Am dorit, cu mic, cu mare,
Si-am luptat, cum am stiut,
S-avem noua guvernare,
Si cu asta ce-am facut?

Ca mai bine sa ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar traim în saracie,
Si cu asta ce-am facut?

Ia coruptia amploare,
Cum nicicând nu s-a vazut,
Scoatem totul la vânzare?
Si cu asta ce-am facut?

Pentru-a câstiga o pâine,
Multi o iau de la-nceput,
Ratacesc prin tari straine,
Si cu asta ce-am facut?

Traversam ani grei cu crize,
Leul iar a decazut,
Cresc întruna taxe-accize,
Si cu asta ce-am facut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Si cu asta ce-am facut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a vazut,
Tara-i plina de vedete,
Si cu asta ce-am facut?

Pleaca-ai nostri, vin ai nostri!
E sloganul cunoscut;
Iarasi am votat ca prostii,
Si cu asta ce-am facut?

Constantin Tanase

Se potriveste ca o manusa, nu-i asa? dar acelasi lucru se poate spune si despre Caragiale, Eminescu… despre multi altii…. Ori au fost ei mult prea geniali, ori au fost romanii usor de citit, previzibili? Eu inclin spre a doua varianta.

Dupa ce am vorbit despre personajul care a câştigat deja alegerile pentru PSD, să ne uităm puţin în grădina celorlalte partide, pentru a vedea cine sunt potenţialii câştigători şi acolo. Pentru că prezenţa la vot, în creştere faţă de turul I, e motivată nu doar de miza prezidenţială, ci şi de premiul pus pe şefia principalelor partide politice. Dacă pierde Băsescu, PDL-ul nu va mai fi la fel. Blaga şi-a ascuţit bine dinţii după umilinţele la care a fost supus. Pentru că el ar fi preferat oricând un post de ministru de interne în faţa unuia de primar sau de ministru al dezvoltării. Părerea mea este că, dintre PDL-işti, are cele mai multe motive pentru a juca la două capete. Dacă Băsescu mai ia un mandat, Boc este oricum compromis şi atunci se încinge lupta pentru o nouă slugă, care să păstreze măcar o nuanţă de credibilitate. Negoiţă e favorit. La PNL, situaţia este mai complicată. O victorie a lui Geoană îl va menţine pe Antonescu în funcţie, însă numai atâta vreme cât PSD va respecta proiectul Iohanis.După aceea, Ludovic Orban îşi aşteaptă rândul, iar Tăriceanu vrea răzbunare. În cazul unui eşec pesedist, Antonescu e ca şi zburat din simplul motiv că PNL nu va putea guverna cu PDL sub conducerea sa.

Aşadar, astăzi se aleg patru preşedinţi. Şi patru vor merge la ghilotina politică.  Aş vrea să fiu sigur că alegerea pe care o va face poporul va fi una logică. Dar cum până la ora asta doar 16% dintre cei care au votat au studii superioare, mă îndoiesc de acest lucru. Peste jumătate dintre votanţi au doar patru clase.

L-am văzut constant pe parcursul campaniei electorale. Zâmbea elegant, peste costumul său de firmă. Asculta mai mult decât însuşi moderatorul emisiunii. Vorbea scurt. Puncta. Nu intra în polemici. Pentru el, alegerile fuseseră deja câştigate. Pentru că în cazul unei înfrângeri a lui Geoană, PSD-ul va avea nevoie un nou preşedinte. Ca să nu mai vorbim de ipoteza unei victorii.

Bani, are.Capitalismul i-a priit. A fost unul dintre baronii discreţi, care nu a ieşit în evidenţă prin scandaluri stupide. Doar câteva investigaţii de presă l-au luat la ochi. Dar ce nu spune presa? Şi-a făcut jocurile în linişte. De Mitrea şi Oprişan a scăpat. Ajuns la şefia PSD va scăpa şi de alţii. Cei mai mulţi cred că Hrebenciuc este sforarul PSD. De mâine însă, lupta de clasă se ascute. Liviu Dragnea va ieşi din trena vedetelor şi va intra în cursa pentru preşedinţia celui mai mare partid din România. O cursă pentru care şi-a făcut deja cărţile şi pe care, zic unii, a câştigat-o. Iar dacă v-a luat valul şi credeţi că funcţia de preşedinte de ţară este mai importantă decât cea de preşedinte a PSD-ului, v-aş aduce aminte că de la spargerea Alianţei DA, PSD-ul a fost constant la guvernare. Până anul trecut, de facto. După alegerile parlamentare, de jure.

Îl puteţi viziona aici. dacă întâmpinaţi dificultăţi, apăsaţi pe butonul Fermer al ferestrei din stânga ecranului şi apoi se va încărca şi documentarul.

în cel mai bun caz suntem o piață de des­­fa­cere pentru tehnica de luptă și fur­nizori de militari pentru teatrele de ope­rațiuni deschise de americani.

A defila cu tancuri și TAB-uri pe sub Arcul de Triumf este echivalentul unei alte întreceri cu ștaif de săr­bă­toare. Mă refer la obiceiul de a vedea care dintre membrii unui grup de prie­teni are cea mai mare rezistență la alcool cu prilejul unei beții în Vama Veche de 1 Mai. Mai ales într-un an de criză, cred că m-ar fi impresionat mult mai tare să văd cum Armata anunță că va renunța la defilarea tradițională și că donează unui orfelinat fondurile pe care le-ar fi cheltuit cu acest prilej. Ca să nu mai vorbesc de campania electorală, cînd niciun politician nu s-a gîndit să mi­ze­ze pe cartea cheltuirii iresponsabile a ba­nului public. Cel mai probabil pentru că toți au făcut-o.

Dar punctul în care Sărbătoarea Națională devine cu adevărat in­supor­­ta­bilă este o altfel de paradă. Cî­țiva oameni, istorici, foști nomen­cla­turiști sau politicieni, ies la rampă pen­tru a vorbi despre patriotism, de­vo­tament, momente istorice și despre cum România zilei de astăzi a de­că­zut față de ceea ce era la 1 Decembrie 1918. Bineînțeles, cea mai puțin ins­pi­rată dintre întrebările care macină sinapsele celor din fața micilor ecrane este „Cum vă simțiți de 1 Decem­brie?”. La concurență cu „Cum vi se pare că era altădată această săr­bă­toare?” sau „De ce ați venit la parada mi­litară?”. Cu ceva ani în urmă, cînd acești vampiri ai ecranului apă­reau doar seara, pe la știri, televi­ziu­­nile di­fuzau filme interesante, ceea ce făcea ca ziua de odihnă să capete un oa­recare sens.

1 Decembrie a devenit o sărbă­toa­re a stereotipurilor. Prin urmare, gra­dul de plictiseală adus în viața oa­me­nilor de mediatizarea ei crește pe mă­sură. Ce se poate face pentru a schimba acest lucru? în primul rînd ar trebui lăsate la o parte manifestări cu iz patriotic, naționalist. Unirea ro­mâ­ni­lor nu a venit din „cuget și simțiri”, cît mai degrabă din mintea unor oa­me­ni luminați, care și-au dat seama că dacă nu fac și ei ceea ce făceau toate statele din Europa, atunci exista pericolul ca pierderile teritoriale și financiare ale statului romîn să fie imense. Dar este foarte greu de acceptat acest lucru. La fel de greu ca faptul că Mihai Viteazul a fost un soi de mer­ce­­nar și că unirea înfăptută de el nu a avut nimic de a face cu dorința po­porului. Și că nici nu a prea fost unire.

Acest articol poate fi citit si aici.

Un altfel de politică nu există. Campaniile electorale sunt, prin definiţie, momente în care toate armele unui partid sunt scoase la bătaie. Eleganţa, dacă ea există, nu este o carte câştigătoare. “În disperarea lor o să vină în zilele următoare cu atacuri şi mai urâte, cu fabricaţiuni, cu tot soiul de filmulţe şi stenograme şi de porcării la care se pricep, scurse către presă, într-un mod jegos şi jalnic de a face politică”. Astea sunt vorbele lui Mircea Geoană despre Traian Băsescu şi PDL, cu doar o zi înaintea difuzării filmului (sau a trucajului) în care Băsescu loveşte un copil. Şi să nu spuneţi că PSD-ul nu are nimic de a face cu alegerea momentului. Imaginea diplomatului, a omului cu ştaif, e făcută ţăndări de propria sa echipă de campanie. Îndrăzneala de a spera într-un altfel de politică e inutilă.

După cum, înregistrările Chireac-SRS-Cătalin Macovei, în care se vorbeşte despre cum sifonează Mircea Geoană bani din fondurile PSD-ului, demonstrează că o campanie electorală dusă pe lupta dintre principii şi programe este imposibilă. Şi pe bună dreptate. Atâta vreme cât există o masă de manevră electorală, compusă din oameni cu studii minime şi analfabeţi de facto, ideile nu contează. Imaginile grăitoare, înregistrările elocvente, acestea sunt pe gustul lor, al votanţilor fără darul desluşirii slovei. Concret, votul a o sută de absolvenţi de facultate, care de bine, de rău, mai citesc un ziar, o carte, care au un dram de simţ critic şi o memorie mai lungă de şaşe luni, este complet anihilat de o sută de ţărani cu două sau trei clase, a căror singură pasiune majoră vine în formă lichidă, de câteva ori pe zi. Îndrăzneala de a spera că poţi convinge cu argumente raţionale nişte indivizi a căror viaţă nu a avut niciodată ceva de-a face cu raţiunea, este deşartă. Singurul mod în care eu văd rezolvarea acestei situaţii este excluderea de pe buletinelor de vot a însemnelor electorale şi păstrarea doar a numelui candidaţilor şi a denumirii partidelor. Pentru că atunci nu mai merge faza cu „votează trei trandafiri” sau „ai grijă să pui ştampila doar acolo unde vezi un singur trandafir”. Şi să-i vezi pe manipulabili cum se încurcă în litere şi cuvinte…

Îndrăzneala de a spera că România noastră, a celor care ştim să citim, să scriem, să ne informăm va scăpa de dominaţia României lor este poate cea mai uluitoare dintre toate. Abia apoi se poate discuta de principii, de idei, de campanii curate. „Îndrăzneala de a spera” a lui Barack Obama nu este valabila in Romania. Nu atâta vreme cât voturile alegătorilor raţionali sunt anulate pe bandă rulantă.

Pentru fanii lui Basescu? Adoratia neconditionata nu poate fi influentata nici cu o mie de afise, emisiuni, dezvaluiri. Pentru adeptii lui Ion Iliescu? Ei vor iesi din politica doar cu picioarele inainte, precum mentorul lor. Pentru soldatii lui Geoana? Discursul anti-dictator nu cunoaste inflexiuni. Pentru cei care au pus stampila pe Crin? Daca sunt atat de naivi incat sa se miste precum oile, la un semn al ciobanului, atunci mesajele PDL-ului sunt mult prea nuantate ca sa ajunga la ei. Iar daca nu sunt naivi, mai degraba vor sta acasa decat sa isi schimbe optiunea. Conteaza votantii lui Potarca, Cernea, Oprescu, Vadim? Ar fi cateva sute de mii bune de voturi. Daca nu se rupe electoratul liberal, procentual nu pot face insa diferenta.

Dezbaterea se poarta, de fapt, intre doua masini de mobilizare. Daca PSD-ul a scos la vot maximul potentialului sau electoral, atunci o fortare PDL-ista pe nisa celor lenesi, de ordinul a cel putin catorva milioane de oameni este singura speranta a lui Basescu. Spun lenesi, pentru ca dezamagitii sau nehotaratii nu conteaza. Pe ei nu te poti baza. Sunt imprevizibili.

În acelaşi an interbelic, vocile lui Băsescu, Antonescu, Geoană, Vadim şi Oprescu nu s-ar fi întretăiat în secvenţe de câteva minute. Faţa Eleni Udrea, radiind de fericire, nu ar fi întors pe dos stomacul bunului-simţ. Afacerile clanului Cocoş, gafele politice, piţiponceala injectată în PDL la ordinul preşedintelui ar fi avut şanse mai mari de a cădea în uitare. După cum, în momentul votului, buzele Elenei Băsescu nu ar fi chemat din pivniţele memoriei cel mai jignitor caz de nepotism înregistrat în viaţa publică românească: un preşedinte care şi-a sacrificat cu bună ştiinţă partidul de suflet pentru a-şi vedea fetiţa europarlamentar. Şi cărate într-un val de regurgitaţii au ieşit atunci, aţâţate de toate acestea, cele mai acre amintiri legate de Traian Băsescu. Modul în care el, spre deosebire de milioanele de români care i-au dat votul, şi-a tras pe nimic o vilă de zile mari într-una dintre zonele de lux ale Bucureştiului, unde parfumul lui 1938 e mai prezent ca niciodată. Pentru că niciun bloc nu se zăreşte de la geamul casei domnului Băsescu. Doar vile somptuase, în dulcele stil al burghezilor care au înălţat România. Sau ne mai acreşte vălul palatin întrebarea “Cum pizda mă-sii şi-a tras fata lui super maşină, iar cealaltă fiică super casă?”.

În 1928, lucrurile ar fi fost mai liniştite. Zâmbetul de profitor al lui Crin Antonescu, gata să gâtuie liberalismul într-o alianţă cu Vanghelie şi Hrebenciuc nu ar fi întărit gândul unei sinucideri cu emetiral. Lipsa evidentă a oricărei alternative ar fi fost estompată doar câteva secunde. Şi atunci, ca şi acum, de ştirea că Sorin Oprescu nu a fraierit decât un procent de 3%, care există în orice populaţie. Sau de faptul că Vadim a luat-o iar în bot şi că anul 2000 a fost o simplă întâmplare sinistră.

În 1928, politica ar fi putut avea consecvenţă. Atât Geoană, cât şi Băsescu şi-ar fi păstrat alegătorii, iar lupta dintr-un tur II ar fi fost murdărită doar de câteva bătăi prin sate, de semne făcute cu creta pe spatele celor care nu se conformau cu principiile primarului şi de nişte pomeni electorale reduse cantitativ. Fără mijloace de influenţare în masă, fără microbuze şi secţii speciale. Dar nu suntem în 1928. Greaţa produsă de lipsa alternativelor nu este o scuză pentru o sinucidere cu emetiral. Diferenţa dintre cei care votează şi cei care le cer votul este enormă şi repartizată ubicuitar pe suprafaţa elitelor politice. A alege răul mai mic a devenit din excepţie, regulă. Şi într-o logică darwinistă s-a transformat în mod de supravieţuire. Suntem în două ligi diferite. Noi, cei care nu beneficiem de case primite mură-n gură, cei care nu avem zilnic două sute de milioane în buzunar pentru “neprevăzute” şi ei. Este 2009, iar jocul din liga lor nu se poate schimba peste noapte.

Nu ştiu pe cine o să votez în turul doi. Nu mi-a dispărut amarul din cerul gurii.

Sintem doua naturi diferite. Doua tipuri diferite de vietati. Vietatea Basescu face parte dintr-o specie distincta fata de vietatea Plesu. Era nevoie de un efort suplimentar, cel putin din partea mea, sa adaug oboselii fizice si efortul de a ma adapta la o alta forma de animalitate.

Importanţa Brigăzii Speciale de Intervenţie constă în rolul ei de restabilire a ordinii publice la nivel naţional, dar şi în faptul că ea colaborează cu Parchetul General, cu DIICOT, DNA şi DGA, conducătorii brigăzii putând afla cu 24 sau 48 de ore avans ţintele urmărite de procurori şi unde anume urmează a se face descinderi.

De asemenea,despre şeful Brigăzii Speciale de Intervenţie, colonelul Gh Rizea, scriam că

Rizea a plecat din SPP în 2006, odată cu venirea la comandă a generalului Lucian Pahonţu, iar cât timp a stat în rezervă a înfiinţat o firmă de protecţie şi pază, pe care acum sus-ţine că a vândut-o pe un leu. Rizea este finul lui Cătălin Voicu, fost parlamentar PSD şi fost consilier prezidenţial pe vremea lui Ion Iliescu. Şi el fost angajat al SPP, Voicu este unul dintre apropiaţii lui Marian Vanghelie, liderul PSD fiind şi cel care l-a susţinut la sfârşitul lui 2008 pentru a ocupa postul de ministru de Interne. Deşi la votul intern din partid Voicu a pierdut în faţa lui Gabriel Oprea, finul său, Gabriel Rizea, a ajuns până la urmă consilier al ministrului pe probleme de ordine publică şi intervenţie.

Iar pentru a intui simpatiile lui Vanghelie, vă aduc aminte de un interviu dat de Nuţu Cămătaru Realităţii TV, în care vorbea despre cum a lucrat cu Vanghelie într-o cizmărie înainte de 1989.

Eu, inainte, pe timpul lui Ceausescu, am avut cooperativa la domiciliu cu angajati. Deci nu m-am apucat ieri ca sa fac afaceri. Si au iesit si anumite speculatii, ca de exemplu, la cooperativa la care am lucrat, am fost coleg cu asta, cu Marian Vanghelie. El era sef masinist, eu aveam cooperativa la domiciliu”, a afirmat Vasile Balint, zis Sile Camataru, intr-un interviu pentru Realitatea Tv.

STOCKHOLM — Romanian-born German writer Herta Mueller has the won the 2009 Nobel Prize in literature.

The Swedish Academy, which has picked the winner annually since 1901, said Thursday that Mueller “who with the concentration of poetry and the frankness of prose, depicts the landscape of the dispossessed.”

The prize includes a 10 million kronor ($1.4 million) prize and will be handed out Dec. 10 in the Swedish capital.

Despre Muller, iata cateva date din wikipedia

Herta Müller (n. 17 august 1953, Niţchidorf, Regiunea Timişoara) este o scriitoare germană născută în România.

Tatăl ei a fost un şvab expropriat de autorităţile comuniste.

Herta Müller a studiat germanistica la Timişoara.

Prietenia cu membrii “Grupului de Acţiune Banat” Aktionsgruppe Banat, format din studenţi şi scriitori de etnie germană, cetăţeni români, care aveau o atitudine protestatară, neacceptată de regimul comunist, a adus-o în atenţia Securităţii. ^[1] Ca urmare a refuzului ei de a colabora cu Securitatea, Herta Müller a fost concediată şi expediată pentru reeducare într-un “mediu muncitoresc sănătos” la întreprinderea “Tehnometal”. Herta Müller a lucrat apoi ca traducătoare. Ulterior, şi-a câştigat traiul lucrând la cîteva grădiniţe şi acordând ore particulare de germană. Biografia sa este prezentată în volumul “Regele se înclină şi ucide”.

Volumul de debut, “Niederungen” – “Ţinuturile joase”, a apărut în 1982, după o puternică confruntare cu cenzura, care i-a limitat simţitor manuscrisul. Peste doi ani, cartea a fost publicată şi în Republica Federală Germania, exact aşa cum fusese scrisă de autoare. Reacţia autorităţilor din România a fost dură: i s-a interzis să mai publice.

În 1987 a emigrat în Republica Federală Germania, împreună cu soţul ei de atunci, scriitorul Richard Wagner.

În prezent este membră a Academiei Germane pentru Limbă şi Poezie

PS. Abia la a treia nominalizare a câştigat Muller premiul Nobel. Şi acum vine întrebarea: De ce s-ar mai considera Herta Muller româncă? După mine, nu are niciun motiv. De ce ar mai considera-o  unii români ca fiind o conaţională de-a lor? Pentru că nu au cu cine altcineva să se mândrească… De ce nu iau şi românii premiul Nobel? Eu zic că nu îl câştigă pentru nu pot. Voi ce credeţi?

În data de 2 octombrie, Judecătoria Sectorului 1 a admis cererea formulată de Valentin Ceauşescu privind încuviinţarea executării silite a Muzeului Naţional de Artă al României, pentru o parte dintre tablourile şi obiectele de artă câştigate în instanţă, în cadrul procesului penal.

Detalii aici.

Prin ideea de a adopta în mod similar Legea Pensiilor, Emil Boc şi PDL-ul repetă greşeala din 2005. Iar faptul că o face atunci când NU mai are susţinere politică în Parlament nu este un act sinucigaş. Este un şantaj sentimental din specia copilăriilor petrecute atunci când un prichindel vrea să stea afară, cu prietenii, peste ora de culcare şi vrea să îşi înduplece părinţii ameninţându-i că dacă nu e lăsat, nu o să mai vorbească niciodată cu ei. Este evident că poziţia de putere aparţine părinţilor, că respectivul copil va vorbi în continuare cu mama şi cu tata, indiferent de decizia lor, precum şi faptul că această criză de mini-isterie este perfect explicabilă privită prin prisma vârstei mici. Ceea ce duce la concluzia că ieşirea lui Boc din Guvern se va face cu ţipete şi scâncete, cu scandal, pentru că deşi nu mai are puterea sprijinului parlamentar, el vrea să se joace după ora la care fosta coaliţie pdl-psd s-a dus să se culce de tot.

Oprescu e candidat independent şi tocmai de asta campania lui e condusă de un alt independent: O. Cosmîncă. Oprescu a stabilit că România e terminată de partide şi că politicienii au eşuat. “Pentru ei nu existaţi!” – îşi lămureşte Oprescu auditoriul popular. Sorin Oprescu e fiul strucuturii de partid şi a intrat în “viaţa mare” prin strucutrile de partid. Înainte şi după 1989. Urmează programul politic: ” să le spargem gaşca!”. Redusă la acest concept complex, propunerea lui Oprescu nu poate fi întîmpinată decît de contr-remarca: “Mai tacă-ţi fleanca!”. Care sînt planurile lui Oprescu? Sînt ele o extindere a viziunii asupra Bucureştiului, la dimensiunile României? N-am aflat. Oprescu e independent şi pare convins că asta îl scuteşte de idei.

şi

Lansarea candidaturii lui Sorin Oprescu a scos din adormire vorbăria caragailescă şi i-a dat o îndrăzneală care variază între minciună şi impetrinenţă. “Pentru ei nu existaţi!” şi “În România mea”, cele două refrenuri repetate de Oprescu frămîntă sunete şi atît. Oprescu putea demonstra la Primăria Bucreştiului că e în stare de acţiune. Amprentele Primarului lipsesc, însă, din Bucureşti şi sînt de găsit numai pe ecrane şi pe pagina de ziar. După 20 de ani de variante, imitaţii şi parodii, a apărut şi Independentul. Pe asta n-o făcuse nimeni. Am mai bifat o figură, am mai înghiţit un discurs, am mai învăţat un truc. Încă un moftangiu face zgomot.

Nu vorbesc de neconstituţionalitatea mandatului imperativ, deoarece nu ştiu câtă lume pricepe. Nu vorbesc despre definiţiile partidelor politice pentru că nu ştiu câte partide ar mai rămâne în România dacă am respecta definiţiile.

Soluţia Oprescu a fost analizată de Mihnea încă din vară. Iar analiza lui e la fel de valabilă şi astăzi.

Trei surse: Nastase, Vintilescu, Istodor. Bonus: un mincinos. Plus UPDATE

Nu neaparat in ordinea asta. Dar totusi sunt trei. La ce ma refer? La din ce in ce mai pronuntata inclinatie a catindatului Sorin Oprescu spre un doctorat in memorie falsa si inchipuiri plastografiate. Eu l-am prins cu articolele stiintifice si cu titlul de profesor in sac. Colegul Eugen Istodor l-a prins cu minciuna tocmai cand se lauda cu ispravi din tinerete ce-i aratau precocitatea. Numai ca ispravile cu pricina apartineau altcuiva. A fost ca in episodul din Seinfeld, in care seful lui Elaine ii cumpara povestile lui Kramer, cu deosebirea ca Oprescu n-a platit un sfant… sau asa cred…

Buuuuun….. ajungem si la Adrian Nastase. Care Nastase, fost ministru, prim ministru si actual blogger ii mai baga o data mortul in casa minciunilor lui Oprescu. Doctorul declarase in Evenimentul Zilei ca a fost vecin pe strada si coleg de liceu cu Nastase, mimand astfel o apropiere deosebita fata de acesta… Cand colo…. trosc… un pumn in botul memoriei tras tocmai de inchipuitul vecin si coleg: Oprescu a mintit din nou. O spune Nastase pe blogul lui. Mai jos, fragmentul prin care il da in gat pe doftorul Bunicutei.

Deci moi, Istodor, Nastase… trei surse cat se poate de independente una fata de cealelalte… Ce ti se intampla doctore? Probleme cu memoria?

Fragmentul poate fi gasit si aici.

“In interviul sau de astazi, din Evenimentul zilei, la intrebarea ziaristilor privitoare la relatia cu mine, Sorin Oprescu zice “Aceeasi relatie pe care o am de 30 de ani, chiar mai mult de 30 de ani. El este mai mare decat mine cu un an. Suntem colegi de cartier. Ei au stat pe Sabinelor la 101, eu am stat la 91. Deci il stiu de mic.”

Citind aceasta declaratie am fost usor dezorientat. Nu stiam ca am locuit pe strada Sabinelor. Mi-am intrebat rudele, prietenii – acelasi raspuns. Mi-am facut un examen de constiinta, am facut o cercetare cronologica. Acelasi raspuns (cu mici aproximatii) :

1-7 ani, str. Zece mese (Foisorul de foc);

7-18 ani, str. Oradea (Colentina) ;

18-22 ani, str. Corbeni (Mosilor);

22-26 ani, str. Naum Ramniceanu (Dorobanti) ;

26-36 ani, str. N.Constantinescu (Beller);

36-40 ani, str. J. Texier (Dorobanti).

Dupa ‘90, am locuit in str. Maresal Prezan si in str. Zambaccian.

In acelasi interviu, ziaristii il mai intreaba, binevoitori, “Toata conducerea partidului asta provine din acelasi cartier si de la acelasi liceu…” “Pai, ce sa fac, dom’le?”

Ma simt dator sa precizez, mai ales pentru fostii mei profesori, ca nu am invatat la Liceul “Caragiale”, ci la Colegiul National “Sf. Sava”. Nu ca ar folosi cuiva informatia asta, dar…

Vreau sa fie insa clar : asta nu inseamna ca nu am cu Sorin relatia pe care o descrie el in EvZ.”

UPDATE Iata ce a descoperit si Lavinia Sandru de la PIN, dupa ce Cotidianul descoperise acelasi lucru cu aproape o luna in urma. Pentru ca acum listele cu semnaturi stranse de Oprescu sunt publice, buba s-a spart si a declansat epidemia. De falsuri.

Având însă la activ o duzină de serii Survivor (şi există geekşi care pot confirma), trebuie să vă spun că Panamaua românească e doar o panaramă de doi bani. Nu mai ţin minte unde am citit că a costat însă o grămadă de bani…deh..cine zicea că prostia nu se plăteşte…

Babanul, prin natura lui, îi consideră fraieri pe cei pe care nu îi vede. Aşa se face că îşi respectă duşmanul politic, dar îi prosteşte pe faţă pe cei care îl susţin la vot, doar pentru că se află de partea cealaltă a televizorului, acolo unde nu îi poate vedea. Babanul se îmbată repede cu orice fel de lichid mediatic şi simulează o criză de bilă când e asaltat cu întrebări care conţin grăsimi incomode. Babanul gândeşte repede, în intervale scurte. 30 de zile, două săptămâni, 45 de zile. Termenele lungi, atunci când nu pot fi evitate, sunt prezentate ca o comprimare a timpului: “nu vom avea autostrăzi anul acesta, dar ele vor fi gata mai repede decât a promis celălalt baban”.

Îi vezi peste tot. Pe babani. Iar dacă unii credeau că România e o ţară bananieră, greşesc. E o ţară babanieră.

Acestea fiind spuse, să reflectăm puţin la tactica revoluţionară în domeniul negocierii propusă de Emil Boc, atunci când a dovedit că ultimatumul nu este decât un preambul pentru un alt ultimatum. Sau la aplecarea lui Mircea Geoană către redactarea scrisorilor. Avem în acest caz un exemplu de om politic care a încercat în două rânduri să sensibilizeze prin slove un preşedinte de stat a cărui legătură cu tot ceea ce înseamnă diplomaţie şi cultură scrisă este la fel de subţire ca pelicula de whisky ce rămâne captivă între sticla paharului şi cuburile de gheaţă, după o înghiţitură zdravănă.

Avem, după demisia miniştrilor  PSD, un număr de alţi miniştri PDL care vor avea câte două portofolii pe cap. Adică, mai multe jucării. Şi, mai mulţi bani. Pentru nu i-am auzit spunând că o să renunţe la unul din cele două salarii. Ca să nu mai vorbim de faptul că o reacţie normală la demisia PSDului ar fi fost o listă deja pregătită de înlocuitori. Pentru că puterea de anticipaţie nu este una supranaturală în cazul oamenilor. Ca multe altele, ea vine la pachet cu maturitatea.

În lupta dintre PSD şi PDL, imaginea unui Băsescu triumfător, care spunea cu nici un an în urmă că prin alierea celor două partide şi-a văzut împlinit un vis ilustrează că inamicul nu se află acolo, în sediile de partid. Cruciada copiilor se duce împotriva României. Lipsa unei alternative, face posibilă trecerea de la paradoxul alegerii dintre “doi comunişti” în cursa pentru Cotroceni, la un alt paradox. Ori unul care a şmenuit o casă pe care nu o dă înapoi, ori unul care e om în toată firea şi n-a fost în stare să îşi cumpere o casă a lui.

De doua ori a vorbit el si eu am ascultat, o data am vorbit eu si el a tacut. Dar cum banuiesc ca va intereseaza mai mult ceea ce a spus el, aveti mai jos cateva filmulete in care il puteti auzi cu urechile voastre. Intr-unul vorbeste despre cum s-a pacalit cu Robert Mugabe, dictatorul din Zimbabwe, crezand ca are de-a face cu un om sincer si bun. Istoria a dovedit ca naivitatea lui Carter a fost una de proportii.

Cand am facut o poza de grup, impreuna cu ceilalti bursieri ai Centrului Carter si cu domnul si doamna Carter, am gasit prilejul ca intr-o jumatate de minut, cat i-a luat Secret Service-ului sa reactioneze, sa ma duc la presedinte, sa dau mana cu el si sa ii spun, privindu-l in ochi: “Sunt un ziarist din Romania. Poate va este familiara tara. In urma cu 30 de ani va intalneati cu dictatorul ei, Nicolae Ceausescu, luati masa impreuna si va purtati ca doi prieteni. Am gasit in arhive cateva poze cu dumneavoastra, cu doamna Carter si cu familia Ceausescu. Ati dat si un dineu in cinstea lor. Pot sa vi le arat, daca nu mai tineti minte.  Dar mi-ar face mai mare placere daca mi-ati raspunde la cateva intrebari despre Nicolae Ceausescu si relatiile Romaniei cu SUA din acea perioada”.

Intre timp, un domn din Secret Service isi daduse seama ca cineva il retine pe presedinte, dar acesta i-a facut semn ca nu e vorba de un terorist. M-a privit in ochi, cat timp eu ii spuneam micul meu discurs pentru care ma pregatisem cateva zile. O privire senina precum inocenta inchizitorilor care erau convinsi ca faceau un lucru bun atucni cand ardeau savanti pe rug. A incercat un zambet , dar colturile ochilor ii erau incremenite. Sinceritatea are limitele ei de imitabilitate. Politicos, mi-a spus doar ca daca am intrebari sa le transmit biroului sau de presa. Asa cum am invatat, am insistat ca nu dureaza mai mult de doua minute. Mi-a indicat numele persoanei careia sa-i adresez intrebarile si a tulit-o cu o vioiciune stranie pentru cineva care pe 1 octombrie implineste 85 de ani.

Despre ce anume este Centrul Carter, puteti citi aici. Sau il puteti asculta pe presedinte despre cum a decis sa faca aceasta fundatie.

P.S.1  Un ziarist american, destul de faimos, mi-a spus la ureche: “Lumea il apreciaza pe Carter mai mult pentru ce a facut dupa ce NU a mai fost presedinte. NU pentru ce a facut ca si presedinte”.

P.S.2 Daca sunt de acord cu ce a zis distinsul jurnalist de la PS1, trebuie insa sa va spun ca Centrul Carter inseamna mama fundatiilor de binefacere. Si este unul dintre putinele institutii despre care se poate afirma raspicat: “a salvat vieti”. Iar programul prin care asigura burse ziaristilor care scriu subiecte despre sanatatea mintala este unic. Iar dupa cum veti vedea dupa intoarcerea mea in tara, sanatatea mintala nu inseamna articole plictisitoare despre fecioare depresive si barbati schizofrenici….

Acvariul din Atlanta, statul Georgia. Daca nu veti ajunge acolo, macar sa stiti ca este unul din locurile la care nici Jules Verne nu cred ca visa. Face cam cat toate atractiile turistice din Atlanta la un loc si inmultite cu 100. Enjoy the movie. Este cel mai mare acvariu din lume.

P.S. Mi-am facut cont pe facebook pana la urma…. prea ma intreba toata lumea… Si inotati pe aproape, o sa urmeze niste faze foooaaarte interesante cu Mr. Jimmy Carter

P.S. Sunt in Atlanta cu ocazia intalnirii organizate de Centrul Carter pentru bursierii din promotia 2009/2010. Bref, conferinte si seminarii de dimineata pana seara. Din fericire, am prins o zi si jumatate de libertate, timp in care am documentat turistic o serie de povestiri pe care le veti gasi pe blog.

Razvan Vintilescu

Pax Madonna

Parinti cu tancii de mana, adolescenti sau oameni de afaceri, veniti direct de la birou, incep sa stearga diferentele genetice dintre specia umana si cea a oilor, inghesuindu-se catre strunga unde se verificau biletele. “Fetitele” chicoteau de fericire. Mai ales ca prietena lui Mimi, Zeita sau Fantezia, nici el nu mai stia cum o cheama, deoarece spune ca era cam beat atunci cand s-au cunoscut, nu aparuse. Odata intrati, homosexuali si heterosexuali deopotriva au un singur scop: sa ajunga cat mai aproape de scena. Pentru cei cu bilete in Gazonul A, asta inseamna la vreo 16 metri de locul unde va calca diva. Adica lipiti de gardul care separa zona unde biletul “in picioare” era 160 de lei, de cea pentru care trebuia sa platesti 600, pentru cam aceleasi conditii de stationare. “Il vezi pe ala? Cica e creator de moda. E gay toata ziua. L-am si vazut. La evenimente din astea vine cu prietena lui cea mai buna, ca sa nu afle lumea ca e pe invers”, explica Mimi, ajuns cu gasca lui de fete in cel mai avantajos loc: in dreapta scenei, putin in diagonala. In spatele sau, doi amici infiripau deja o idila atunci cand Paul Oakenfold, DJ-ul care a deschis concertul Madonnei, a aparut pe scena. Unul din ei, venit din provincie de dimineata, avusese timp sa se si gateasca: o freza emo, cu cateva extensii mov. “M-a costat 500 de mii, dar venisem pregatit cu doua milioane. Credeam ca ma scalpeaza de bani astia din Bucuresti la coafor. Dar pentru Madonna as fi dat oricat. Poate imi strica freza cineva, ca ii fac eu cocul…”, spune el, suflecandu-si tricoul peste burta.
La o privire mai atenta, se poate observa cum peste tot se vad baieti tinandu-se de mana sau care se privesc languros si tin tigara intre varfurile degetelor. Acelasi lucru s-ar putea spune si despre femei, dar Mimi crede ca acolo e mai dificil sa faci distinctia intre homosexuali si heterosexuali: “Uneori, asa sunt fetele, mai lipicioase. La baieti e mai usor. Uita-te la ala in maiou, de exemplu: Are muschi, merge la sala, dar si-a tras o tunsoare de gay si are maioul bagat in chiloti doar in fata, ca sa i se vada banda de la boxeri”.
Feriti de pumnii neolegionarilor si fanaticilor religiosi, homosexualii romani au erupt de fericire cand pe scena a aparut Diva. De fapt, pentru a pastra adevarul istoric, bucuria lor incepuse putin mai devreme, cand au iesit la incalzire dansatorii Madonnei.

Huiduieli de o clipa

Organizatorii concertului dadusera cifra de 70.000 ca estimare referitoare la numarul de persoane care se vor strange in Parcul Izvor din centrul Bucurestiului. Pe la noua si jumatate seara, cand Madonna incepea sa fie huiduita pentru o intarziere care i-ar face pe englezi sa regrete ca au gazduit-o ani buni la ei in tara, pe cand era maritata cu regizorul Guy Ritchie, multimea depasise insa domeniul cifrelor exacte. Aproximarea se putea face doar in termeni medievali : “cita frunza si iarba”. Si mai toti erau furiosi ca dupa o asteptare de peste patru ore, Diva nu isi facea aparitia. Insa odata cu primele reflectoare care au colorat atmosfera, ei s-au calmat precum o masa amorfa de bebelusi veseli la vederea sanului matern. Aplauze, tipete, chiuituri, sarituri si o portie suplimentara de inghesuiala.
Ecrane gigantice, care se frang in bucati pentru a migra pe scena impresionanta si a se recompune in functie de coregrafia fiecari melodii. Lasere si lumini. Costume care de care mai extravangante si o mica, dar inimoasa armata de dansatori. Cativa instrumentisti si vreo doua domnisoare pentru backing-vocals. O masina decupata din epoca lui Al Capone, mai ceva ca autoturismul facut pe comanda pentru Radu Mazare, primarul Constantei. Un pian care se ridica din mijlocul scenei, un ring de box si proiectii virtuale ale lui Britney Spears si Justin Timberlake. Toate au culminat cu prezenta unui grup de lautari romi, care au transformat hitul “La Isla Bonita” intr-un posibil generic pentru telenovela romaneasca “Inima de tigan”. Unii ziceau ca sunt din Rusia, altii ca ar fi unguri de origine. Nimeni insa nu credea ca sunt din Romania.

Mesaje anti-discriminare

Repetand ciclic refrenul “Hello Romania”, Madona a tinut si un mic discurs multimii adunate langa Palatul Parlamentului. Le-a vorbit despre faptul ca romii sunt discriminati in Europa de Est. Iar multimea i-a bagat pe gat un val de huiduieli. A mai spus Diva ca oamenii sunt egali si trebuie tratati cu respect, indiferent de rasa, sau de preferintele sexuale. Si homosexualii au erupt din anonimitatea in care se cufundasera. Dupa cum un alt moment de euforie generala a fost aparitia unui dansator care l-a imitat pe Michael Jackson intr-un fel de omagiu scenic.
Niciun bis. Doar mesajul sec “Game Over” a aparut pe ecrane inainte ca echipa tehnica sa inceapa sa stranga boxele care au dinamitat linistea Dambovitei, aratandu-le romanilor ca o femeie trecuta de 50 de ani are o rezistenta fizica mai mare decat multi din jucatorii din campionatul national de fotbal, dansand aproape continuu timp de doua ore.

Dupa concediu voi reveni.

Ce mai e de spus…. Mi-au placut doua comentarii ale lui “neamtu tiganu”:

neamtu tiganu Says:
August 1st, 2009 at 10:27 am

nu sunt familiarizat cu miscarile de la ziare. Habar nu am care-i datoria redactorului sef si-n ce masura autoritatea lui impune anume subiecte sau anume strategii.
Presupun ca redactoru sef e oarecum raspunzator de vinzarea ziarului si deci trebuie sa-ncerce sa propuna teme care aduc cititori, aduc sponzori, aduc publicitate. In acest context presupun ca nu are nici o importanta daca respectivu e un ticalos sau canalie…
In lunga mea cariera profesionala am avut des de a face cu sefi incapabili, excroci sau … ca rudele si coloegii ti-i da Dumnezeu, prietenii ti-i alegi singur, dar tot timpu mi-am pastrat linia mea

si

neamtu tiganu Says:
August 1st, 2009 at 2:31 pm

Citiva ani buni am fost si io sef, nu foarte mare da oricum. A fost perioada cea mai nasoala, mi-am dat seama ca sunt plin de calitati da sef nu pot sa fiu, pur si simplu nu pot. M-au dat cindva deoparte, da cu manusi, mi-au marit salariu, mi-au multumit si mi-au pus sef o muiere. Am suferit, tare am suferit, auzi domne sa fiu condus de o muiere?!! Ma jucam chiar cu gindu sa bag de pensie dinainte de vreme.
Acum pot sa va spun ca niciodata nu m-am simtit mai bine, muierea, sefa mea, ie cel mai bun sef pe care l-am avut vrodata, pe undeva ie ca o mama, cind stranut zice sa ma duc acasa, ma miluieste cu prime cit nu am primit in viata mea..

“Fraţilor, luaţi numărul de angajat de acum şi reduceţi-l cu 20%”, a spus preşedintele, adaugând că “Guvernul României va trebui să facă această operaţiune. Problema este dacă o face în timp util sau prea târziu”

si

“Se apropie funia de par şi trebuie luată măsura, indiferent cât de mult şi-ar dori miniştrii să-şi cocoloşească puterea şi să-şi menţină numărul de funcţionari”

Cum vi se par? Amenintatoare? Realiste? Populiste?

In Romania, presa anilor ‘90 era halita ca painea calda…. Dar mai tine cineva minte cum aratau ziarele anilor ‘90? Mai stie cineva ca informatiile obiective si opiniile autorilor se amestecau in mase amorfe de ipoteze, intrebari retorice, insinuari, insulte si calomnii? Mai stie cineva cate din informatiile publicate atunci erau si verificate inainte de a  fi date la tipar? Isi aminteste cineva ca personajele unei anchete jurnalistice nici macar nu erau contactate uneori , ci executate direct pe prima pagina? Rezultatul era insa unul apetisant… incorect, dar apetisant. Si ca multe lucruri incorecte, acel tip de presa producea bani…multi bani….Cand opiniile si informatiile au inceput sa se separe, cand reguli mai stricte au intrat in functiune, au inceput si tirajele sa scada. Ceea ce inseamna ca publicul unei prese corecte a fost de la inceput in inferioritate, iar pe parcurs, scarbit de ceea ce se intampla in jurul sau s-a mai si imputinat…

Dar sa le luam pe rand. Spune domnul Neamtu:

Jurnalisti de investigatie au fost invitati sa renunte la subiectele care atingeau firele ascunse din urzeala marii coruptii. Pierderea unor comentatori talentati precum Catalin Avramescu, Sever Voinescu, Traian Ungureanu sau Devis Grebu n-a fost cu nimic compensata.

Poate este destul de bun si de informat ca sa imi spuna si mie care din colegii mei (suntem doar patru la Cotidianul pe acest domeniu: eu, George Lacatus, Mirela Corlatan si Liviu Avram) au fost invitati sa renunte la a denunta marea coruptie si cu ce prilej, precum si care au fost maaaarile subiecte la care au renuntat.  Nu ca ar avea vreo datorie dl Neamtu in acest sens fata de mine, dar o are fata de publicul caruia i se adreseaza si care, cred eu, vrea si altceva decat limbi de lemn trase in fundul teoriilor conspirationiste.

Ma indoiesc ca voi avea parte de un raspuns, deoarece din ceea ce imi amintesc din comentariile domnului Neamtu, identificarea unui subiect nu era tocmai punctul lui forte… Apoi, ma mir cum de nu s-a inclus pe sine in lista celor pe care Cotidianul “i-a pierdut”. Pentru ca era cel putin la fel de talentat ca si Catalin Avramescu… O mica explicatie se impune insa: Sever Voinescu si-a dat demisia intelegand ca exista o incompatibilitate morala intre statutul de politician care isi face campanie electorala si acela de salariat al unei gazete, care e platit pentru a produce texte si nu pentru a deveni parlamentar. Textul prin care Sever se despartea de cititorii Cotidianului poate servi drept lectie pentru orice ziarist care ar vrea sa intre in politica. Poate ca domnului Neamtu ii pare rau ca nu s-a rugat nimeni de el ca sa ramana atunci cand si-a dat demisia, dar asta e deja problema dansului….

Si mai zice domnul Neamtu:

Rareori mai sesizezi la Cotidianul diferenta intre barfa de bodega si relatarea obiectiva, intre interventia pe chat si redactarea unui editorial compact. In contextul crizei economice, ziarul fondat de Ion Ratiu a ajuns cvasi-falimentar, la foarte multe mile distanta de standardele excelentei occidentale (Frankfurter Allgemeine Zeitung sau Daily Telegraph).

Citind fraza de mai sus, cred ca domnul Neamtu se asteapta ca jurnalismul sa fie exact ceea nu trebuie sa fie. Adica ar dori ca editorialele sa fie obiective, iar articolele de informare sa fie subiective. De fapt, lucrurile stau pe dos. Mai ales in ziarele din Occident. Un editorial presupune ca ziaristul sa isi exprime propria parere despre un fapt/ personaj, iar un articol de informare trebuie sa prezinte stirea asa cum este ea: fie ca este vorba de ceea ce a zis X sau Y, ca X a facut si Y a dres, autorul nu isi da cu parerea.  Daca stirea este despre cateva personaje care se bat intr-o bodega, politica sau nu, nu o poti vopsi ca sa spui apoi ca fapta s-a intamplat intr-un palat. Daca Romania e o bodega unde multe lucruri miros a pisat si put a rahat, asta e…. nu ne putem preface ca facem dus cu apa de trandafiri… Dar din nou, citind cuvintele domnului Neamtu, imi este intarita credinta ca, paradoxal, e mai usor sa mananci rahat decat sa il produci..

Mihail Neamtu nu m-a insultat doar pe mine, prin textul sau. I-a insultat pe colegii mei, in special pe cei din sectia de Investigatii a Cotidianului. A strigat isteric, precum copiii ofticati, sau precum Basescu,  ca lucram la ordin, ca suntem tonomate… Si a facut-o crezand despre sine ca este jurnalist, ca se afla pe pozitii egale cu cei pe care ii critica, dar folosind toate acele arme care au tarat presa in derizoriu: intoxicarea, acuzatia fara dovezi, dezinformarea si reaua credinta… Pentru ca daca textul domniei sale ar fi fost unul motivat de buna credinta, atunci ar fi zabovit in redactia pe care o critica, mai mult decat cateva minute, necesare pentru efectuarea unei poze care sa-i fie atasata numelui, pe vremea cand era platit pentru editoriale sale din Cotidianul.

P.S. Nu ratati site-ul filmului.

1. Femeile, desi dpdv statistic traiesc mai mult decat barbatii, au in timpul vietii o “slujba” suplimentara: nasc si cresc copii. Ceea ce este mai greu decat munca de birou sau dintr-o fabrica. Deci acei ani ar trebui “pontati” mai mult decat anii de hartogaraie sau de “smotru”…

2. Desi rolul tatilor in educatia unui copil este foarte important, nu se compara cu cel al mamei (nu o spun eu, o zic rafturi de carti de specialitate)

La fel de gresita ca si decizia de a-i pensiona in acelasi mod pe barbati si pe femei, este si cea referitoare la varsta de pensionare. Ea se calculeaza in functie de contributia financiara, numai ca intra in conflict cu statisticile privitoare la speranta de viata a romanilor…. si uite asa, te pensionezi cu putin inainte de a muri… Statistic, cel putin…

Nu ma numar printre cei care isi spun sperantele in pensie.. Cred ca un om rational isi face din timp rezerve pentru batranete si nu sta la mana statului. De aceea, cred ca varsta de pensionare trebuie calculata in functie de media varstei la care mor cetatenii unei tari, iar apoi, in functie de varsta de pensionare se calculeaza si contributiile la fondul de pensii. Chiar daca asta inseamna contributii mai mari, sau pensii mai mici….

P.S. In legatura cu postare anterioara, textul citat este cel care a aparut in presa in aceeasi zi. Nu am “fir rosu” cu semnatarii apelului pentru a primi “varianta oficiala”. Dupa cum, nicaieri in textul postarii nu apare sintagma “intelectualii lui Basescu”, ci doar ideea ca un grup de intelectuali critica o declaratie a presedintelui. Ceea ce nu este nici crima, nici insulta. Este un act de normalitate, din moment ce Basescu nu este nici intelectual, nici cadru universitar, dar traseaza linii directoare in cele doua privinte….. Asa ca m-a mirat acuzatia de “manipulare”…

Noi, subsemnaţii, universitari, cercetători, oameni de cultură, am luat la cunoştinţă cu stupoare de încercarea sosită din partea unor politicieni importanţi, între care chiar preşedintele Traian Băsescu, de a muşamaliza şi atenua scandalul din jurul universităţii private «Spiru Haret», ca şi de tentativa de a sugera că acest scandal are ca substrat o luptă pentru influenţă între universităţile de stat şi cele private.Nu există nimic care să legitimeze uriaşa impostură universitară pe care a creat-o Universitatea «Spiru Haret» cu singurul scop de a face o afacere pur lucrativă. Nu subversiunea din partea universităţilor de stat sau a sindicatelor a creat sutele de mii de studenţi «de la distanţă» ai Universităţii «Spiru Haret», şi nu ea a produs raportul aberant de peste 400 de studenţi la un cadru didactic (când norma europeană nu depăşeşte 20 de studenţi la un cadru didactic). Nici o maşinaţiune nu explică cataloagele cu 9.000 de studenţi, toate semnate de un singur cadru didactic, nici o conspiraţie împotriva învăţământului privat nu explică de ce s-au numit aproape 100 de profesori şi conferenţiari fără validarea comisiei Ministerului Educaţiei care, prin lege, are această responsabilitate

Semnatari: Andrei Cornea, Dan Perjovschi, Armand Goşu, Andreea Pora, Rodica Palade, Smaranda Vultur, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Adrian Cioroianu

Ca si glumele lui Stan, si mistoul lui Badea pe tema exploziei laptopului a fost unul ieftin. Sau poate ca o fi pretios, dar eu nu il gust. Tot ce se poate. Cert e ca in loc de oameni cu laptopuri, as prefera sa vad oameni cu informatii, sau cel putin oameni amuzanti. Mai jos, un exemplu umoristic pe aceeasi tema:

Cert este ca si in lumea oamenilor cu laptopuri se separa apele.