentele dintr-un sondaj pot fi, de multe ori, mai mult semnul că acolo este ceva de explicat si că avem de strabătut alte carari ale documentării sau explicației. Reconstituind prin întrebări sau răspunsuri perceptiile sau reprezentările sociale, știm însă că multe din imaginile și măsurătorile noastre sunt perisabile, influentate de contextul social sau politic de moment, de agenda publică sau de campaniile de media. Uneori, prin intrebările noastre, facem să renască imagini uitate, alteori se întâmplă să găsim perceptii mai puțin disticte, neclare, pe care doar întrebările operatorului de interviu le fac să se agrege într-o imagine coerentă.

După ce acum câteva săptamâni am pus într-un sondaj de opinie câteva întrebări legate de amintirea comunismului, a avut loc o dezbatere destul de interesanta si, cred că fără legătură, a apărut apoi și evenimentul dezhumării cadavrelor sotilor Ceausescu, actiune a familiei. Acest eveniment, puternic mediatizat, a accentuat nostalgia după trecut și oarecum va deveni un fel de catalizator pentru un proces de accentuare a criticii fata de prezent. Unii jurnaliști m-au întrebat dacă aceste evenimente legate de resuscitarea PSR si deshumarea Ceaușeștilor nu sunt cumva evenimente planificate pentru a tăia din voturile PSD. Nu cred, așa cum nu cred că nostalgia comunismului ar mai putea genera o mișcare de viitor.

Sondajul despre percepția deshumarii familiei Ceausescu. Spectacolul deshumării a fost urmărit direct sau prin intermediul știrilor de 87% dintre români. Deși doar 27% dintre români recunosc că împărtășeau un anumit dubiu față de informatia că locul inhumării este cel anunțat de autorități, adică în Cimitirul Ghencea, referindu-se la sfârșitul dictatorului, 71% spun că fostul presedinte nu merita o asemenea soartă. Peste 80% dintre români cred că sotii Ceausescu nu au avut parte de un proces corect și 68% spun că ar trebui pedepsiți cei care l-au condamnat la moarte. Referindu-se la trecut, 63% dintre subiecți declară că românii trăiau mai bine înainte de 1989, 54% considerând că ei înșiși o duceau mai bine pe vremea comunismului. 37% recunosc că vorbesc în familie despre acele vremuri in termeni pozitivi, 5% în termeni negativi si 57% spun că in discutiile despre comunism se amestecă lucrile pozitive cu cele negative. Doar 30% cred că partidele politice comuniste ar trebui interzise prin lege, 68% dintre români acceptând ideea că atnci cînd vorbim despre comunism acesta este o idee bună dar aplicată greșt de oameni. Interesant si surprinzător mi-a părut mai ales răspuns legat de situatia ipoteticăî în care ar candida Nicolae Ceausescu alături de sefii partidelor de astăzi 41% dintre subiecți recunoscând că l-ar vota. Probabil că ar intra in turul al II lea și ar câștiga, cel puțin pe hârtie. Explicația: 49% dintre români cred că Nicolae Ceausesc a fost un conducator bun, 30% unul și bun si rău și doar 15% cred că fostul dictator a fost un conducător rău. Despre”sinistra lui soție”, sintagmă steretipă din perioada revoluției, românii cred ceea ce credeau și atunci, adică 67% cred că a fost un conducător rău și doar 9% o apreciază pe soția dictatorului comunist, devenită al doilea om în stat în perioada de final pentru cariera ei politică. Poate că aceste date sunt influențate de mediatizarea deshumării si spectacolul aferent unor asemenea formule mediatice, dar este clară o memorie afectată de nostalgia după Ceausescu și perioada comunistă.

Multi si-au dat cu părerea despre fenomenul nostalgiei ca fiind o consecință a polititicii de astazi, altii s-au plâns de calitatea poporului . Foarte putini au abordat nostagia după trecutul comunism ca un fenomen normal. Să nu uităm ceea ce spunea Orwell: Nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul.

Criza de identitate.
Dacă am încerca să privim contextul și nu doar cifrele de sondaj am întelege mult mai bine ceea ce se întâmplă. Datele nu arată că oamenii au luat-o razna, ci mai degrabă că trăim o criză de identitate a poporului român. Lipsa unui proiect national, lipsa unor repere care să dirijeze evoluția României spre ceva își face pe oameni să caute repere în trecut. Poate cel mai explicabillucru, prin acest context al crizei de identitate, este opțiunea unor tineri pentru o valorizare pozitivă a figurilor trecutului. Crizele de identitate sunt asociate cu adevarate tulburări de constiintă ale popoarelor. Sunt aproape 90% dintre români care spun că lucrurile merg într-o direcție greșită și dintre absolvenții de liceu aproape 80% își văd viitorul în emigrație, undeva departe de locul în care sunt acum, într-un viitor cețos, fără determinări concrete. Sunt doar o parte din reperele unei stări de anomie sau crize de identitate pe care le resimțim în multe din judecătile pe care le facem.

Mai multe memorii ale trecutului.
Maurice Halbwachs în cărțile sale scrie că memoria colectivă nu conservă trecutul ca atare, ci îl reconstruieşte pe baza unor cadre predefinite. Și asa este, căci memoria nu este o istorie a faptelor trecute. Memoria socială este o facultate care se foloseste de materia primă a prezentului, suportă presiunile și nevoile prezentului. Nu vom avea o singură memorie a comunismului, nici chiar în aceeași societate, ci mai multe memorii ale vieții din perioada comunistă.
Dacă ne referim la comunismul românesc atunci putem observa chiar o adevărată competiție în mai multe forme de promovare a unei imagini a perioadei comuniste.
In primul rând, există o memorie si o memorialistică a gulagului românesc, a crimelor si pușcăriilor comuniste. Memorialul de la Sighet este, în acest sens, cel mai bun exemplu de memorie instituționalizată. Un mesaj dur si un tablou sinistru sunt discursurile legitime ale victimelor comunismului, mai ales din perioada primelor două decenii ale constructiei sociale și politice. Discursul este puternic ideologizat, a fost legat și de un anticomunism politic, antifesenist sau antinomenclaturist, și are uneori puseuri mai ales în campanii electorale.
Există și o memorie a exclușilor, a celor care au pierdut competiția după 1989. Dispariția economiei socialiste si a unor mari aglomerări industriale a creat in ultimele decenii o populație săracă, obligată să se reorienteze profesional, să suporte o drastică scădere a nivelului de trai și să se confrunte cu lipsa unui viitor previzibil. Muncitorimea din fabrici și chiar muncitorii agricoli din IAS-uri se confruntă cu o pierdere de identitate. Pentru acestia întrebările legate de modul în care traiau înainte de 1989 în comparatie cu perioada de acum raspunsul se poate baza chiar pe referințe concrete. Comparația dintre perioade poate crea, în cazul acestor oameni, afectati de polarizare socială, o nostagie reală ca formă de respingere a unui prezent în care nu își găsesc locul.

In fine, există si o memorie literară, usor estetizată de o tânără generatie de scriitori si de o creație publicitară care face apel la memoria unor branduri comerciale sau practici de consum. Există o nouă generație de scriitori care parodiază sau reconstituie prin romane sau filme situatii din perioada comunistă, fără a caricaturiza excesiv, fără a respinge ideologic ceea ce a fost, la un moment dat, România comunistă. A devenit o modă si o formulă a culturii vizuale exploatarea unor mituri ale comunismului românesc și cred că va trece, așa cum trec în fond toate modele.
Problema care apare aici este cea a inexitenței unui spațiu public unde să se confrunte aceste forme ale discursului despre trecut, unde să se lupte sau chiar să se reconcilieze. Nu avem destulă toleranță pentru a accepta varianta celuilalt, pentru a o întelege ca legitimă și a o confrunta cu a noastră, fără a încerca s-o anulăm cu desăvârșire. Este o nevoie să scăpăm de încrâncenare și de un angajament prea ideologizat sau prea emoționalizat față de comunism pentru ca societatea să poată face o gestiune normală a trecutului. Societatea civilă a fost absorbită de tentațiile politicului, iar marile trusturi de presă nu sunt interesate prea tare de o gestiune corectă a trecutui prin dezbateri deschise. Competiția economică și politică absoarbe aproape toate energiile și resursele mediatice, spațiul public românesc fiind destul de firav.

Cifrele din sondaje ca rezultat al confruntării și deresponsabilizării.
Cred că, de multe ori, declarația de evaluare a trecutului este și un fel de polemica fața de prezent și conducătorii de acum. Când operatorul de interviu îi întreaba pe oameni despre trecut, atunci ei răspund si cu gandul la modul în care va fi judecată declarația lor. Cred că, astăzi, românii care sunt apropiați partidelor de opoziție simt nevoia să exagereze nostalgia trecutului pentru a sublinia că actuala guvernare reprezintă un regres sau chiar un dezastru față de trecut. Oamenii stiu că sondajele de opinie se publică și poate că unii gândesc strategic: vrem să arătăm că sunt mai slabi cei de acum chiar decât perioada cea mai neagră din istoria noastră.
Mai putem observa un lucru, în toate incercările de evaluare a comunismului românesc poporul a fost mereu o victimă inocentă. Nu a fost participant activ la marile lui drame. Nici chiar pe marii torționari nu am reușit să ni-i asumăm. Mereu am fugit de această răspundere în timp ce un demers de istorie populistă l-a transformat pe Ceausescu în turc sau țigan, in același timp ungurii sau evreii au fost considerați țapii ispășitori pentru aducerea comunismului la noi. Dincolo de unele dovezi ale participării minoritarilor peste cota lor din populatie la perioada ilegalistă a PCR, totuși, cele patru milioane de membri de partid sau sutele de mii de informatori ai securității nu înseamnă nimic? Deci ne aflăm intr-o situație de deresponsabilizare individuală sau colectivă care permite individului un joc mult mai lejer cu trecutul. De aici până la fenomene de amnezie socială sau reevaluarea pozitivă a unui trecut considerat ca fiind nesatisfăcător nu mai este decât un pas.

Reamenajarea trecutului. Comunismul încă nu a fost obiectul unor reamenajări de către cei care se ocupă de memoria socială oficială, dar acest lucru se va întâmpla în viitor. Deocamdată a trecut prea puțin timp si istoricii au fost timorați, s-au mulțumit să respingă această perioadă fără să caute explicate legate de structură socială, statistici economice și sociale, mod de organizare socială. Istoria și memoria nu merg mână în mână așa cum ar dori istoricii oficiali. Memoria este vie și actionează in timp real, trebuie să furnizeze argumente pentru anumite acțiuni ale individului, mai ales în scopul furnizării unei imagini de sine pozitive. Apare aici și o dificultate pentru sociologi atunci când interoghează memoria subiectilor. Se întâlnesc de multe ori cu fragmente de memorie colectivă oficială pe care nu au cum să le interpreteze decât ca și elemente de memorie individuală și nu de istorie reflectată. Reamenajarea trecutului este afectată și de lipsa lui de delimitare. Stim că 1989 este o graniță dar nu stim pentru ce, ce delimitează ea? Brucan a vorbit despre încă douăzeci de ani de comunism, acum spunem că s-ar putea sa fie chiar mai multi.

Nostalgia, un teritoriu de întâlnire? Apare si o degringoladă politică legată de mobilizarea exclușilor, a electoratului dependent care se plimbă mereu spre cei care dețin puterea. In 2005, Traian Băsescu a preluat acest electorat de la Iliescu, iar acum acest electorat se întoarce înapoi după ce Traian Băsescu le taie pensiile si pare clar că partidul său va pierde următoarele alegeri. Astăzi, acest electorat nu îi este dor de Ceausescu, cum scria jurnalistul Mihai Cristian Chiș, ci îi este mai degrabă dor de viață.
Până la urmă nostalgia după trecutul comunist a devenit un loc social, un teritoriu al memoriei colective un de se întâlnesc toate generațiile. Poate singurul loc unde românii se mai pot simți solidari. Deshumarea însă nu cred că va revigora nici un fel de extremist, desi presa din ultimele zile vorbea despre pericolul renașterii Partidului Comunist Român. Cred că este mai degrabă sfarsitul de care povestea avea nevoie. Dacă se va confirma că acolo sunt îngropați Ceaușeștii, atunci cred că va muri această utopie. Stânga românească veritabilă va trebui să se nască din altă sursă, ar fi poate mai normal să se nască din condițiile unui capitalist nemilos, falimentar și neproductiv, cum este cel de azi. Din confruntarea cu o dreaptă simulantă și dintr-o asumare a programului de către niște intelectuali cu vocația responsabilității misiunii lor. Sau cine știe, poate anticomunismul sforăitor si spectacular, boala capitalismului senil, cum il etchetează prietenul meu Claude Karnoouh, ar putea produce mobilizării în mediile universitare și în rândul tineretul măcar pe principiul că adevărul trebuie spus și o gândire critică este necesară societății noastre ca aerul.

PS. Am găsit printre textile mele unul scris acum 11 ani, deci în 1999, despre nostalgia comunismului, tot in urma unor sondaje de opinie, criticate atunci de politicieni. Astăzi nu mai sunt criticați sociologii pentru asemenea rezultate, de aceea poate și tonul textiului de azi este diferit. Textul ”Nostalgia comunismului și managementul social al trecutului” îl pot găsi cititorii pe glogul meu personal (http://vasiledancu.blogspot.com) sau în volumul ”Țara telespectatorilor fericiți. Contraideologii). Rezultatele sondajului de opinie pe http://www.ires.com.ro/

Liberalii au dreptate să încerce, s-au obisnuit cu căpușarea PSD. Au condus cu 19% cativa ani țara, plătind doar câteva dividente unor lideri PSD sau pompând investiții publice în judete pesediste de talia Teleormanului. Crin Antonescu are nevoie de o speranță, cât de firavă, privind o viitoare revenire la putere, greu ar putea să-si linistească altfel pe cei din partid care au încă nostagia puterii asociate, firesc, cu Tăriceanu.
Motivatia impingerii lui Ponta spre alinața cu liberalii este poate fi chiar mai puternică în interiorul PSD. Unii vor să-l impingă pe Ponta spre obiective electorale, pentru a-l distrage de la obiective politice. Cuvantul reformă sau modernizare îi sperie pe multi din cei alesi în echipa Mircea Geoană, dar care s-au trezit cu Ponta presedinte. Ei se gandesc, firesc, în fiecare zi că Ponta ar putea sa astepte doar prilejul de a-i debarca, indiferent ce promisiuni de vasalitate i-au facut. Alegerile anticipate sau suspendarea lui Băsescu sună bine pentru public si ar putea excita militanții din PSD, astfel încât se poată uita imperativul modernizarii sau a reformei.

Dar Ponta întelege bine că are cateva obiective politice imporante și cel mai tare obiectiv este faptul că trebuie să dea o luptă singur pentru a se consolida in funcția de Presedinte. Trebuie să-și facă echipa, să organizeze alegeri în teritoriu, să-și facă o identitate diferită de brandurile de jucarie din adolescența lui politică (Marele Che, Micul Titulescu). Poanta s-a maturizat și înțelege că nu se poate lăsa pe mâna echipelor liber-schimbiste de genul celor care au intors armele la ultimul Congres, sub conducerea secretarului general Liviu Dragnea.
Trebuie să-și consolideze identitatea de stânga pentru a duce viitoarea campanie electorală pe această axă de demarcație. Cum să se consolideze partidul său, dacă nu vor face un program de stânga, acum când neoliberalismul triumfator pentru cateva decenii, a dat-o in bară serios cu discursul lui antietatist cu ocazia crizei financiare globale?

De ce să își dorească să devină co-presedinte la o coalitie, când poate sa-și propună să fie Presedinte? PSD poate aspira la peste 50% dinn mandatele viitorului legislativ. Ponta mai stie că PSD și el stau bine in sondaje și nu are rost să împartă prăjitura. El știe că aroganța liberalilor a produs chiar in timpul colaborarii de tur II un dublu discurs de atac ccontinuu la PSD. Pesedistii nu au uitat ce spunea in ultima campanie Ludovic Orban, despre stanga si PSD. Sigur, pe urmă s-au pupat cu Ion Iliescu în Piata cunoscută, dar asta nu înseamnă că psediștii pot avea încredere în galben-albaștri. In fine, chiar lui Traian Basescu s-ar putea să-i convină să predea puterea unui singur partid, nu unei coalitii cu care se negociază greu, sau imposibil.

Cred că Ponta mai are nevoie și de ceva timp pentra construi un program politic sau chiar un program de guvernare. El nu poate să nu uite că Geoană a trimis in guvernul comun cu PDL o echipă care, desi valoroasă, nu a avut un proiect propriu și a ajuns să rămână in memoria colectivă mai ales prin zbaterile pentru intrarea lui Catalină Voicu sau a oamneilor lui in posturile sau în arhivele de la interne.

Antonescu ar fi trebuit să-i propună lui Ponta o schiță de proiect, doar așa ar fi putut să-i forțeze mâna, prin necesitatea politică a unor măsuri. Propunerea lui Antonescu este lipsită de un proiect, nici o măsură, nici o idee de program. Se poate face si pe urmă, dar se paote miza doar pe ostilitatea fața de Băsescu ca liant al unei coalitii. Pe termen lung poate ca merge, dar oamneii nu vor fi convinși in în campania electorală, fără propuneri alternative de oameni si măsuri, să accepte schimbarea.

Ultima colaborare a pesediștilor cu peneliștii nu a fost un argument pentru viitor chiar dacă a fost o campanie comună de doar două săptămâni, în euforia unei victorii probabile. Chiar dacă lumea a dat vina exclusiv pe Mircea Geoană și vizita la SOV, este clar că pesedistilor le-au rămas în memorie și alte greseli din campanie, datorate mai ales liberalilor. Implicarea activă a lui Patriciu care a iesit public cu caseta cu lovirea copilului (in competiție simbolică cu Voiculescu) sau vizita la Timisoara de 1 Decembrie, se spune, tot de inspirație liberală. Aceste evenimente au schimbat trendul, l-au lansat pe Traian Băsescu pe o curbă ascendentă, fiind, prin aceasta, decisive pentru pierderea alegerilor de către Mircea Geoană.

Oferta liberală nu se bazează pe vreun program, dar nici pe vreo premisă serioasă de conjunctură potrivită pentru ajungerea la putere. Ideea anticipatelor poate oferi oxigen unor oameni descurajați sau dar sondajele au arătat și în trecut că anticipatele sunt văzute prost de români: încă o cheltuială, dorință politicianistă, doar luptă pentru ciolan. Traian Băsescu a speculat de fiecare dată foarte bine această postură de singur impotriva tuturor, a creat-o chiar, astfel că aceste proiect ar putea relansa PDL sau pe presedinte, PSD fiind cel cel care ar pierde procente importante, procente venite cu criza si taierea de pensii și salarii pe care, logic, se va lupta să le fixeze, nu să le arunce în proiecte aventuriste.

PSD-ul lui Ponta nu mai are la vârf un cuplu care să lege cele două partide, prin intermediul căruia să se facă transmisia de influență și negocierile. A fost Hrebenciuc – Rușanu, apoi Năstase – Tăriceanu (mai ales când au devenit ambii „fosti președinți”, Geoană – Antonescu. Ponta încă nu are un pandant în PNL, și ar avea chiar motive să se ferească de aceste relații deja constituite. Aceste linii de forță pesedisto-peneliste ar putea fi ( sau chiar sunt) un nucleu de rezistență împotriva extensiei puterii lui Ponta în PSD și sunt sigur că Presedintele PSD a înteles că este periculos să mergă pe proiectul lor.
Ponta cred că mai stie un lucru: timpul lucrează în favoarea lui. In locul lui aș cumpăra timp. As spune, exagerând puțin, că și Guvernul României lucrează tot în favoarea lui, cu condiția să nu piardă aiurea timpul pe care îl câștigă.
Există însă  un lucru pe care nu sunt sigur că îl știe Victor Ponta: cum să se apere de tentația demagogiei, atunci când te simți singur în politică, dar pe val. De capcanele ideologice îl pot feri consilierii, de cele mai lumești îl pot feri prietenii, de cele politice il poate feri (sau împinge, după caz) primul nostru profesor de politica Adrian Nastase) dar de capcana politicii vulgare, demagogice nu e ușor să te feresti. De capcana de tipul apariției tot mai dese la OTV, se poate feri doar singur. Sau cu ajutorul lui Sun Tzu, bătrânul chinez care stă de milenii pe malul rîului și se uită cum trec cadavrele celor care si-au pierdut răbdarea și au trecut la atac prea repede.

PSD. Aceasta este doar o incercare de analiză politică. M-am bagat și eu în vorbă, nimic altceva.

O mentalitate de asistați, culmea, destul de politizată. In funcție de simpatia lor față de anumiți politicieni, își modifică și percepția privind acțiunea efectivă in cazul inundațiilor.

Apreciind mai degrabă ca LENTA reacția autorităților publice centrale și locale, cetățenii apreciază totuși prezența unor personalități politice în asemenea situații, chiar dacă părerea despre evenimentul în sine este afectată, probabil, și de mediatizarea evenimentelor sau de simpatiile politice.
Oamenii au încredere că ajutoarele vor ajunge la cei sinistrați, chiar dacă o mică parte dintre ei (21%) cred contrariul. Majoritatea românilor este de părere că autoritățile centrale sunt responsabile cu refacerea zonelor și ajutorarea snistratilor, cu toate că in aceeasi proporție (cca 40%) sunt convinși că administratia locală este responsabilă cu măsurile de protecție împotriva inundațiilor.

Guvernul României este apreciat de populație pentru activitatea de ajutorare a populației (49%) , dar pierde procente importante și înregistrează o balanță negativă în ceea ce privește rapiditatea intervenției, dar mai ales în ceea ce privește comunicarea cu populația.

Presedintele Romaniei cred că și-a mai reparat ceva din karma electorală, chiar dacă electoratul încă nu a uitat de tăierea salariilor si pensiilor.

Românii percep importanța asigurării locuințelor însă nivelul de trai scăzut arată că pot mobiliza puține resurse financiare în acest scop.Mediul rural are expectante mai mari de la Guvern si Presedintie, iar mediu urban cere mai mult administratiei locale si judetene;

Ruralul apreciază mai mult activitatea Guvernului la aceste inundații, mediul urban fiind mult mai critic;

Poate că Guvernul nu comunică bine, e adevarat, dar oare nu este mai importantă acțiunea în sine? In fine, treaba Guvernului ce face, oricum Domnu Dan Diaconescu si OTV sunt pe-acolo, ei comunică bine și aduc și kilul de zahar și ulei. Pe ecranele OTV s-a mărit prețul smsurilor prin care poporului este întrebat dacă este bine să se mareasca salariile și pensiile prin acțiunea Partidului Poporului. Dacă i-am fi întrebat pe oameni pe cine aleg intre Guvern si Dan Diaconescu, ghiciti ce ar fi răspuns?

Este nevoie de o terapie de șoc, trebuie să le spunem românilor adevărul. Dacă unii se vor ascunde mereu după minciuni, așteptand ca alții să ia măsurile dure nu vom face nimic în viitor. Doua capcane se deschid aici:

1. Capcana demagogiei pasiviste – in care cade opozitia politică de multe ori, de douazeci de ani. Nu este treaba noastra să spunem adevarul, lucrurile neplăcute, treaba este a conducatorilor, și-au asumat, s-o ducă, noi ținem partea celor multi și demagogia este morala când aperi poporul.

2. Capcana demagogiei exclusiviste – în care cade puterea politică, după care doar ei sunt responsabili, ceilalti sunt nesimtiti și nemernici, nu au proiecte și nici soluții. Istoria, cred guvernanții, le va face dreptate, nu este cazul să asocieze și opoziția la această lucrare.

Din pacate, fara ca să avem acelesi discurs, terapeutic, cu toții, nu se va realiza niciodată nimic. Mereu, populatia va găsi un refugiu în brațele minciunii spuse de vreo parte a politicii.

Ne vom afunda tot mai tare in mlastina minciunii alături de o populație tot mai inertă, mai ipocrită și mai cerșetoare.

Sondajul IRES poate fi citit la adresa http://www.ires.com.ro/

Policienii sunt mai recenți în blogosferă, dar faptul că portalul profesioniștilor din politică, www.machiavelli.com, realizează deja prima antologie de blogging politic este deja un semn că au găsit o blogosferă organizată, instituționalizată. Chiar dacă pare a avea uneori aspectul haosului, blogosfera romanească are deja clasicii ei, veteranii sau campionii. Acest volum arată însă că bloggerii din politică pot produce și idei interesante sau măcar acceptă o confruntare a lor. Cum au ajuns politicienii pe blog poate este mai putin important, chiar dacă ar fi relevant pentru o istorie a blogosferei.
Unii poate au considerat asta o modă, dar cei mai mulți cred că au ajuns bloggeri pentru ca au simțit că se îngusteaza spațiul public al exprimarii și dezbaterii. In HydParkul românesc, capitalismul taie copacii și construiește vile, societatea civilă, dupa un lung razboi cu stânga, a fost decimată de solidaritati politice, a primit sinecuri la putere și s-a fragmentat, iar o altă generatie de oengiști, centrată mai degrabă pe ecologie, își face loc cu greu prin apatia civică de la noi.
Unii folosesc platformele virtuale sau blogurile pentru a se dezintoxica de politică, adică o statie de tranzit spre ieșirea definitivă. Sau doar ca să-și mai tragă sufletul, cum mi-a sugerat un prieten de pe blog. Nu vorbesc de alții, mă refer, poate, doar la mine. Te trezești dintr-o dată că esti propriul tău stăpân, că nu-ți mai spune partidul se să faci, ce să spui și nici nu mai aprobă vreun secretar general să apari la televizor.
La început blogul a părut o șansă grozavă pentru forumiștii obisnuiți să-i poată înjura pe politicieni mai direct, pe urmă a început să nască o comunitate. Chiar dacă și acum mai sunt unii care militează împotriva prezenței politicienilor-bloggeri pe platforme, gestul lor de respingere pare tot mai aberant. Inafara perioadelor de campanile, când partidele politice sau candidații își fac echipe de comando în blogosferă, blogosfera politică românească este din ce în ce mai civilizată.

Bloggingul politic nu este doar tribună politică de pe care politicienii caută să-și irige brandul sau să transmită proiecte. A început să constituie câmpuri de atitudine civică. Politicienii nedemagogi pot deveni centre de rețea sau elemente importante. Pe bloguri, politicienii onești își pot găsi, pe gratis, cei mai tari și competenți consilieri.

Blogul are multe avantaje, unele încă virtuale: îi elimină pe cei fără de idei, pe cei care urlă sau latră în microfoane (acesta fiind singurul talent politic) sau pe cei care cumpără voturi. Pe blog, mulțimea nu ți-o aduce primarul și nici directorii de intreprinderi. Poți să-ți construiești, cu rabdare, un public după chipul și asemanarea ta, evident, dacă ai un chip pe care poti să-l arăți nefardat și dacă ai un proiect perntru un public țintă care să depășească perimetrul propriului portrofel, al grădinii sau firmei tale.

Pe bloguri, politica este inteligentă, are idei, este mobilă, tolerantă si mai aplicată, am zice că este politică adevarată. In realitatea socială si politică, politica noastră este ineficientă si inutilă, de multe ori. Intr-o Românie fără de proiect, ne ramâne speranța că platformele virtual si portalurile vor putea să adune energii, idei și sa construiasca acel intelectual colectiv care trebuie să facă proiectul schimbării lumii noastre.

Blogul are incă un avantaj: posibilitatea de a constitui o memoria sociala si politica a acestui timp. Dacă verba volant sau literele de pe hartia de ziar se pierd prin tomberoane sau în copacul de hârtie al ecologiștilor, blogul păstreaza arhive prin care macină motoarele de cautare. Politicienii angajați se simt astfel presați să devină consecvenți. Este un element esential al previzibilității actorilor politici sau al constructiei unor strategii de politici publice.

Dacă în ultimul deceniu, platoul de televiziune a fost maternitatea pentru mulți politicieni, in viitor, mulți politicieni se vor naște pe platformele de comunicare si blogging politic, cum este deja www.machiavelli.ro cum este www.voxpublica.ro.
Bloggingul politic este încă, un tren cu ușile deschise de care îi asteaptă pe policienii întarziați. Pe cei care vor pierde acest ultim tren s-ar putea să-i găsim pe lista pierderilor colaterale ale următoarelor războaie politice.

Luni seara la lansarea Cartii blogurilor politice am întalnit cativa prieteni si fosti colegi (Puiu Pascu, Ana Birchall, Dan Mihalache, Varujan Vosganian s.a) dar oameni politici pe care-i vedeam prima dată. Fără entuziasme ieftine, fără efuziuni, in lipsa chiar a energiei ”inceputului care se vrea fecund” invocat de Varujan, am avut un sentiment al normalității. Diferentele dintre ideologii se vedeau uneori prin inclinări calme din cap, prin intoarcerea privirii, dar nimeni nu a folosit cuvântul pentru vreo polemică. Probabil că ne unea acolo nevoia de dialog si intelepciunea de a-l asculta pe celălalt până la capăt. E drept, eram doar … 29, iar aproape jumătate dintre autori nu au putut fi prezenți. Să sperăm că bloggingul politic pentru fi un pas spre nașterea unei culturi a dialogului si exmatricularea înjurăturii sau urletelor din politică.

Cu câtă voluptate învățăm cuvintele noi! Un popor de semioticieni, semiologi sau hermeneuți care trăiește din reverberații, inclusiv semantice. Acum am învățat ce este vuvuzela, o goarnă de plastic care a devenit actorul principal al Mondialului de Fotbal. Craincii de la meciurile de fotbal pronunța din două în două minute cuvântul minunat, iar telespectatorii își ciulesc urechile să vadă dacă nu cumva s-au oprit vuvuzelele. Criminalele vuvuzele, un fel de albine africane ucigașe, sunt mai importante decât fazele sau fotbaliștii. Uneori ele le încurcă pe marile genii europene să gândească lucid fazele îndelung exersate la antrenamente, alteori jocul si tobele barzilienilor fac să amuțească vuvuzela. Mă și gandesc la un titlu, gen Ioan Chirilă, dacă , să zicem, o echipă africană este invinsă de una dinfară: Dacă tace vuvuzela … Evident vuvuzela este ca și râul sau ramul eminesciene, este prietenă doar cu africanii, cântă doar pentru ei, pe europeni sau sudamericani îi atacă la neuronii concentrării. Deși toate stadioanele moderne sunt făcute după reguli pentru acustică foarte bună, iar galeriile nemtesti, italiene sau spaniole fac zgomote cu toate goarnele și tobele posibile, vuvuzela este considerată a fi un zgomot absurd pentru că nu urmăreste realitatea din teren, nu cântă după un ritm al fotbalului, ci este un zgomot continuu, consistent în sine, egal cu sine, o gălăgie oarbă. Sigur, la gol, vuvuzela se insuflețeste, dar ea nu tace nici atunci când mingea este în aut, nici când este pauză. Vuvuzela se luptă cu liniștea, cu cântecele suporterilor englezi, cu berea care curge pe gâtlejurile nemtilor mereu setoși după spectacol. Vuvuzela este absurdă pentru că se luptă cu orice altă formă de expresie a bucuriei sau tristeții. Nu ține cont de viața care curge în stadion, de drame sau de bucurii, ea vuvuzelește continuu, asurzitor, egal și fără un sens usor de decodificat.

Două zile Parlamentul Romaniei a fost animat de vuvuzela politică. Alegerea unor judecatori la Curtea Constituțională și apoi moțiunea de cenzură au fost ocazii pentru ca să vedem cum politica poate face un zgomot mai mare, mai absurd și mai fără de sens decât cel din stadioanele sudafricane. Ore întregi au vorbit la microfon, în transmisii directe, guvernanți nervoși că lor nu li se acceptă faptul că sunt niște eroi care se sacrifică pentru națiunea asta proastă care nici măcar nu-i merită. Urletele Premierului si fluerăturile opozitiei politice se amestecau cu spectacolul protestatarilor aduși pe la balcoane. Un spectacol care era interesant de privit ca gesticulație, ca balet, sau ca zgomot de fond. Ceva care semana cu o bătaie de stradă cum am vazut prin 1981 in Ferentari, o bătaie în care zeci de romi se altoiau superficial sau chiar serios, cu pari si uluci rupte din garduri, femeile țipau sau dădeau cu puradei după adversari, iar Militia se uita, izolase locul și băga in dube doar ceea ce era scos din luptă de către adversari. Mi-au rămas și acum în urechi țipetele țigăncilor, văicărelile bărbaților. De fapt, bătaia era mai mult o competiție a răcnetelor si tipetelor, un spectacol sonor ca un ritual de autoflagelare. Mă uitam la multimea de curioși care căscau gura la bataia care se desfasura de aproape o oră și se reaprindea mereu din alt loc și la la tigănușii care le furau portofelele cu această minunată ocazie.

Cele două zile de parlamentarism mi-au dat o senzatie similară, m-au făcut să-mi aduc aminte de specatacolul pe care-l văzusem acum aproape trei decenii. Nu știam atunci cuvantul vuvuzelă, dar mi-a rămas senzatia ciudată de amestec intre teatru si viață, intre simulare si trăire, intre pasiunea răzbunării și pragmatismul de a lua bani pentru acest spectacol din buzunarele fraierilor.
Vuvuzela politică de două zile a creat un zgomot imens, societatea și-a întors capul spre politicieni crezând că este acolo vreun mesaj, când colo, a auzit doar vuvuzela. Nici un proiect, nici o idee, nici o speranță. Nu stim ce va fi mâine, la ce ne va folosi austeritatea, nu știm ce ar face opoziția dacă va veni la putere, nici dacă va fi un sfârșit sau vreun început. Am văzut pe forumuri pensionari (sau cel putin asa se autodefineau) care spuneau că sunt dispusi să accepte măsurile Guvernului căci astfel nu vor mai primi pensii de loc la toamnă, cum au auzit că le-a spus Premierul. Bieții oameni, chiar sunt dezorientati de vuvuzela politică, te pomenești că au dreptate comentatorii de fotbal de la Campionatul Mondial.

Când va tăcea vuvuzela sud africană o să putem spune că inima fotbalului s-a oprit (vedeti ce romantic pot fi?). Dar dacă va tăcea vuvuzela politică ce spuneți că am simți? Da, știu că asta nu se va întâmpla curând, dar pot totuși să vă propun să dansăm un VUVUZELA BLUES. Vorba lui Zorba, un ultim dans pentru această prăbușire spectaculoasă!

De ce nu a ieşit greva generală?
1. Starea de apatie este generalizată. Dacă ne uităm cu atenţie vedem că, noi toţi, cerem românilor prea mult, cerem să dea ceea ce nu pot, ceva de care nu sunt în stare. Le cerem respectul demnităţii persoanei, dar ei şi-au pierdut de mult demnitatea de oameni liberi. Au fost minţiţi de atâtea ori, şi-au pus nevrotic speranţa în tot felul de lideri de carton, mai nou, îşi vând votul, adică forma pură a libertăţii politice, pe zahăr, ulei sau bere în sticle mari de plastic. Românii trăiesc deja într-o stare de apatie din care nu pot ieşi. Apatia se naşte din descurajare, din lipsa speranţei, din faptul că ochii minţii nu mai văd nici o luminiţă la capătul tunelului. Într-un sondaj IRES de luna asta, doar 11% din români cred că viitorul le va aduce o viaţă mai bună pentru ei şi familia lor, iar 5% cred că oamenii din localitatea lor vor trăi mai bine in viitor. Doar 9% cred că ţara merge într-o direcţie bună şi doar 22% sunt mulţumiţi de nivelul de trai. Lipsa speranţei într-un viitor mai bun este principala cauză a apatiei sociale.

2. Pentru protest social sau revoltă este nevoie de organizare şi organizatori, sintetic, de lideri. Baronii sindicatelor de astăzi, poate cu mici excepţii, simulează protestul sau greva, de multe ori, îi şantajează pe politicieni mai mult pentru interese personale. Au firme, afaceri la vedere sau ascunse, nu sunt luptători pentru drepturi, mai mult joacă un rol. Sindicatele au puţini membri, au o mică forţă în intreprinderi sau instituţii. Nu avem lideri sindicali de forţă şi încredere, de fapt, avem şefi de sindicate, nu lideri sindicali.

3. Dincolo de resursa psihologică si resursa organizării, pentru un protest social oamenii au nevoie şi de resursa încredere, în ei înşişi, dar şi în instituţiile care le garantează anumite drepturi şi libertăţi colective. Din nefericire, încrederea oamenilor în forţa lor de a schimba lucrurile este minimă, ceea ce sociologic numim o distanţă faţă de putere foarte mare. În plus, oamenii cred că nici propriul destin nu îl pot controla prin efortul lor sau prin resursele lor şi ale familiilor lor.

4. Fără a apela la explicaţii istorice sau de temperament naţional, resursele pentru a te revolta sunt şi resurse materiale, resurse care influenţează capacitatea de a gestiona riscurile. În acelaşi sondaj IRES, 41% din românii spun că fac deja, în acest an, economii la mâncare, 68% fac economii la îmbrăcăminte, 38% la combustibil pentru maşină, 46% au facut economii la incălzirea locuinţei, 32% la cumpărarea de medicamente. Prea săraci pentru a ne permite soluţii extreme, prea săraci pentru a gestiona riscul legat de pierderea locului de muncă.

5. Spaimele generate de pierderea locului de muncă s-au transformat într-un adevarat tabu. M-a şocat faptul că atunci când sunt întrebaţi despre locul de muncă (mulţumire, cum se simt, cum cred că le va merge) 48% din români nu răspund. Le este frică, spun că nu se pricep, că nu este treaba lor. Oamenii nu se simt stăpîni pe destinul lor, nu se simt cu adevărat respectaţi în profesia lor, statutul lor este foarte fragil.

6. În plus, la actuala grevă, ministrul educaţiei a ameninţat timp de o saptămână pe toată lumea, a făcut presiuni teribile asupra inspectorilor, a căutat să-i sperie pe bietele cadre didactice. Micul nostru Napoleon, rezident la Strasbourg, obişnuit cu reacţiile de laborator, a procedat la presiuni de vechil pe ogorul educaţiei naţionale. Ameninţaţi şi de o lege a învăţământului care numeşte politic tot ce mişcă şi mai ales de eliminarea titularizării, deci a siguranţei locului de muncă, cadrele didactice nu au avut forţa de a se ţine de proiect. Nu mai vorbim că un asemenea gest al unui ministru ar fi întărit solidaritatea şi ar fi agitat si mai mult, oriunde în Europa, la noi liderii sindicali stăteau aliniaţi la talk-showuri, spuneau banalităţi, iar emisiunile nu se terminau până nu vorbeau toţi, chiar dacă spuneau acelaşi lucru.

7. Un protest social este legat şi de resursa soluţiilor imaginate. Adică ce pot să-şi închipuie oamenii ca soluţii la aceste crize, dar mai ales dacă există, în mintea sau sufletul lor, speranţa unei soluţii. În sondajul IRES la care mă refer, soluţiile individuale pentru supravieţuire la actuala situaţie sunt următoarele: 54% se gândesc la plecarea din ţară, 26% cred că vor vinde lucruri din casă, 43% vor încerca să ia bani împrumut de la rude sau prieteni, 23% au speranţa că se vor putea împrumuta la bănci, 92% vor renunţa la cumpărarea de lucruri de folosinţă îndelungată şi 3% cred chiar că o să-şi vândă locuinţa.

Nu-i aşa că le cerem prea mult oamenilor, atunci când am vrea să avem o solidaritate naţională pentru protest? România a ieşit disperată în balcon, se uită în gol, iar noi, analişti, jurnalişti, politicieni şi alte forme de spectatori, strigăm la ea să sară mai repede, să ne iasă jurnalul de ştiri, să nu pierdem ştirile de la ora cinci, să ne iasă analiza sau analogia cu Grecia ….

L-am văzut pe Presedintele României într-o conferintă de presă făcută la miez de noapte, după interminabile discutii cu cei care susțin Guvernul. Părea după o luptă cu morile de vant, aveam senzația că nu are încredere că politicienii lui vor accepta să renunțe la privilegii atâta timp cât obținerea de privilegii este tocmai esența participării lor la acest joc. Părea obosit, mi-a părut pentru prima dată învins. Nu și-a mai păstrat nici măcar reflexul de politician, acela de a promite ca, intr-o zi, vom vedea luminita de la capătul tunelului. Ne-a spus că nu putem sa mai vorbim de investituii publice in viitor, să uităm de autostrăzi sau alte utopii, pentru că nu vom reusi sa producem resurse pentru asta.

Am si eu acest sentiment, mai ales că zilnic se găsește vreun jurnalist care mă întreabă ce se va intampla, cum vom ieși din această criză, cum văd eu viitorul. Sunt pesimist de data aceasta, nu văd nicio soluție și îmi este foarte greu s-o spun, mai greu s-o scriu. De doua decenii există două Românii care se urăsc una pe alta, din ce in ce mai mult, iar de acum încolo, tot mai precis. Identificarea dușmanului este cea mai importantă preocupare a politicienilor. După 1990 foștii au încercat să-i țină deoparte pe cei nou veniți, sau pe naivii din partidele istorice care au încercat să recreeze o legitimitate istorică. După ce polarizarea comuniști –democrați nu a mai avut resurse destule, a apărut o altă polaritate, NOI si EI. Noi suntem cei buni, ei sunt cei răi. Ei sunt sursa nefericirii noastre, ne-au dat jos de la putere, s-au îmbogățit cu resursele pe care le-am fi putut folosi noi daca am fi fost la putere mereu. Uneori noi si ei însemna Stanga si Dreapta, alteori Putere si Opozitie, Rosii sau Portocalii.

Din toată competiție rămânea mereu ura, niciodată vreun efort de a trece peste diferențiere în numele vreunui proiect. De ce nu am reuși să colaborăm cu toții la un proiect, m-am intrebat adesea, și raspunsul meu provizoriu este: din cauza resurselor pe care trebuie să le impartă cei care ajung la putere și din cauza faptului că niciodată un lider nu și-a înfruntat propria armată, decretând pacea și iertarea adversarului de până ieri.

In filmul lui Clint Eastwood, Mandela face acest salt pe care numai trei decenii de puscărie te pot împinge să-l faci. Pus sa desființeze simbolul rasismului, echipa de rugby a albilor, Springbox, Mandela refuză și face din această echipă, prin câstigarea titlului mondial, un moment unificator pentru o națiune divizată.
După 27 de ani de temniță, Mandela întelege un lucru pe care l-am auzit de la oameni care au facut puscaria in perioada obsedantului deceniu la noi: trebuie sa ai grija ca puscăria să nu se mute in tine! Dacă atunci cand ieși pe poarta ei nu lași acolo tot ce ai simțit, atunci o vei purta cu tine toată viața.

Natiunea noastră este flămândă de victorie, spune Mandela, și parcă se referea la România. Trebuie să uităm trecutul și să privim viitorul, nu poți elimina simbolurile celorlalți și să le pretinzi apoi să participe la construcție.

Trebuie să le ceri oamenilor imposibilul pentru a realiza ceva, trebuie să-I motivezi să facă ceea ce ei cred că nu pot, iar pentru acesta liderul are nevoie de inspirație.

Oricât de exagerat ar părea m-am gândit la România pe tot parcursul filmului, am văzut același conflict si o lipsă de speranță asemănătoare. Am sentimentul că România este devastată de un rasism politic care a făcut ca să nu se lege nimic în ultimele decenii. Nimic nu s-a facut împreună, nu am avut eforturi colective, perioadele de relativă prosperitate sau constructie atunci cand adversarul era încă pe jos, iar coerența era dată de proiecte externe sau autoritarisme mai luminate. Prin rasism politic înteleg o atitudine continuă de conflict între identificările partizane, un conflict prea subiectivizat care depășeste limitele unei competiții politice normale. Identificarea partizană este prea puternică (ca un fel de spirit de hoardă) iar colaborarea în coaliții politice devine imposibilă. Venirea la putere a unui partid politic produce, in mod reflex, discriminarea celorlalte, dar și respingerea resurselor de specializare din societatea civilă. Situația membruluid e partid nu este una prea bună, l-am numit, odată, ostatic al partidului. Intr-un text mai vechi, pentru care m-au injurat unui coleg de partid bătut in cap, am scris, cu referire la situatia ingrată a celor care sunt prinși in aceasta puternica integrare a partidelor:

Când dumneavoastră, cei fără de partid, vă simțiti trădați de politicieni, înșelați în speranța că lucrurile merg spre mai bine, gândiți-vă că există pe lume cineva care sunt într-o situație mai proastă: membrul simplu de partid. Nu este liber să protesteze, este singur, nu are nici un sprijin din partea societății civile, este privit strâmb de dumneavoastră, fericiții independenți. Poate că s-a năruit și singurul lui sprijin: visul că lumea poate să fie schimbată în bine, iar el poate face ceva pentru asta.

Lipsa de colaborarea pentru elaborarea unui nou proiect de societate este rezultatul unui adevărat rasism politic care este încă prezent în viața noastră publică. Trăind in interiorul grupurilor politice oamenii suferă tot felul de mutații, chiar și cei erau oameni rezonabili când au intrat acolo. Sigur, sunt si simulanți destui sau smecheri care sunt traseiști politici prin vocație, dar cei mai mulți membri de partide sunt sincer integrati. Dar cu totii, cei implicați politic, suntem pândiți de pericolul ca partidul să se mute în noi. Să nu ne mai putem închipui inafara lui, să nu putem privi lumea decat prin viziunea săracă a comunicatelor lui, să nu-l mai putem vedea pe celalalt decât ca dușman, iar ura să fie singurul sentiment care ne relaționează.
In filmul lui Clint Eastwood, liderul lui, găsește inspirația într-o poezie de secol XIX. Se eliberează de ură și caută să integreze simbolurile de succes, chiar dacă, înainte, aceste simboluri erau semnele suferintei lui.
Versurile lui Henley au fost scrise, se spune, pe patul de spital când autorul devenise, prin suferință, posesorul unei etici superioare:
I am the master of my fate
I am the captain of my soul.

Atunci când nu mai există nici o speranță, când totul pare că merge spre dezastru, mai putem visa doar la o răsturnare a mersului ”firesc” al prăbusiri prin intermediul unuia care s-a lecuit de ură si s-a săturat cu totul de razboaiele politice cretine, erori care ne-au adus aici. Cred că oamenii visează aiurea la cineva care ar veni să ne salveze dinafara politicii, adică să ne ceară să facem imposibilul. Venind dinafara arenei, nu va fi crezut de nimeni, dar mai ales nu va fi urmat de nimeni. Nu-mi cereti exemple, nu stiu dacă acel om exista, dar semnul recunoasterii lui poate fi urmatorul: va fi unul din cei in care partidul lui nu și-a făcut cuib pentru vecie.

Un banc despre cum își bate istoria joc de noi câteodată, despre cum rânduiește Dumnezeu modul în care ne cheltuim sparanțele sau visele. Îmi aduc aminte acest banc în situații de deznădejde sau atunci când văd oameni care nu au simțul istoriei si visează la cai verzi pe pereți.

După ce Președintele Băsescu a făcut anuțurile cele născătoare de isterie națională, i-am văzut pe unii politicieni din opoziție sclipindu-le ochii la ideea că poate o mișcare de masă ar putea să-i ajute să realizeze ceea ce n-au reușit prin alegeri. Nu știu, însă, dacă cineva a trimis înadins manifestanți, în afara sindicatelor, care chiar acest rol îl au. Jurnaliștii de pe platforma Vox publica erau cât pe ce să devină disidenți pentru că au pus în lumină o piesă BUG Mafia. E drept, nu cea mai bună piesă a lor, dar a fost de ajuns ca jurnaliștii să fie înjurați pe ”o parte” a forumurilor, pentru versurile din „Amintire cu haiduci”, luate ca motto de cei de la BUG Mafia.

Am auzit de mai multe ori cuvântul Revoluție, spus zilele astea, pronunțat cu speranță sau teamă de viitor, dar am înțeles că unii sperau de fapt la o răscoală.
Președintele a ieșit și a făcut un apel la responsabilitate, i-a avertizat pe unii să nu se joace cu focul, să nu deschidă spirala violenței. Probabil, Președintele României asta ar trebui să facă, iar în logica (era să scriu ilogica) politică de la noi, opoziția se simte îndreptățită să dorească puterea, indiferent de consecințe; dar haideți să fim realiști!

Cine să facă revoluție, cu ce resurse, de unde curajul ieșirii și înfruntării ordinii constituționale?

Pentru o revoluție (cât o fi ea de ipotetică) este nevoie de bărbați și de asociere în scop … revoluționar, ca să parodiez un termen juridic. Nu mai vorbim de program, asta este doar o chestiune de politologie.

Sunt atent, în ultimii ani, la contribuția barbaților și a femeilor. Bărbații nu mai aduc în sport medalii semnificative României, au rămas doar femeile să urce tricolorul pe catargele campionatelor mondiale sau olimpiadelor. Barbații nostri nu au fost în stare de disidență (cu mici excepții), cel mai reprezentativ disident fiind Doina Cornea. În 1989, copiii și adolescenții au umplut morga și cimitirele, nu bărbații noștri falnici. Anonimatul tinerilor a creat entuziasmul celor care au strigat “Vom muri și vom fi liberi!”, nu voința unor bărbați urcați pe baricade. Tinerii au fost și în Piața Universității, iar marii bărbați politici i-au chemat pe mineri să-i bată pe cei care vroiau democrație. Mulți politicieni s-au ascuns în brațele lui Ion Iliescu care avea voturile amărâților sau ale săracilor. În 1990, bărbații conducători ai României nu au schițat niciun gest de unire față de Basarabia și Bucovina, de frica rușilor.

Îmi aduc aminte momente penibile (pe care încerc să le uit) din cariera mea politică: când aveam vreun dialog contradictoriu cu Ion Iliescu (pe care mulți îl injurau doar pe la colțuri), telefonul nu îmi mai suna două zile; cu excepția lui Ioan Rus, greii partidului mă încurajau doar discret să vorbesc despre o modernizare de care vroiau să beneficieze, dar fără costuri. ”Fără muncă și fără jertfă”, cum spune Mihai Eminescu.
Zeci de mii de bărbați români au rămas acasă cu copii, iar soțiile lor sunt menajere în Italia sau în Spania; bărbații mahalalelor noastre își trimit femeile la ”produs”. Fără supărare, cine să facă o revoluție?

Cine să se asocieze în scop revoluționar? Al nostru general Voicu, care s-a opus ordinii (prin șmecherii de culise, ce-i drept) plânge și invocă familia și parinții bătrâni, atunci când i se arată cătușele, marele capitalist Dinu Patriciu a plâns și el la ieșirea de la arest. În campanii electorale, cei care-l critică la televizor pe cel care ocupă scaunul de dictator, dau repede telefon să se scuze și întreabă pe la consilieri dacă nu s-a supărat.

Cine i-a făcut opoziție lui Adrian Năstase, în afara lui Traian Băsescu? Nimeni, plângerea penală pentru casa din Zambaccian a semnat-o Mona Muscă, nu de vreunul din bărbații liberali sau pediști. Apoi, ca să fie totul curat, Mona Muscă a fost scoasă din politică, drept marele informator al vechiului regim.

Cine i-a făcut opoziție serioasă lui Tăriceanu, care conducea cu 19% și arunca cu bani în toate părțile? Opoziție doar din gură, fără date, fără fapte, fără cifre.

Dar opoziția la Guvernul Boc sau la Băsescu? Este centrată pe comentariu de televizor și înjurături la Boc. Nu vezi analize, nici dezvăluiri despre rețelele de corupție. Marii bărbați se multumesc să le spună pe la colțuri, la Select, printre microfoane, sau la Casa di David, printre paparazzi.

Haideți să luăm cazul de față, cu revoluția bieților noștri pensionari. Au fost trimiși în stradă, iar unuia dintre ei, cineva, vreun bărbat politic, i-a pus în plasa goală cu care mergea la cumpărături o sticlă de benzină. Bărbații români se ascund după bieții pensionari, trimiși să leșine în stradă și să impresioneze prin asta.

La modul în care se guvernează în ultimii ani, ar fi trebuit să trecem prin cîteva răscoale, insurecții, revoluții sau războaie, dacă am urma logica asta revoluționară care a înmugurit în mintea unora . Dar la noi a fost bine, au crescut salariile și pensile, numărul funcționarilor de la stat, iar națiunea română s-a angrenat în proiectul căutării Elodiei.

În România, bărbații au fost înjunghiați pe la spate sau declarați nebuni. Politicienii români folosesc deja de câteva decenii copiii, tinerii sau pensionarii pe post de scuturi umane. O asemenea țară se pregătește pentru revoluție, credeți dvs., Domnule Președinte?

Mi-am adus aminte că oamenii au găsit o formulă simplă: într-o țară de republicani,  lui, și numai lui, i-au spus Regele. Suporterii au rezolvat-o simplu , politicienii le lăsaseră o rezervă , l-au izgonit pe rege în câteva rânduri , comuniștii, fesenistii, țăranistii sau peneliștii. Adică toți, cu sau fără frică de trecutul frumos din mintea oamenilor,  s-au luptat să alunge regalitatea de mai multe ori din istoria noastră.

Regele fotbalului nostru a stat cu răbdare printre copii până a semnat ultimul tricou, carnețel sau hârtie de ciocolată recuperată în grabă. Culmea, doi bodyguarzi de la o firma din Cluj încercau să se bage în seamă, apărându-l. De cine să-l apere? De nemărginita iubire a copiilor? De tremurul discret al buzei de jos a femeilor care ar fi vrut să-l strângă în brate?

Cu un surâs venit de dincolo de lume, regele se înclina în fața piticilor și în fața copilăriei. Semna,  zambea, îi așeza în poze. Pe cei mici îi lua în brațe, mamelor le zâmbea discret și vinovat. I-am confirmat că este important ceea ce face pentru că, azi, fotbalul nu mai are valoarea de evadarea din copilaria noastră. Mi-a spus că a făcut de câteva ori ocolul țării pentru că,  azi,  copiilor  le lipseste un lucru esențial:  maidanul. Pe vremea noastră era simplu să selectionezi fotbaliști, mi-a spus, toți jucam fotbal. Azi, copiii trebuie aduși la fotbal, momiți, vrăjiți. Cineva a spus că Guvernul nu mai face nimic, că a scos și orele de sport din programă, dar Regele a privit împăciuitor, pe deasupra de lume: toți trebuie să facem ceva pentru lumea noastră, Guvernul nu poate face totul. Hagi nu avea nici un război de dus, nici o revanșă. El are războiul lui, cu cei care nu înțeleg că fotbalul poate fi o școală, că fotbalul nu este o mahala în care dictează banii, șmenul și cooperativele sperțarilor.

Elvis has left the building! După câteva ore cu același zâmbet vinovat, de parcă își cerea scuze că există,  Hagi și-a luat rămas bun de la toți cei care au rămas să-l mai privească în baza sportivă. S-a dus vreo cîțiva zeci de metri spre doi adolescenți timizi care stăteau departe, neavând curaj să se apropie de rege. Le-a intins mâna și le-a făcut cu ochii complice, semn că și el este ca ei, timid, retras, compleșit de obrăznicia unora din jur.

Mi-am adus aminte de familia regală a României. Nu-mi inspirau nici un respect până să-i cunosc. Fiu de graniceri  din Țara Năsăudului,  am avut în casa copilăriei,  icoane cu Franz Josepf și alți împărați pe care-I slujiseră barbații din familia mea și nu am înțeles de la început valoarea simbolisticii monarhice pentru o Românie săracă, pustiită de lăcomia boierilor sau ferocitatea unei burghezii-căpușă.

Toți cei din familia regală au și acum un fel de evadare din timp. Pentru ei nu este prea devreme sau prea târziu. Impotriva evidențelor, a republicanismului vulgar sau veritabil, a sondajelor, ei cred într-o misiune care nu are legatura cu cantitatea de împotrivire sau devierile,  istoric,  deja consolidate. Se adresează unei lumi diferite si nu cedează. O seară petrecută cu ei era o iesire din timp, o excursie pe Câmpiile Elizee. Lumea despre care ei vorbesc pare că a murit, dar o reînvie cu grație și cu o credință care pare de pe altă lume. Nu se poate, majestate,  ai vrea să zici, dar parcă nu îți vine pentru că nu poți rămâne stană de piatră și în acele clipe se naște vraja,poți crede și tu. Regalitatea pare un pod dinspre trecut spre viitor, o punte peste mocirlele cotidianității.

Uneori par naivi, par stângaci, ca albatrosul lui Baudelaire, împiedicați și fără de măreție pe puntea vasului, dar ei sunt mesajul unei alte lumi. O lume a valorilor pe care au ucis-o capitalismul si profitul, pe care a copiat-o burghezia timpurie sau o falsifică divertismentul televizual.  Băiatul meu s-a apropiat de Gheorghe Hagi, a dat mâna cu el cu emoție si a primit un autograf. De câteva zile se uită din nou cu mine la fotbal, merge să joace, parcă a uitat de wrestlingul care-i ocupase tot orizontul.  A uitat de America luptelor truncate.

Am pus in titlu si altceva decât cuvântul rege?  Da, aveti dreptate!

In lumea lui, în lumea noastră,  Hagi el este Regele. Lumea fotbalului este vulgară, este o bucată de Românie cotidiană. Acolo avem președinți, premieri, și miniștri. Președinte este Mircea Sandu și Premier Mitică Dragomir. Ministri sunt Becali, Iancu, Turcu, Mititelu, Penescu …

Lipsa reflecției sau raritatea ei, este, totuși mai puțin periculoasă decât lipsa reflexului de a gândi progresul, cu sau fără tușe idealiste. Câteva lucrări există totuși astăzi, dar rămase la nivelul etichetei de anarhiste sau bizare. Michael Albert, este un militant american care coordoneaza rețeaua ”Z net” iar lucrarea lui, ”PARECON: live after capitalism”,  caută sa introducă pentru viitor termenul de ”economie participalistă”. Cartea sa are insă un ecou minor,  fiind promovată doar in zone marginale ale publicului. O lucrare fascinantă care vorbeste profetic deaspre o noua elita a puterii este ”Netocratia” , tradusa si in româneste, unde suedezii  Bard si Söderqvist aduc viziunea unei societati transparente si polarizate,  visata de pionierii internetului,   societate ierarhizată nu in functie de avere si performanta, ci in functie de capacitatea de a controla noile mijloace interactive de comunicare.

Am amintit doar două din lucrările care materializeaza astăzi un fel de utopii care însă se feresc să se atingă de ordinea politică. Autorii lor spun că ei nu critică, pur si simplu constată că lumea se schimbă și încearcă să ne arate direcția spre care se merge. Ambele lucrări sunt interesante ca viziune, documentate, creative dar le lipseste parcă ceva. Lipseste îndemnul, nu duc rationamentul până la capăt, sunt inhibate de acest capitalism neoliberalist difuzat ca religie. Despre capitalism ca religie a scris filosoful german Walter Benjamin, in 1921 scria: “In capitalism se recunoaste o religie, caci el serveste la satisfacerea acelorasi griji, chinuri si nelinisti la care asa zisele religii dadeau odinioara raspunsul”.

Walter Benjamin credea că structura teologică a capitalismului are trei elemente esentiale: ”El este in primul rand un cult, poate cel mai extrem cult ce a existat. El nu are o dogma, o teologie, ci isi extrage importanta numai din cultul propriu. Utilitarismul capătă din acest punct de vedere coloratura sa religioasa. Cea de a doua trasatura este durata permanenta a cultului, caci are loc o celebrare “sans treve et sans merci” (fara incetare si fara indurare) a cultului. Nu exista o “zi obisnuita”, toate sunt zile de sarbatorire fastuoasă și cu pompa a binefacerilor lui. In al treilea rand, capitalismul este poate unicul caz al unui cult ce nu absolvă de păcate, ci se face vinovat de ele.”

Această celebrare zilnică se observă cel mai bine în perioadele de criză zbuciumată mediatic, adică atunci când ne aducem aminte de criză și încep televiziunile noastre de știri să ne deseneze dezastrul pe niste flipcharturi imense, transformandu-ne in elevi care trebuie să mimeze interesul, altfel sunt scoși la tablă.

Vedem in fiecare zi pe televiziuni discutii inutile despre criză și societatea românească care nu aduc nici cea mai firavă dovadă despre existența vreunui neuron, stigher sau nu.  Nici o solutie la criză, nici o idee economică sau socială. Solutii: remanierea ministrilor, demisia guvernului, alegeri anticipate, stimularea economiei de catre stat, reducerea taxelor etc, dar nici o strategie, nici o ideea despre cum va arăta viitorul.

Macroeconomistrii care nu au prevăzut criza nu mai vorbesc acum deloc, cred că nici nu prea mai au curajul să spună ceva căci nu pot gandi out of the box, probabil se pot gândi doar la cresterea economică continuă, iar criza le pare doar o febră sau un accident. Când regula a devenit criza ei ce să spună? Eventualm ca in orice religie, vor spune ”Doamne ajută!” (unde Doamne = statul cel hulit).

Nu stiu dacă le lipseste economiștilor, politologilor sau sociologilor nostri mai mult lectura, sau intelegerea vieții. Stiu sigur însă că dominantă este lipsa încrederii într-un viitor mai bun, una din elementele esentiale ale reflexului utopic. Utopia este o impertinență pentru că produce o ruptură cu ordinea prezentă, își imaginează viitorul în termenii progresului. Societatea de acum caută să aducă ameliorări la crize, să asiste social, să repare, sa facă mai suportabilă suferința, să reducă numărul celor cu probleme, dar a pierdut ideea progresului.

In 2006, un cunoscut genetician francez, Albert Jacquard, la implinirea vârstei de 81 de ani a publicat o carte, una din ultimele utopii moderne, Mon Utopie,  în care proiectează o societate în care raporturile dintre oameni și drepturile lor sunt prioritățile absolute, necondiționate de altceva. A înnebunit bătrânul profesor pozitivist, sau a căutat să dea o speranță? Cred că a vrut să arate prin exemplul personal că trebuie să producem idei, să fim creativi, să mobilizăm energiile societății, să incităm fantezia și să provocăm inteligențele să depăsească barierele pesimismului social.

Am scris recent un articol despre stânga românească care în ultimii douăzeci de ani a fost timorată si nu a încercat să stimuleze si să mobilizeze. Stânga  (dar de ce nu si dreapta!) ar trebui sa probeze că visul oamenilor de a trai mai bine este realizabil, că deși viața nu este un paradis fără de griji, fericirea este posibilă prin muncă și talent investit în acțiune. Cum să faci ceva pentru societate dacă nu stimulezi capacitatea oamenilor de a imagina o lume mai bună? Am pornit în acel articol de la un gând al lui Friedrich August von Hayek care spunea intr-un interviu de batrânete că, dupa o viata de polemică indreptata impotriva stangii, a constatat totuşi că îi invidiază pe economistii de stanga pentru un lucru: economistii de stanga sunt vizionari, isi permit sa imagineze, să proiecteze viitorul. Marele economist de dreapta spunea că dreapta e mai rationalistă, mai contabilă, mai inchistată si, de aceea, mai puţin atractivă.

Când politicianul de stânga sau de dreapta vorbeste doar despre dezastrul pe care il aduce Guvernul, despre criza care nu se va sfarsi decât daca el va veni la putere, moment în care îi va baga in pușcarie pe criminalii de la putere, realitatea este greu să se schimbe. E adevarat, publicul se va uita in campanie la meciul de wrestling dintre stânga și dreapta (regizat sau nu), iar dupa terminarea meciului se va duce cu gamela la usa guvernului sau primariei pentru a primi ceea ce i-a promis învingatorul. Raționalismul si stilul „managerialist” de împărtire a PIBului a distrus potențialul de influențare al politicii. La noi, s-a mers mult mai departe, satele si cartierele sărace sunt invadate în fiecare campanie electorală de camioane cu găleti, cu pungi de alimente sau cine stie ce alte tâmpenii. Politica noastră spune franc: pentru votul tau iti dau o bere si patru mici, sau un litru de ulei si un kil de zahar. Atât, să nu vii mai încolo să-mi pretinzi cine știe ce, cetațene, am plătit prețul votului înainte, ca la bordel!

Realismul politic al stangii și dreptei îngustează câmpul de posibilităţi, ciuntește realitatea si handicapează politica. Sigur, oamenilor trebuie sa le spunem adevărul, dar o viziune catastrofică, un mesaj de ură și răzbunare, un ton agonistic,  nu vor putea niciodată să mobilizeze decât o mica parte din populatie.

Am primit, la aceste idei, destul de putine reacții de la prietenii sau inamicii mei politicieni, semn că nu-i interesează, nu înțeleg sau nu au organ pentru asta.

Recent, unul dintre dramaturgii si poeții mei preferați, Matei Vișniec, făcea o observatie tulburătoare: copii nostri se joacă cu niste jucării standardizate, cea mai mare parte a lor fiind făcute in China și asta arată, spune bucovineanul nostru exilat la Paris, că o societate care nu mai construieste jucării pentru copiii săi, este una deja colonizată.

Nu construim jucării pentru copii căci nu ne mai interesează viitorul, viitorul ni se intâmplă, poate cel putin să ne aducă premiul cel mare la Dan Diaconescu in Direct. Fără utopie se sufocă gandul și moare speranța. Romania este o țară fără jucări, fără vise și fără speranțe.

In viata medicală, miopia este o afecţiune care face dificilă vederea la distanţă. In viaţa socială şi politică, ea este o boală care face ravagii pentru ca îmbracă multe forme: de la lipsa vederii de perspectivă, la narcisism politic, de la izolarea în sediul partidului, la închiderea ochilor la propriile greşeli. Miopia aparţine întotdeauna politicienilor şi niciodată amărâţilor de consumatori ai politicii, cum le place unor politicieni sa creadă. Ea loveşte, ca o epidemie, puterea politică, dar nu dispare nici prin tratamentul cu carantina de opoziţie. Miopii pot tineri şi bătrâni, bărbaţi sau femei.

Miopia politica înseamnă a rămâne centrat pe propria ta viziune, pe propriul discurs, a rămâne încremenit în proiect. Pentru miopii din politică reacţiile beneficiarilor politicii nu contează decât sub forma degradată a votului, cetăţeanul nu este privit niciodată ca partener. Sondajele sunt folosite doar ca oglindă în care politicienii îşi privesc aura şi se uită cu atenţie le ele doar dacă se văd frumoşi, inteligenţi și iubiţi de popor. Uitându-se doar la sine, sau la cercul celor mai apropiaţi, majoritatea politicienilor pierd contactul cu realitatea, îşi pierd orice urmă de obiectivitate a judecăţilor şi realismul viziunii, dacă l-au avut vreodată. Daca ar pune pe cineva să facă un studiu asupra impactului a ceea ce ei spun în campanie, ar vedea că sub 20% din romani înţeleg cuvintele pe care ei le spun cu suficienţă, la televizor sau in discursuri: inflaţie, subsidiaritate, infrastructura, tehnocraţi, unicameral, sau altele.

Dar politicianul miop nu priveşte in jurul sau decât foarte rar iar atunci când o face se uită cu dispreţ, ură sau nepăsare. El nu ştie astfel mare lucru despre România și nici despre lume. In mediul lui se creează un fel de narcoza a grupului mic în care nimic nu poate să pătrundă, nici informaţii, nici oameni și nici o schimbare nu mai devine posibila. In interiorul unui asemenea grup consensul afectiv ucide totul. In grupul mic nu exista dezbatere, contradicţii sau întrebări. In grupul politicianului miop, noi suntem cei care avem mereu dreptate, iar ceilalţi sunt nişte ticăloşi sau dobitoci.

Miopia este mai gravă atunci când este vorba de competiţia politică. Eroarea cea mare a miopului este reducerea politicii la competiţie. Unii din oamenii politici aflaţi la putere, rămân cuplaţi la lupta împotriva adversarului din campanii.

Mai rea decât orbirea, miopia creează iluzia ca totul se vede clar. Şi se vede totul bine, doar ca lumea politicianului miop este foarte mică. Atât de mică, precum ocaua cu care încercă să păcălească mulţimea. Politicienii unor lumi atât de mici nu se pot întâlni niciodată pe un teritoriu comun. Ţara noastră bâjbâie spre Europa pentru că de peste o jumătate de secol este condusă de politicieni miopi. Mereu ne surprinde ziua de mâine, ca şi prima zăpada pe edili, mereu ne surprinde istoria cu pantalonii pe vine.

Studiu de caz: MODIFICAREA CONSTITUTIEI

Modul in care are loc dezbaterea (sau ce o fi ea) privind modificarea Constituției, arată perfect ravagiile acestei boli de care suferă politica românească. Să luam cateva componente ale dezbaterii care ne pun în lumină mecanismele gândirii politice afectate de miopie politică.

1. Dezbaterea nu este structurată, este mai mult o întrecere de vizibilitate. Atât proiectul formulat de Guvern, cât și pozițiile partidelor par doar a fi elemente din lupta cine a fost primul sau cine iese primul cu o anumită propunere. Nici nu se pune problema posibilității de consens pe o anumita idee, potentialul demagogic al ideii este mult mai important. Reducerea politicii la competiție este o formă de miopie care modifica structural orice intreprindere a politicii noastre.

2. Initiativa de modificare a fost generată de competiția politică, nu a apărut din vreo urgență sau dintr-un studiu de impact, rod al cercetării sau gândiri marilor specialiști. Dar asta nu contează, personal sunt de acord că este nevoie de o modificare, ca parte dintr-un proiect de modernizare radicală și decisivă a statului român. Dar, să fim realisti, reducerea numărului de parlamentari si unicameralismul o fost o mișcare strategica inteligentă a Presedintelui Traian Băsescu, în fața uriașei coaliții născute împotriva lui. Nu nevoia de unicameralism a câștigat, ci încrederea în Presedinte sau cuvântul lui, cultura noastră politică nefiind încă funcțională în evaluarea proiectelor de viitor. Acum ar fi normal ca Presedinția și Guvernul să analizeze cu adevărat impactul acestei moficări asupra sistemului politic românesc, reprezentării teritoriului, efectului asupra gestionarii din perspectiva diversității etnice, efectele asupra sistemului de partide, consolidarea dezbaterii proiectelor de legi, impactul economic asupra bugetelor, impactul asupra creativității legislative, producției de legislație etc. Aici ar trebui să vină specialiștii și să facă studii aplicate. Poate că, ân negociere si cu ceilalți parteneri politici, această hotarâre, validată prin referendum, să sufere modicări, mai ales că este destul de puțin previzibil să treacă în actuala formă. Președintele și PDL au câstigat bătălia politică, războiul electoral, dar după răboi pacea trebuie să elimine, pe cât se poate, efectele razboiului.

3. Nu văd rolul intelectual al marilor nostri constituționaliști, despre care auzim că există. Toată dezbaterea este exclusiv politică, partinică. Discuția, republică parlamentară vs republică prezidențială, nu are loc decât prin intermediul obsesiei Băsescu, absesia respingerii sau obsesia adulației. Traian Băsescu trebuie exclus din discuție atâta tâmp cât nu facem un demers istoric. Cei zece ani de mandat vor deveni, în scurt timp, istorie. De ce mai pierdem timpul cu spaima de despotism băsescian? Nu ar fi mai bine să cântărim serios ce poate face Parlamentul în cultura si societatea noastră, ce a făcut, cât este de credibil, cum am putea crește credibilitatea lui și să comparăm cu forța personalităților în istoria noastră politică? Dacă am face un inventar al evolutiei ”productiei” de initiative legislative, comparativ cu cele ale guvernului, initiativele individuale vs initiativele de grup, am intelege unele mecanisme de substanță ale funcționării acestei instituții. Daca am compara activitate CPUN cu cea a bicameralului de acum, oare ce am observa? Să comparam apoi rolul președinților sau diferitele modele de activitate prezidentială si efectele activității presedintilor asupra schimbarii sau stagnarii reformei statului și instituțiilor? Au fost Presedinții Ro manieifrână, sau motor al modernizarii statului și Romaniei după revoluție? Dar Premierii Romaniei, ce au adus nou sau ce rol au avut? Conflictul care se naște câteodată intre Palatul Victoria si Controceni de unde vine, ce efecte are? Cum s-a născut conflictul din Parlament si Presedinte in ultima vreme, ce rol au avut oamenii, ce rol au avut partidele? Dar grupurile de afaceri sau cele interlope? Ce rol a avot concentrarea grupurilor de presa si nașterea marilor trusturi pentru coagularea unor alianțe politice? Care sunt resorturile bătăliei dintre Presedinte și trusturile de presă, ce rol are justiția, aici? Scandalul Voicu ce ne arată, în ceea ce priveste functionarea instituțiilor si statului de drept, adică ceea ce trebuie reglat prin Constituția nouă?

Sunt poate 0,001% din intrebările pe care ar trebui să ni le punem pentru a putea să evaluăm diferențele dintre proiectul unei republici parlamentare si cel al republicii presidențiale.

4. Dacă nu putem să discutam despre republica parlamentară fără să facem abstarcție de actualul Parlament, atunci avem tot o perspectivă mioapă. Trebuie să facem un efort de a privi in viitor: eventual chiar cu speranta ca noile generatii de politicieni vor avea mai multa specializare, responsabilitate, poate chiar motivația de servire a interesului public. Nu putem ucide ideea de parlamentarism din viitor, fără o analiză și doar pe motivul ca Parlamentul de acum este unul cu care nu ne putem mândri. Faptul că se opune Presedintelui, uneori peste limite, sau Guvernului este și o reactie la activitatea acestora si o practică de echilibru. Din pacate, in ultima vreme a fost o rezistență conservatoare, dar, în viitor, Parlamentul poate fi cel care se va lupta pentru modernizarea României. De ce să nu facem un efort de a vedea la distanță?

5. Miopie este să nu putem analiza obiectiv opțiunea unei republici semi-prezidentiale sau prezidentiale fără a face abstracție de Traian Basescu și reziduurile resentimentale din luptele electorale duse de partidele politice din opozitie cu actualul presedinte. PDL insistă uneori cu accente comice pe ideea unei republici prezidentiale mai mult ca să-i facă pe plac Președintelui, cel puțin așa interpretează presa. Ca interes politic, strategic și tactic, sunt cele mai mari sanse ca, dupa atâtea guverne Boc și dupa doua mandate de 5 ani pentru Traian Băsescu, eradarea ar putea să facă ca PDL să nu mai poată să dea un presedinte viitorul deceniu. Cele mai mari șanse le poate avea PSD pentru această functie, doar că ei exclud din start o republică prezidentială. Putem să nu credem în rolul personalităților în istorie, dar eliminând presedintele din jocul politic ne opunem unei dorinte a românilor dar, mai grav, eliminăm o oportunitate, un scenariu de viitor fără nici o analiză. Sa eliminăm optiunea pentru o republică semi-prezidentială doar pentru că o propune PDL?

Sigur toate acestea sunt scenarii, dar viitorul se construieste prin scenarii.

Istoria a dat o lectie politicienilor ca nu trebuie să ne gândim stict la prezent când modificăm Constituția pentru ca nu intotdeauna este pentru cine se pregătește. Adrian Nastase și Ion Iliescu s-au înțeles pentru un mandat de 5 ani al Președintelui, iar acum constată că, din opozitie privit, mandatul de cinci ani este mult prea lung.

6. Dacă miopie politică insemană ca fiecare să rămână la punctul lui de vedere, indiferent de ceea ce se intamplă, o supermiopie (asta nu e termen medical!) este să se elimine din calculul dezbaterii si revizuirii toate acele lucruri care nu-i interesează pe politicieni pentru că nu se referă la competiția dintre ei sau lupta pentru putere, adică toate chestiunile functionarii statului în relația cu cetățeanul și cu interesul public.

L-am văzut pe Premier vorbind parlamentarilor doar despre lucrurile care reprezentau interesul lor politic direct: distribuția puterii, cum se dizolvă sau se supendă actorii politici unii pe altii, cum se se aleg samd. In fond, asta este substanta dezbaterii propuse de clasa politică. Dar Constitutia însemnă mai mult, însemnă modul în care statul reglează viața socială, cum investește statul în viitor si ce face cu mostenirea trecutului. Poate că deschiderea unui Forum National Constitutional cu propuneri de la întrega populație ar îmbogați mult proiectul și consistența dezbaterii publice.

Trebuie sa vedem daca vrem o constitutie suplă sau una rigidă, cum spun constituționaliștii din alte țări, dar nu vom avea niciodată o dezbatere publică sau un rezultat bun fără a dezbate temele esentiale ale regulilor interacțiunii cetățeanului cu statul român.

Marea eroare în acest proces de modificare a Constituției este că revizuirile propuse urmaresc doar chestiunile de MECANICĂ A PUTERII.

Acestă centrare a politicii pe ea insăși este un semn că politica nu vede decât în curtea ei, nu vede la distanță și nici in profunzimea spațiului social. Riscul este ca noua Constituție să fie una rezultata din razboaiele politice ale trecutului recent si aplicabilă doar unui prezent care devine, cu fiece clipă, trecut. Dar cu viitorul cum rămâne?

Cred că în primul deceniu al eliberării noastre de comunism politica era de o calitate mult mai mare decât acum. Era, cu siguranţă, mai naivă, dar avea multă consitenţă, avea  consistenţa implicării totale. Oamenii veneau spre politică fără a cunoaste trucurile de astăzi şi erau cel puţin două directii de acţiune şi credinţă: unii fugeau de trecut şi creedeua că se poate construi repede un viitor luminos, ceilalţi incercau să păstreze elementele de bază ale unui trecut in care se simteau siguri, vroiau mentinerea unui status quo. Unii se temeu de trecut, ceilalți se temeau de viitor şi această spaimă îi unea destul de mult, îi făcea să se lupte cu aceleaşi arme, îi ţinea conectaţi. Visul neocomunistilor de a face schimbări cât mai mici în structura deţinătorilor puterii se lovea de visul celor care doreau să arunce totul în aer pentru ca să prindă şi ei un ciob, pentru ei sau pentru popor. Politica era viscerală şi analiştii asteptau să se profesionalizeze, să nu se mai facă cu sufletul, să devină raţională. Si eu am crezut atunci că pasiunea strică, că uriaşele mitinguri de protest sunt o barbarie si ca este nevoie de o politică mai septic. Ne-am înşelat cu toţii, ca şi apa distilată care nu are gust, politica septică nu are suflet.

În 1990, când zeci de mii de oameni strigau “Nu ne vindem ţara” nu se refereau neapărat la privatizare, ci se gândeau la Romania sau la localitatea lor amarâtă ca şi la ceva al lor, care nu poate fi înstrăinăt. Oricât de absurdă ar părea astăzi această lozincă, ea era atunci semnul unei implicări majore în social. Când au strigat “Vom muri şi vom fi liberi” nu au stiut că că este o frumoasă figură de stil, era chiar un crez si o alternativă pe care românii au ales-o deși unii chiar mureau la câţiva metri mai încolo de ei, pe caldarâm.

O politică primitivă, o să-mi spună unii, resentimentală sau exaltată. Da, poate aşa este, dar nimic nu era joc, nimic nu este simulat aici, nici un trucaj sau demagogie nu exista, politica era legată de viaţa pe care o trăiam, cu prostia, simplitatea sau naivităţile ei.

Acum trăim o altă etapă. Departe de a crede că am, atins visata politică raţională, strategică, cea care va aduce, matematic, fericirea şi bunăstarea, politica de azi este o politică a indiferenţei generalizate. De fapt, politica indiferenţei este modalitatea de managemnet a unei societăţi unde indifenţa faţă de altul este regula de bază.

Indiferenţa faţă de interesul public este principiul generator al întregii politici româneşti. Indiferenţa faţă de oameni este un principiu contrazis doar în campanie cânde se activează brusc, in forme de spectacol grotesc, şi dispare repede. E adevarat, unele categorii de populație, cum sunt pensionarii, devin target electoral permanent, dar asta nu le rezolva problema, ci din contră, îi face victime ale unui spectacol de compasiune trucată in toată perioada. Drama pensionarilor este generată de faptul că sunt mulți, se uită la televizor şi merg la vot. Devin, astfel, adrisanţii unei piese de teatru care se joacă mereu in Parlament sau la Guvern, în consiliile locale, unde se arată continua zbatere pentru ei. Lucrurile nu se rezolvă niciodată în schimb se ridică noi nivele de aspiratie intr-o telenovelă tristă, fără de sfârşit. Lucrurile nu se rezolvă pentru că nu sunt bani , dar şi pentrucă ar dispărea cea mai bună temă de a ţine cald un public naiv şi conectat, un public captiv.

Unele categorii au obținut, prin elite naive, bezmetice sau ticăloase,  chiar dreptul la indiferenţă. Retragerea etniilor intr-o zonă a autogestiunii de detaliu a creat déjà rezervaţii de populaţii cu nevoi speciale. Am avut de câteva ori, când discutam, cu bună intentie, o Strategie natională pentru îmbunatăţirea situaţiei romilor, lucrată cu niste experti romi tineri si entuziaşti, controverse absurde cu unii membri ai elitei lor care se opuneau modernizarii unor comunităţi (ce te bagi tu, trebuie lasaţi aşa, bulibaşa lor știe cel mai bine ce trebuie facut, el îi duce la vot) sau conducatorii unor onguri care mă acuzau de încercare de disoluţie a nucleului cultural și miezului lor identitar.

Astăzi, consider că politicienii care cumpără voturi în comunităţile sărace fac o crimă împotriva umanităţii: perpetuează sărăcia, mizeria şi violenţa din aceste comunităţi, dar mai ales condamnă pe copii la nefericirea de a reproduce destinul părinţilor. Ei sunt nu doar indiferenţi faţă de viaţa si infernul acestor oameni, dar sunt vinovaţi de adevărate crime.

Indiferenţa combinată a miniștrilorr şi doctorilor faţă de bolnavi ucide mii de vieţi în Romania de azi, indiferent câţi bani se pompează, rezultatele sunt acelaşi, sindromul mortii domnului Lăzărescu este nu doar o metaforă, a devenit un sub-brand al indiferenţei româneşti.

Suntem o tară fără autostrăzi, o ţară în care, datorită acestei situaţii,  avem un adevărat carnagiu pe drumurile sparte şi aglomerate. Mor mii de adolescenţi care se întorc dimineața de la discoteci, dar aceasta nu este un imbold pentru politicienii de a duce la bun sfarsit acest proiect. Contează mai mult comisioanele sau firmele care lucrează, ori cine a iniţiat proiectul respectiv, dacă este un adversar politic, trebuie sabotat cât se poate.

Fiindcă tot este la modă să vorbim despre polici de proximitate, avem o indiferență de proximitate în Romania. Instituțiile produc sistematic indiferență. Indiferența față de suferința semenilor este dublată de o indiferență față de viitor. Nu ne pasă de moștenirea pe care o lăsăm generațiilor care vin, ne gândim egoist doar la copiii nostri. De ne indignăm retoric când tânăra mamă își vinde copilul încă nenăscut, când politicienii vând pământul unei făgăduințe de la Haga. O tară plină de gunoaie la tot pasul arată indiferența mediu, dar și  lipsă de respect pentru noi înșine. Deteriorarea raportului cu alții

Accept obiecţia că nu politicienii sunt vinovaţi pentru întreaga suferinţă umană de astăzi, da, este o demagogie a lumii de azi să dai vina pe o singură categorie. Dar politicienii sunt vinovati pentru că nu le pasă, că nu fac proiecte pentru a scăpa de sărăcie, pentrucă nu simt că misiunea lor este mai mult decat o cursă pentru cresterea bunăstării personale. Ei trebuie să fie inspiratorii specializați pentru proiecte de solidaritate colectivă. Ei ar trebui să facă ceea ce spun în campanile că vor face și trebuie să stea printre oameni cel puțin atât cât stau în campania electorală.

Nu este inutil să ne Întrebăm cum s-a ajuns aici, dar nici nu avem vreun mare avantaj prin a insista asupra cauzelor. Desolidarizarea de o societate bazată pe asocierea individualităților poate fi privită ca normală în timpurile noastre. Nu este bine, dar la nivel individual poate că este mai usor de înțeles și de gestionat, dar politica este organizare colectivă prin excelență, organizarea pentru promovarea interesului comun.

Din nefericire sistemul politic este organizat să producă indiferența: individual este liber să nu participle la procesul democratic, la dezbaterea proiectelor comune sau la votul pentru desemnarea celor care se vor delega să-l gestioneze. Indiferenta face, deci, parte din cultura morală a democratiei fiind reprezentativă pentru asta replica unui personaj din rinocerii lui Ionesco: ”Dacă ne-am face griji pentru tot ce se întâmplă, nu am mai putea trăi”.  Statul a fost delegat să aibă grijă de toate, noi nu mai avem responsabilități. Statul trebuie să se ocupe de bolnavi, de săraci, de dezastre, de educatie, de sanatate, de securitatea tuturor iar noi suntem niste cetățeni-clienți care am plătit impozite pentru a nu mai avea nici o îndatorire față de semeni. Noi putem să stăm în pavilionul unui egoism vecin cu dezumanizarea.

Indiferența este acceptată ca normală mai ales in noul management public (anglo-saxon), sau noua gestiune publică (cum o numesc francezii), relatia noastră cu comunitatea fiind privită din prisma cetăteanului- consummator de servicii de calitate sau cetățeanului client. Acolo,  cum ar spune Foucault , modernizarea a făcut ca omul să întrețină tot mai puține relații cu spațiul de proximitate, iar individul a devenit membru al unei populatii, o masă de egali în care nimeni nu se distinge. Sigur, considerentele filosofice sunt interesante, dar acolo civilizatia si emergența unor valori umaniste poate repara o parte din efectele negative ale acestui proces.

La noi este altceva, la noi viata politică de la noi este bolnavă de indiferență, la noi am ieșit doar de puțină vreme dintr-o barbarie care ne-a desensibilizat sistematic. Am acceptat să lucram pentru a moderniza orfelinatele și scolile speciale doar atâta timp cât făcea scandal baroneasa Nicholson și venea să verifice. Am uiatat de bolnavii din spitalele de boli mintale, tratați ca niste animale, imediat ce am semnat Tratatul de aderare la UE. Refugiul administratie în birocratie indiferentă poate să producă cele mai mari drame. De exemplu, sunt mii de copii romi care nu au nici un drept, la alocatie sau la scoală, pentru ca nu au un certificat de naștere. Nu e o dovadă constituția  lor somatică, cum ar spune Profesorul meu de filosofie, că s-au născut? Era mai relevant un petec de hartie?

Spun că politica noastră este bolnavă de indiferență nu pentru că s-a modernizat, s-a sterilizat prin organizare sau birocratizare rațională. La noi este altceva, indiferența vine parcă din vocație. Este adevarat, ne-am eliberat de comunism dar am devenit liberi și indiferenți față de propria noastră condiție umană, căci umanitatatea înseamnă con-viețuire.

Politica și-a pierdut sufletul, oamenii rătătăcesc năuciți prin spațiul social. Am văzut că cele două doamne care se luptă pentru colegiul 19 din București se bat pentru culoarea verde si cuvântul suflet, agațat ca o broșă ciudată și roz la reverul lor de femei pornite să câștige o funcție publică. Cred că femeile ar putea face o altă politică, dar deocamdată sunt și ele cotropite doar de retorica de campanie. A face politică cu sufletul poate fi la fel de dezastruos, dacă nu faci o politică aplicată, utilă, care să ajute la schimbarea lumii.

Noi suntem o colecție de insule care se indepărtează tot mai mult unele de altele. Incepem să trăim o singurătate istorică, structurală, promovată ca model. Acum vreo zece ani am scris despre un om din Botoșani care s-a spânzurat sub plapumă, iar familia lui nu și-a dat seama că a murit decât după vreo săptămână. Mi-a părut a fi atunci un caz de singurătate cosmică a acelui om. Acum tabloul general al societății guvernate de politica noastră arată un jalnic spectacol al indiferenței generalizate. Indiferența nu mai este o raritate, ci este o regulă. Avem parcă un contract de indiferența mutuală, indiferența ține loc de relație socială.   Stăm pasivi în fața unui spectacol care te pune doar să aplauzi sau să votezi.

Mai este un lucru, nu interpretez partinic patologiile politice, sunt convins că aceste boli şi păcate ale politicii nu sunt dependente de orientarea politică, de zona ideologică, ci sunt păcate ale politicii româneşti  din această perioadă.

Si incă un lucru: când voi da un exemplu sau altul,  aceasta nu este o caracterizare definitivă a politicianului care a făcut unul sau altul din gesturile ilustrative. Fiecare politician are partea lui de lumină sau intuneric, de greşeala şi fapte vrednice. Probabil proportia dintre ele trebuie s-o judece electoratul atunci când dă cu ştampila.

Despre futilul din politică sau demagogia faptelor. Viaţa politică este plină de demagogie prin natura ei. In Grecia antică cuvîntul demagog nu avea o prea mare încărcătură negativă, sau cel puţin, nu cea de astăzi. Mileniile care ne despart de greci şi politica de agora au accentuat semnificaţia negativă, demagogia este o promisiune mincinoasă făcută de un politician.  Dacă demagog însemna la început politician cu oarecare abilitate de a vorbi, la Aristotel demagogia este guvernarea celor inculti: oriunde puterea este în mâna bogaţilor este oligarhie, oriunde puterea este în mâna săracilor, este demagogie.  Nu vom vorbi despre conceptul de demagogie si nici despre formele ei contemporane pentru că  zilele noastre  au transformat demagogia într-un fel de constantă a vietii publice cu care ne-am obişnuit.  Politicienii vorbesc despre orice, promit jenant de multe lucruri şi poate că uneori cred şi ei înşişi că vor realiza unele dintre ele.

Dar cea mai gravă formă de demagogie  din politica noastră nu este una de discurs, ci un fel de demagogie a faptelor. Ceea ce eu numesc politica futilă. O mare parte importantă din activitatea politică este acţiunea demagogică, proiectele populiste care mimează interesul public, dar sunt doar forme de a mima preocuparea pentru el sau pentru oameni. O parte din resursele noastre din bugetul central sau local se duce pe acţiuni fără sens, fără importanţă socială majoră, lucruri şi activităţi care nu urmăresc urgenţele unui moment social sau politic. Demagogia vorbelor este mai suportabilă. Cea a faptelor este însă groaznică şi înlocuieşte, falsifică, politica adevărată,  adică acţiunea în interesul public.

Nu am o păreare proastă despre Gheorghe Flutur. Vine dintr-o zonă cu oameni vrednici, frumoasa Bucovină, si este votat este activ, comunică mult, este dinamic si bătăios. Dar când îmi aduc aminte de politicianul bucovinean îmi vine în minte scrisul lui cu oi de la pe dealuri la trecerea Presedintelui ţării.  Insă  nu asta mă ebnervează cel mai tare, pentru că putea să fie opera vreunui pădurar mai zelos.  Mă enervează de ce o vrea să ne aducă Flutur lumina de la Ierusalim de fiecare Paşti.   Flutur nu trebuie să se preocupe de lumina creştină, el trebuie să se ocupe de altceva. Politicienii trebuie sa aducă lumina carţii, să aducă asfaltul în comune, alinare celor amăriţi nu lumina de la Ierusalim.

Oprescu a vorbit despre demagogia politicienilor si a câştigat primăria ca şi un independent care în viaţa lui n-a avut carnet de partid vorbind despre sosele pe cer (mă rog, suspendate, ca să fiu mai exact). Nimic rău în asta tâmpită este obsesia sa în a cheltui bani de buget pe proiecte prin care  Bucureştiul a dat Cărţii Recordurilor cel mai lung cârnat (2.250 de metri), făcut pe 27 decembrie, cel mai lung tort (140 de metri), degustat a doua zi, pe 28 decembrie, în Piaţa Constituţiei, şi cei mai 4000 de  Moşi Crăciun copiilor. Tate aceastea au costat 2 milioane de euro, o prostie atât de mare încât o societate politică fără o majoritate de papagali ar fi trebuit să facă un scandal enorm.

Nici pesedistii nu scapă de aceasta constantă a politicii noastre, tentatia demagogiei faptelor si futilului. Vanghelioanele sau cine stie ce constructii urbane care gâdilă doar orgoliul proştilor şi mândria locală sunt dovezi de risipă de resurse si activităţi de tip demagogic.

Poate ar trebui să  inauguram,  aici,  pe Vox Publica, un registru de fapte demagogice şi elemente de politică futilă pe care să le interzicem apoi prin referendum sau măcar să le incriminăm public pentru ca măcar să-i trezească pe proştii care stau cu gura căscată şi se miră, sau chiar votează în functie de aceste futilităţi.

Părerea mea. Să ne ocupăm în politică  de lucruri serioase, necesare, nu de futilisme. Să nu aruncăm banii comunităţilor aiurea pe false priorităţi, să evaluăm nevoile corect şi să căutăm soluţii pragmatice la nevoi comunitare veritabile.

Post scriptum.

Pentru eventualii pudibonzi cateva definitii ale futilului din DEX:

FUTÍL, -Ă, futili, -e, adj. (Livr.) Lipsit de valoare, de importanță, de interes; inutil, lipsit de seriozitate, neserios, frivol. – Din fr., it. futile, lat. futilis.

FUTÍL adj. v. flușturatic, fluturatic, frivol, neserios, ușuratic, vânturatic, zvânturat, zvânturatic.

Si noi am trecut prin acestă fază, iar perioada comunistă chiar a accentuat mult acest proces. In euforia construcției omului nou și megalomania lui Ceausescu, mulți români au crezut că suntem o natiune mare și o țară cu viitor de aur. Succesele sportivilor de la Olimpiade, unde ne plasam, de regula, in primele zece natiuni, îmi conferea mie, personal, in adolescenta, sentimentul că această țară este una din națiunile cu un potential care nu se poate valorifica doar datorita dictaturii. După revoluție, eu și alții din generația mea, am descoperit că tocmai dictatura reusea să ne dea senzatia sau chiar să adune resursele in asa fel încât să fim undeva la inceputul clasamentelor modiale, in unele domenii. Si nu era doar propaganda care crea aceasta senzatie, era vorba si de o atitudine fata de Ceausescu si Romania cultivată in Occident privind rezistenta noastra la presiunea Uniunii Sovietice, dar succesele sportive si chiar culturale se datorau organizarii la scara de masa a unor tipuri de activitati.

Exceptionalitatea românească era un sentiment destul de răspândit în populație, păcat că nu avem sondaje din acea vreme pentru a putea face comparații și dinamici. Cert este că după 1990 și ”prefacerile” care au urmat (ca să folosesc un termen deja consacrat de propaganda comunistă) Romania si-a pierdut din încredere, iar romanii din optimismul debordant.

Astazi după douăzeci de ani de destin second hand Romania pare devastată de neîncredere. Milioane de oameni au parasit Romania si suportă tragedia migratiei. Mulți nu se vor mai intoarce niciodată, mulți deja formează o majoritate care votează radical diferit decât cei din țară. După castigarea alegerilor de către Traian Băsescu, romanii dinăuntru nu au privit cu ochi buni diaspora care a votat masiv pentru presedinte, multi propunând să le luam dreptul la vot pentru că nu ”manâncă salam cu soia”, cum s-ar fi spus dacă eram imediat după revoluție.

Sărăcia instaurată rapid si diferentierea socială care a inceput să apară nu puteau decît să producă o serie de efecte negative. Cei care au pierdut competitia încep să-și explice rămânerea în urmă prin faptul că acei care au reusit au facut-o prin coruptie, relatii sau noroc.(peste 80% dintre romani credeau asta anul trecut, când am făcut un sondaj pe acestă temă).

Isi pierd increderea in instituții chiar dacă asteaptă încă statul care să vină să-i salveze. Dar in primul rând își pierd increderea in ceilalți oameni. Neîncrederea devine o adevarată ciumă emotională, provocând, în fond, un fel de desocialializare. Românii se repliază nevrotic spre familie, fenomen minunat privit din punct de vedere moral, sociologic insemnând insemnând un indicator de enclavizare si neparticipare socială. Ceilalti devin ”infernul”, cum spunea Sartre, un semen la prima intalnire beneficiind de o incredere de doar 6%, 66% dintre noi suspicionându-i pe ceilalti că vor doar sa profite de pe urma noastră. In conditiile în care nici relatia de vecinatate nu trece un sfert din populatie ca incredere, altădată criteriu de organizare si solidaritate comunitară si socială, la fel de important ca si rudenia si legatura de sânge, este clar că egoismul se accentuează, iar neicrederea nu poate produce decât tot neincredere. Neincredrea se apropie încet, încet de intoleranță și mai ales de greutatea asocierii pentru actiune comună. Sindicatele si-au pierdut credibilitatea iar organizatiile nonguvernamentalr nu mai sunt ce au fost în anii 90. Oamenii si-au pierdut și încrederea în sine și asta face să se apere izolându-se de ceilalți. Politicienii au făcut tot ce au făcut ca să separe oamenii după cat mai multe criterii, inafara celor mostenite: două sau mai multe Romanii, poporul si ceilalți, nesimtiții si victimele inocente ale nesimțiților, desteptii oraselor ce voteaza cu democratie si prosti ce votează cu neo si cripto etc.

Parcă am pârjolit grînile și am otrâvit fântânile in fața unui inamic care nu mai venea, dar noi eram pregatiți de luptă. Ca și în evul mediu acesta tehnică de autodistrugere este absolut ineficientă. N-o sa inteleg niciodata de ce sa otravesti fântanile cand erau râuri nepoluate din care dusmanii puteau bea apă și nici nici de ce sa ardem holdele pentru ca oricum dusmanii nu erau aici ca să secere, să uște graul si apoi sa-l faca paine sau clatite, ar fi insemnat să se mute la noi. Un razboi româno-român a inceput să se dezvolte tacit, cu izbugniri in campanii electorale sau în conflicte.

Analizând rezultatele acestui studiu am inceput să caut pe internet ceva comparații, alte studii sociologice, pentru ca să văd unde ne plasăm. Nu am ajuns prea departe pentru ca am dat, intamplator, de un document despre care tot auzisem dar nu l-am vazut niciodată in manualele de istorie. Imaginea servetelului celebru prin care, la Ialta, Stalin si Churchill au împărțit lumea noastră. Am rămas șocat și am oprit orice căutare.

Am sentimentul puternic că acesta este actul de nastere pentru noua Românie, cea de acum. Destinul unei părți importante din natiunile civilizate ale lumii tranșate pe colțuri de mese. România increderii limitate este copilul născut din acel viol. Putem să ne uităm in graficele analizei IRES ca intr-o oglindă. Suspiciunea și neincrederea, lipsa solidarității cu celălalt dau imaginea unei populatii, nu a unei națiuni. O colectie de indivizi singuri, speriați de viitor, incapabili să se identifice cu proiecte comune, incapabili să se gandească la viitor fără a scoate cuțitul, incapabili să viseze la viață normală.

La Lipova nu-mi mai aduc aminte cum s-a întâmplat minunea venirii razei de lumină, ştiu doar că sergentul major Hărăbor, de pământ din Suraia, judeţul Vrancea, mi-a arestat volumul de versuri “Proprietarul de poduri” – pentru că nu era voie cu cărţi si mai ales cu jurnale. L-am meditat apoi la romană ca să-şi ia bacalaureatul, ce păcat că Dinescu încă nu era în manuale.

Poate de la acel eveniment am rămas cu un obicei ciudat. Când se arată primăvara cu greu, după ierni înfiorător de albe şi copleşitor de lungi, mi se face dor de poeţii ardeleni. Primăvara mi-e dor de ardeleni nu pentru că ei scriu cel mai bine despre primăvară. Niciodată poeţii nu ne ajută să înţelegem anotimpurile sau viaţa, ei mai mult ne zăpăcesc, schimbă vorba, se conversează cu Dumnezeu.

De poeţii moldoveni (Nimigean, Alui Gheorghe, Corbu, Sava, Visniec, Ursachi, Danilov) îmi este dor toamna, iar de Nichita Stănescu şi alţi sudişti (Iaru, Cosovei cel tânar, Dinescu, Carolina Ilica, Cartarescu, Constantin Preda si mulţi alţii) mă îndrăgostesc iarna. Vara nu este loc pentru poezie din cauza soarelui care dogoreşte pielea femeilor şi le înalţă până la nivelul ochilor noştri plecaţi spre înlăuntru.

Primăvara, întâi mi-e dor de Traian Furnea pentru că el s-a stins şi nu-i pot uita poezia despre fata de la ţară care nu poate fugi de la oraş pentru că i se încurcă părul printre blocuri. Mi-l aduc aminte ce se bucura pentru că că Dumnezeu i-a lăsat pe toţi poetii cu acelaşi număr la pantofi.

Pe Nicolae Baciut l-am cunoscut demult, când tata a vrut să mă fac ofiţer iar el era soldat pe Calea Armatei Rosii, din Bistriţa şi ca şi atunci, îi mulţumeste lui Dumnezeu că nu s-a născut în altă limbă.

De Ioan S. Pop mi-e dor mai ales pentru că nu am avut noroc să-l întâlnesc, as fi vrut să beau cu el o pălincă bună de la tata, deşi amândoi umblăm pierduţi prin Bucureştiul fără ieşire si sigur a trecut pe la mine prin comună când a luat trenul, zis „Fantoma”, în drumul lui spre Bucureşti. Ele a spus într-o zi că Poezia seamănă într-un fel cu Dumnezeu, adică nu progresează.

De Ion Muresan mi-e dor când mă plimb prin Cluj si văd că Pescarul nu mai este iar Arizona si Croco s-au predat şi ele. Noroc că Muri are totuşi mare încredere in Dumnezeu , iar Dumnezeu, în marea lui bunătate, imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului / şi îi invită pe alcoolici să privească.

Mi-e dor si de Adrian Suciu, minerul, ajuns acum vedetă prin Bucureşti, care într-o zi şi-a întâlnit dumnezeul lui, stătea pe bordura-ntre blocuri
si mirosea a cîine ud purtat, pe sub haina, la piept.

Pe Ioan Alexandru, marele poet creştin, l-am văzut ultima oară într-o gară, dar nu cea care duce spre vămile văzduhului, ne-a spus plecând: Multul omului nu-i în afarã/ Cerul lãuntric sã-l dobândim ca tarã/ Cât un potir bisericuta strâmtã/ Cu cerurile turlele cuvântã/ Mânuta pruncului si a muierii/ Se-ngânã-n a Ta cu-a-nvierii/ Unul cu altul stingere de sine/ Pânã sã trecem vãmile cu bine”

Mi-e dor si de Ioan Pintea, prietenul copilăriei mele, cel care şi-a făcut viaţa ofrandă lui Dunezeu şi vorbeşte de dimineaţa cu EL, când se întrupează în lumina albă a florilor cireşilor din grădina casei sale parohiale de la Chintelnic.

Uneori mă vizitează Luca Onul a trecut dincolo la prietenul lui (Si era o toamna-n care, Cand eram mai derbedeu/ Turnam cerul in pahare/ Band la cot cu Dumnezeu) .

Mi-e dor şi de tata, care stă deasupra satului pe deal, scrie versuri şi il invită pe Domnul la o pipă între stupi si, din vorbă în vorbă, îl sfătuieşte să-şi concedieze funcţionarii din biserici si catedrale şi să-i aducă o mitralieră lui Horia, pentru ca să vadă cu se găureşte hlamida neagră a Evului Mediu.

Azi, venind cu avionul de la Bucureşti, am citit o poezie a Anei Blandiana, ardeleancă şi ea, care m-a făcut să-mi fie dor de aceşti prieteni ai mei şi să-mi aduc aminte de toate acestea . Scria poeta despre adolescentii care trec pe role şi nu prea înţeleg cum trece viaţa, iar la final: În timp ce Dumnezeu/ Coboară printre ei / Și învață să meargă pe role / Ca să îi poată salva.

In Transilvania poetilor, Domnul nu este nici român , nici ungur, nici neamţ, nu face politici multiculturale, nici nu vine pe rând, la Pastele ungurilor sau cele ale românilor. In Transilvania, poeţii îl conving pe Dumnezeu să stea mereu pe aici, să facă tot felul de chestii nedumnezeiesti, ca lebedele de pe lacul Gilău , care uită să mai plece în ţările calde. Il tin de vorbă şi el, in marea lui bunătate – cum zice Muri, le ţine lor, poetilor de urât şi aşa o să-l avem si noi de Paste mai aproape.

Hristos a inviat! Boldog Husveti Ünnepeket! Frohe Ostern!

PS. Dedic acest text cu caracter profund evazionist, influenţe livreşti excesive si misticism discret, tuturor celor care s-au săturat de subiectul Catalin Voicu si, cu toate astea, au încă curajul de a naviga, citi, privi la televizor.

Sigur, este un subiect din categoria haz de necaz, pentru că munca nu este subiect plăcut pentru noi. Am inventat dihotomia dintre a munci si a face bani. Cine munceşte nu are timp să facă bani. Povestile filosofice persane sunt nimic pe lângă infinita noastră rezervă de glume legate de muncă.

Recent, a tinut prima pagină, doar cateva zile, subiectul mortii unei tinere la Bucuresti, de extenuare, spun unii, evident nu angajatorii. A mai murit acum vreo trei ani o fata la o multinationala (ambele morti sunt in curtea unor angajatori straini) iar in ultimii 2 ani peste 300 de oameni au murit in accidente de muncă. Totul a durat putin, societatea isi urmeaza cursul politicienii din opoziţie au făcut un pic de campanie, cei de la putere s-au apărat cum au putut si, rapid, toată lumea a uitat subiectul.

Nu s-au intrebat nici analiştii, dar nici guvernantii , despre amploarea fenomenului muncii peste program si nici cel al nerespectării clauzelor contractuale de către angajator. Să nu mai vorbim de munca la negru, aspect care ar trebui sa fie la ordinea zilei mai ales pentru cei de stanga.

Văzând asta unul din tinerii mei colaboratori mi-a propus să facem un studiu ştiinţific pentru a vedea cât de extins este fenomenul munncii peste program si, in general, ce mai cred românii despre muncă. Nu ne aşteptam să intereseze prea mult autorităţile, aşa ca l-am finanţat noi, să spunem din curiozitate ştiinţifică.

Nu am avut mari surprize, dar rezultatele nu sunt bune pentru a ne face să dormim liniştiţi. Studiul ne arată că tot mai mulţi români lucrează ore suplimentare, dar reacţiile si percepţiile lor sunt încă destul de naive, caracteristice pentru o societate in care cultura muncii este încă intr-o forma primitiv dezvoltata.

In aproape o treime din locurile de munca activitatea nu este normată in nici un fel, iar procente zdrobitoare dovedesc ca oamenii sunt mulţumiţi de program , 85%) si 59% sunt mulţumiţi de salariu. Deşi consideră că locul de muncă este solicitant, doar 15% caută un loc de muncă. Interesanţi sunt şomerii si casnicele, doar vreo treizeci si ceva la sută dintre ei caută un loc de munca, restul nu ştiu ce au în plan. Deşi 59% dintre romani observă pe propria piele ca legislaţia muncii din România nu protejează angajatul, si 76% cred ca legislaţia muncii nu se respecta în ţara noastră, ei nu vor nici o schimbare, putini s-ar revolta, putini ar face reclamaţii sau ar căuta o ameliorare a situaţiei.

Sa nu mai luam în calcul lipsa de mândrie: 76% ar accepta un loc de munca sub pregătire lor, 75% un loc de muncă în care se fac ore suplimentare, 56% sută ar accepta si un salariu mic, sub aşteptări . Deşi 63% din angajaţi au avut in ultimele 12 luni un cunoscut care a pierdut locul de muncă, doar 41% din romani sunt îngrijoraţi pentru locul lor de munca, oamenii fiind, în general, mulţumiţi.

Lipsa de mândrie a a angajaţilor din România este explicabilă şi prin lipsa unui angajament real din partea sindicatelor pentru programe de solidaritate cu angajaţii. In timp ce Franţa a fost paralizată câteva luni de grevele privind primul contract de muncă, in România se conturează tot mai mult o masa de manevră imensă care nu este capabila s-şi reprezinte situaţia de dominare şi să reacţioneze. Sindicatele se luptă doar câteodată, pentru salarii, iar politicienii îşi aduc aminte doar in campanie de aceste subiecte.

Am văzut şi în acest studiu, în ţara lui Dorel, despre muncă vorbim cu lejeritate ca si cum nu ar fi vorba despre propria nostră viaţă. Munca înnobilează, spuneau comuniştii, dar romanii le-ar răspuns corect ideologic: dar noi nu avem nevoie de nobili.

Suntem in prezenţa unei conştiinţe sociale încă premoderne, unde timpul nu costă bani şi munca nu este valorizată ca fiind sursa cea mai importantă, pentru cei mulţi, sursă pentru succes şi prestigiu. Câştigurile la Loteria română hrănesc visul de a scăpa de muncă: nu o sa mai muncesc niciodată, a spus acum câţiva ani un câştigător la loterie din Tulcea.

La facultate, îmi aduc aminte despre primul deceniu de după revoluţie, nu aveam pe nimeni să-şi dorească să predea un curs de sociologia muncii si, de regulă, apelam la jurişti care vorbeau mai mult de dreptul muncii şi nu despre fenomenul social ca atare.

Fascinanta lume a lui Dorel este un teritoriu în care râdem cu pofta, dar cu tot mai accentuată amărăciune. In alte culturi, publicitatea creează semnificaţii in cadre specifice ale consumului, atunci când imaginează diferite situaţii. Acolo se proiectează mirajul, evaziunea, chiar si parodia. La noi, însă, mergem in alta direcţie, una din producţiile publicitare de cel mai mare impact , serialul publicitar la cognacul Unirea (genială, trebuie să recunoaştem) ia in tărbacă tocmai munca, adică tocmai cultura muncii şi regulile ei.

Nu vreau să spun că nu se munceşte în România. Se munceşte, probabil, tot mai greu , dar şi ineficient. Dezorganizat, fără raţiune, fără tragere de inimă, cu un management al procesului care dă o productivitate mică.

România care munceşte este un teritoriu tot mai trist. Oamenii fără apărare acceptă tot mai multe servituţi. Nu mai visează la ceva mai bine, se mulţumesc cu puţin, spun că totul li se pare bine si frumos la locul de munca pâna îl pierd, deşi peste jumătate nu vad nici o posibilitate de angajare. Aici nu mai este vorba doar de o cultură a muncii, cum am scris mai sus, împrumutând vocea sociologului, poate. Este vorba de ceva mai grav. Începem sa devenim tot mai sclavi, ne pierdem independenţa de a alege şi de a dispune liberi de forţa si energia noastră. Vom munci tot mai greu, tot mai mult şi pe bani tot mai puţini dacă nu băgăm de seamă că munca este mai importantă decât credem noi acum şi că de la legislaţia muncii si până la şcolarizare, de la o justă ierahizare a profesiilor la o strategie de reprofesionalizare a României , sunt zone întregi de social faţă de care suntem iraţionali şi orbi. Ca de la politicieni, la absolvenţii de clasa a VIII, suntem un popor care nu ia munca în serios, o consideră poate neimportantă si de aceea este un teritoriu lăsat chinezilor si tractoarelor.

Pedeapsa pentru cei care nu iau munca in serios să fie oare trimiterea lor in sclavie?

NB. Rezultatele studiului lansat astăzi se pot vedea la adresa IRES.

Textul poate fi găsit şi pe blogul lui Vasile Dâncu.

Am cunoscut-o apoi pe Magda de care m-am îndrăgostit puţin, dar care mi-a tras odata o palmă, cu cel mai tare spirit milenarist de care sunt capabile unguroaicele. Rozalia era poetesă şi s-a îndrăgostit de mine, dar părinţii s-au mutat la Cluj şi ne-am pierdut, deşi cred mi-a fost dragă. Janos mi-a devenit prieten pentru că era la fel de încapaţânat ca mine, era tare mândru, iar la internat, când vroia vreunul mai mare să ne umileasca, săream la bătaie într-o frăţie anistorica şi, de regulă, ne ieşea.

Deşi pâna la 14 ani nu am schimbat vreo vorbă cu vreun ungur, crescut fiind într-un sat românesc de munte, i-am citit până la această vârstă pe Jokai Mor, Petoffi Sandor, Ady Endre, Méliusz József şi, mai ales, pe Joseph Atilla, unul din poeţii preferaţi ai tatălui meu, despre care tata îmi vorbea cu lacrimi în ochi.

În armată l-am învăţat pe Arpi din Harghita să “vorbeşte româneşte”, oricum armata era lungă iar eu mă pregateam să devin profesor. Nu stiu de ce am făcut-o pentru că pe la 18 ani, cititor de istorie pasionat, vroiam să scriu o istorie a suferinţelor noastre în Ardeal dar, probabil, am considerat că Arpi, săracul, din satul lui de munte nu avea cum să-i taie capul lui Mihai Viteazu acum vreo 400 der ani.

La facultate profesorii unguri mi-au dat doar note maxime, ceea ce nu au făcut şi cu colegii noştri unguri, dar am considerat că este problema lor internă. Aici pe colega mea de grupă, unguroaica care avea spasmofilie, doar eu o ajutam să-şi revină, colegii maghiari se speriau de criza ei şi ieşeau afară. E adevărat, am cunoscut şi niste vestale care se luptau să păstreze focul viu al spiritului maghiar, dar acest lucru nu ne deranja prea tare, pentru că echipa de fotbal pe pariu în care jucam, le lua în fiecare sâmbata câte 25 de lei de om (adica contravaloarea a 5 beri) echipei de unguri în care juca prietenul nostru Poly, echipă de pe strada AranyJanos.

M-am însurat cu o fată din Mureş, care a citit o perioadă Romania Mare, dar s-a lăsat de lectură când a început să scrie Vadim Tudor despre mine că sunt ungur, gabor sau ţigan blond unguresc.

Apoi am făcut sute de cercetări despre relaţiile interetnice, am avut studenţi maghiari, o grămadă, la Babes Bolyai, am petrecute multe vacanţe în Harghita şi Covasna, m-am ocupat în guvern de minorităţi şi de românii de pretutindeni, am negociat cu UDMR, ne-am certat cu UDMR, am jucat fotbal cu UDMR la nişte negocieri şi le-am dat vreo cinci goluri.

Am fost la Budapesta de câteva ori, m-au enervat colegii de la Bucureşti că nu înţeleg relaţiile cu ungurii din Ardeal, l-am condus pe Preşedintele Ungurariei prin România, m-au fluierat 300 de unguri când le-am spus, la Tuşnad, că autonomia din capul lor nu este chiar ceea ce se cultivă acum în Europa. Am vorbit din partea Guvernului României, cu drag, ungurilor care deschideau cu speranţă o universitate la Kolosvar, Universitatea Sapientia.

Am scris multe declaraţii oficiale şi mesaje ale unor personalităţi politice de 15 martie, am scris discursuri cu uşor parfum nationalist, am profilat lideri politici pentru orizontul de aşteptare al publicului din Ardeal. Am fost în tribună la meciuri de fotbal cu Ungaria, am urmărit ani de zile comunicarea Budapestei privind Transilvania. Am condus şi proiectat o campanie electorală axată pe ideea solidarităţii transetnice, în numele reconstruirii comunităţilor din Ardeal.

M-am emoţionat gesturile de omenie ale unor unguri, m-au enervat aberaţiile unor politicieni unguri, am condamnat antreprenoriatul etnic romanesc dar şi unguresc. Am condamnat şmecheriile unor politicieni din Bucureşti care fac afaceri cu oligarhia maghiară şi sacrifică interesele partidelor ardeleneşti.

Prin crâşmele ardeleneşti am cântat cântece în care apar şi ungurii lui Horty, nu în postura cea mai favorabilă, am cunoscut unguri care mi-au devenit prieteni imediat, am cunoscut mulţi intelectuali maghiari pentru care mi-am păstrat cel mai mare respect, am cunoscut şi tâmpiţi unguri pe care i-am uitat repede. Odată, in Mexic, am întâlnit nişte unguri, din Budapesta, şi ne-am bucurat atât de tare încât am tras un chef până spre dimineaţă, pentru că ne simţeam singuri într-o lume ostilă.

De vreo trezeci şi cinci de ani am trăit tot felul de lucruri şi sentimente în războiul de 1000 de ani cu ungurii. Fiecare a trăit în felul lui această parte de viaţă pe care o împărţim, unguri şi români.

Anul trecut am avut o revelaţie: drama uciderii lui Marian Cozma devenea un eveniment care leagă România de Ungaria mai mult decat şedinţele comune de guvern, la care nu se hotărăşte nimic, mai mult decât autostrada din visele ardelenilor, mai mult decât simpozioanele de multiculturalism. Spuneam atunci ne leagă, nu în sensul că ne înfrăţeşte, ci în sensul că pune în evidenţă graniţele unei lumi în care avem un destin comun.

Am descoperit lucrul care ne apropie cel mai mult, fără să fim fraţi: români şi unguri, suntem prizonierii unei lumi mici, pline de violenţă, corupţie şi barbarie. O lume unde speranţa moare în fiecare zi şi unde oamenii din Veszprem, Seghed, Nădlac, Deva şi Piteşti au ieşit cu lumânări în mâini, speriaţi. Nu ştiu câţi dintre ei auziseră înainte de Marian, handbalistul, sau înţelegeau ipocrizia bătăliei televiziunilor pentru audienţă, dar toţi au simţit că sunt singuri în faţa morţii, că statul care ar trebui să-i apere este doar o mascotă pe care conducătorii o folosesc pentru a merge la furat.

Când scriu aceste rânduri este deja 15 martie. E sărbătoarea lor, a ungurilor de pretutindeni. Ungurii din Transilvania se îmbracă frumos, se duc la biserică, fac parade de port popular, se gândesc la o viaţă mai bună, unii visează să se întoarcă copii lor plecaţi în Ungaria sau cine ştie pe unde prin Europa. Acestui vis al lor politicienii lor le-au dat numele de “autonomie”. Aşa sunt politicienii, ei dau nume ciudate viselor simple ale oamenilor. Dacă m-ar asculta, le-aş spune ca au autonomie deja, că şi românii, autonomia de a muri de foame, autonomia de a nu-şi putea termina studiile copiii lor dacă sunt de la ţară, autonomia de a fi la fel de săraci, autonomia de plânge, neauziţi, în limba maghiară.

Ca şi la noi, la români, şi politicienii lor se folosesc de asemenea sărbători ca să ia voturi de aceea spun tot felul de tâmpenii despre Trianon, despre românii cotropitori, după care fac afaceri cu politicienii de la Bucureşti, iar Trianonul nu le mai produce nici o durere pînă la urmatorul 15 martie.

Totuşi o parte din cei de pe care i-am cunoscut eu se vor imbrăca şi vor merge la biserică, se vor ruga, vor fi emoţionaţi la auzul unor discursuri, unii vor trage o pălincă la bufetul din sat şi vor fi certaţi de neveste (obligatoriu, tot în ungureşte). Pe ei, unii politicieni încearcă să-i convingă că nu au voie la această sărbătoare, că o trăiesc în clandestinitate. Politicienii maghiari mai cunoscuţi au dat deja declaraţii presei, declaraţii numai bune să-i facă pe români să se uite strâmb. Profesioniştii români ai vegherii contra pericolului maghiar sunt şi ei pregatiţi să apară la televizor şi să le interzică sărbătoarea.

Eu însă nu pot să mă întristez când cineva găseşte energia de a sarbători, chiar dacă este sărbătoarea ungurilor de pretudindeni. M-au invadat amintirile din razboiul meu cu ungurii si mă bucur sa le spun: La Multi Ani! Boldog Születésnapot! Să fiţi sănătoşi! Distracţie plăcută! Mindenütt élnek magyarok!

PS. Din 16 martie, orele 8.00, mai ales în zilele de lucru, ne întâlnim pe frontul războiului nostru de 1000 de ani.