1. Categoria „Cea mai frumoasă carte”:

un text de Iulia Badea Guéritée, presseurop.eu

Pe de o parte, Nicolas Sarkozy, autodidact, adept al protecţionismului francez, eurofil convins, dar grobian, omniprezent, bonapartist. Pe de altă parte, cvasinecunoscutul François Hollande, răbdătorul politician al verbelor conjugate la viitor, care a reuşit să unească toate micile fracţiuni ale stângii, dar, neexperimentat, care nu convinge. O alegere care pasionează însă toate statele lumii.

Această recâştigare a interesului european, deci şi românesc, i se datorează în mare parte lui Sarkozy. A stârnit pasiune şi a adus pace (episodul Georgia), a provocat admiraţie (Libia) şi resentimente (expulzările romilor). A redat o oareşicare glorie obrazului Franţei, a dat voce unei naţiuni care până nu demult trecea drept o fi gură palidă pe lângă vociferările orgolioase ale Marii Britanii. Lucruri pe care francezul obişnuit le apreciază. Vor face oare aceste mici detalii diferenţa în turul doi, din 6 mai, asigurându-i actualului preşedinte un al doilea mandat?

Din punct de vedere strict antropologic, alegerile prezidenţiale franceze au fost aproape întotdeauna asemănătoare cu o pasiune amoroasă: gelozie, răzbunare, cupluri care se desfac, femei care duc la pierzanie candidaţii. Nimic de-a face deci cu intelectul. “Francezii sunt fără milă cu candidaţii pe care nu-i aleg, dar şi cu cei aleşi”, remarcă jurnalistul Christophe Barbier. Sarkozy, pe care toţi l-au adorat în 2007, a căzut în dizgraţie din motive personale: “Fouquet’s”. Vedem deci că “Franţa nu face politică cu creierul. Francezii fac politică cu inima şi cu intestinele. Rezultatul nu este totdeauna raţional. Este violent, dar este violent şi când este pozitiv. Există entuziasme şi entuziaşti, Sarkozy în 2007, François Mitterand în 1980, există entuziasme fabuloase, chiar dacă sunt urmate de mari deziluzii. La fel şi în dragoste, când nu trăieşti logic, îţi urmezi pasiunea, elanul, chiar dacă la final povestea se termină prost”.

În acest context, nu este dificil de imaginat de ce intelectualii nu sunt prezenţi în campania electorală. Exceptându-l pe scriitorul Jean d’Ormesson, membru al Academiei Franceze, care a luat oficial poziţie în favoarea lui Sarkozy, intelectualii au făcut şi de data aceasta un pas înapoi. Inteligentsia franceză, ea a zis : nu, merci! Şi s-a trezit din amorţeală de abia după primul tur, şocată de creşterea în procente şi simpatie a Frontului Naţional…Nu pentru că nu au fost invitaţi să participe şi nici luaţi în seamă, sau pentru că nu se simt angajaţi într-o cauză nobilă. Ci pentru că, pur şi simplu, cauza nu este demnă de ei. Este lipsită de substanţă sau, mai simplu spus, este “americanizată”. În promisiunile candidaţilor nu apare nimic legat de cultură, iar în 32 de ani de existenţă a Salonului de Carte de la Paris niciun preşedinte francez nu l-a vizitat oficial. Edifiant! În schimb, Salonul de Agricultură nu este ratat în niciun an. În consecinţă, cultura şi literaţii s-au refugiat în straturile subtile şi mai puţin vizibile ale comicului: au apărut spectacole de teatru în care sunt ironizate frazele şi discursurile candidaţilor, caricaturile apar cu nemiluita. În acest imens spectacol de teatru în aer liber, literaţii preferă să fi e spectatori, ironici spectatori, care, în rarele momente când ies din apatie, remarcă lipsa de viziune a candidaţilor la postul de preşedinte. Franţa, acest vechi animal politic, chiar nu mai face pe nimeni să viseze?…

• Sofi Oksanen, declarată „Personalitatea Anului 2009” în Finlanda, este cunoscută atît ca scriitoare şi dramaturg de succes (cărţile i-au fost traduse în 41 de ţări, iar una dintre piesele sale de teatru este jucată pe 11 scene ale lumii, inclusiv la New York), cît şi ca una dintre vocile lucide ale Finlandei de astăzi, fiind implicată activ în dezbaterile politice contemporane.

Sofi Oksanen

Purificare

Traducere din limba finlandeză de Adela Victoria Korshin

Acţiunea romanului Purificare are loc în anii 90’; una dintre protagoniste, Aliide Truu, o femeie în vîrstă care a supravieţuit ororilor ocupaţiei sovietice în Estonia de după cel de-al Doilea Război Mondial, trăieşte izolată de societatea prezentului. Într-o zi, Aliide o descoperă pe Zara, nepoata surorii ei, Ingel. Zara se ascunde de mafia rusească, încercînd să scape de viaţa de prostituată pe care fusese forţată să o ducă. Întîlnirea dintre cele două prilejuieşte o serie de amintiri dureroase ce îndreptă atenţia spre trecut, cuprinzînd ororile suferite de femei în timpul conflictelor militare din Estonia şi în acelaşi timp explorînd scena contemporană a comerţului cu carne vie. Treptat se înfiripă o tragică istorie de familie, cu poveşti înfiorătoare ale trecutului împletite cu momente de uluitoare tandreţe.

„Un roman de o minunată subtilitate, ce aşază pe Sofi Oksanen între cei mai buni scriitori ai momentului.” (Kirkus Reviews)

Sofi Oksanen s-a născut în 1977 la Jyväskylä, în Finlanda.  A studiat literatura şi dramaturgia la Helsinki şi a devenit cunoscută odată cu romanele Stalinin lehmät (Vacile lui Stalin, 2003) şi  Baby Jane (2005). În 2007 scrie piesa de teatru Puhdistus (Purificare), care se bucură de real succes pe scena Teatrului Naţional Finlandez, şi apoi romanul cu acelaşi titlu, în 2008, care ajunge în topul bestsellerurilor finlandeze şi primeşte numeroase premii de prestigiu, printre care Finlandia (2008), Runenberg (2009), Fnac (2010), Nordic Council Literature Prize (2010) şi Prix Femina (2010).

FRAGMENT DIN ROMAN:

A doua zi dimineaţă, Aliide puse peria lui Ingel în ultimul sertar de jos al toaletei, al cărui mâner era rupt şi trebuia deschis cu un cuţit. Atinse peria numai cu mâna stângă.

Găsi în sertar pătura de nuntă a lui Ingel. Pe fundalul roşu avea brodate o biserică, o casă umflată ca o ciupercă gogonată, un soţ şi o soţie. Aliide rupse de pe ea, aju­tându‑se de o foarfecă, stelele cu şase colţuri, deşiră cu degetele ornamentele de pe marginea acelei hărţi a fericirii, bărbatul şi femeia dispărură de pe hartă cât ai bate din palme, vaca se preschimbă într‑un morman de aţe, crucea bisericii deveni puf. Aliide era şi ea acolo – tizul ei sub formă de miel era ţesut acolo ; Ingel îşi etalase măiestria şi crezuse că Aliide va fi încântată, însă Aliide nu se bucurase să‑şi vadă reprezentarea pe pătura de nuntă a lui Ingel, iar Ingel observase şi fugise în spatele casei plângând. Aliide trebuise să meargă după ea, să o aline şi să îi spună că mielul era minunat, că era o idee frumoasă, deşi majori­tatea oamenilor nu mai făceau pături de nuntă, Ingel o făcuse şi era deosebită. Şi ce dacă ceilalţi oameni spuneau că e de modă veche, lui Aliide nu i se părea. O legănă pe Ingel în braţe, iar Ingel se calmă şi nu mai renunţă la pătura ei de nuntă, ci îşi făcu de lucru cu ea în fiecare seară. Mama avusese o pătură de nuntă şi nu exista soţie mai fericită ca mama, iar Aliide nu putea să nege asta, nu‑i aşa ? Nu putea, dar acum deşira firele din miel şi din molid, iar în curând nu mai exista nici o hartă a fericirii, ci doar fundalul roşu, din lână bună, de la mielul adevărat, care îi aparţinea ei acum. Martin trase cu ochiul de după uşă şi o văzu pe Aliide într‑o grămadă de aţe, cu foarfeca în mână, un cuţit lângă ea, nările roşii şi ochii strălucindu‑i. Nu îi spuse nimic şi părăsi camera. Respiraţia fierbinte a lui Aliide umplea camera de aburi, care se răspândeau în restul casei prin gaura cheii.

Martin plecă la muncă, uşa se auzi închizându‑se. Aliide îl urmări cu privirea de la fereastră până ce ajunse pe drumul principal, apoi bău nişte apă rece din rezervorul cel mare, se spălă pe faţă şi îşi linişti respiraţia fierbinte. Era casa ei acum, bucătăria ei. Rândunica ce îşi făcuse cuib în hambar avea să‑i poarte ei noroc acum şi îi era îngăduit să‑i poarte noroc, noroc adevărat, tot binele sperat la toasturile care nu se făcuseră niciodată pentru căsătoria ei, pahare ridicate sub cei trei lei ai stemei estoniene. Aceste păsări puteau aduce asemenea noroc, şi cu siguranţă o să‑l aducă, pentru că ele făceau doar ce e bine. Ea salva această casă, salva casa părinţilor ei de bocancii ruseşti, şi îl salva şi pe stăpânul casei. Nu pe Ingel, ci pe el. Pământul era poate pierdut, dar casa rămânea a ei. Străinii puteau să ia grânele de pe câmp, dar stăpânul casei şi Aliide, noua femeie a casei, rămâneau. Nu era totul pierdut.

Aliide puse rămăşiţele păturii de nuntă în dulap, aruncă aţele destrămate în foc, dar păstră o parte din ele pentru a le afuma. Poate că era de‑ajuns să le ardă, dar mai bine să fie sigură decât să îi pară rău mai târziu, în plus, toată lumea spunea că era mai bine să afumi lucrurile decât să le arzi. Hainele sau o bucăţică din hainele celui dorit erau întotdeauna afumate, în sat afumau de secole una, alta. Fusese în conac chiar şi o contesă din Germania care fusese văzută afumând cămaşa unui bărbat care i se împotrivea, însă Aliide nu îşi putea aminti cum se făcea, cum era pusă cămaşa în fum, era atârnată să se usuce în cuptor sau era atârnată deasupra unui foc făcut la solstiţiul de vară ? Trebuia să fi ascultat cu mai multă atenţie poveştile bătrânilor, atunci când fusese mai tânără, ca să nu trebuiască să ghi­cească acum ce fel de fum ar fi avut efect şi care nu. Bine­înţeles că ar fi putut să o întrebe pe Maria Kreel, dar atunci aceasta ar fi ştiut ce făcea Aliide şi era important să nu spună nimănui. Se mai făcea ceva cu acea vrajă, dar nu‑şi amintea ce. Poate că şi doar o parte din vrajă avea efect. Aliide îndesă grămada de aţe în buzunarul de la şorţ şi ascultă tăcută o vreme zgomotele din casă, casa ei, simţind tremuratul podelei sub picioare. În câteva clipe o să‑l vadă pe Hans, o să stea la masă cu el, în sfârşit doar ei doi.

Îşi aranjă părul, îşi ciupi obrajii, îşi curăţă dinţii cu cărbune şi îi clăti îndelung. Era un secret al lui Ingel, de aceea dinţii îi erau întotdeauna atât de albi. Înainte, Aliide nu voia să o imite pe Ingel prea mult, de aceea nu se folosise niciodată de cărbuni. Dar lucrurile stăteau altfel acum. Trase draperiile de la bucătărie şi închise uşa de la camera principală, astfel încât nimeni să nu poată privi în bucătărie prin acele ferestre. Pelmi se învârtea prin curte şi ar fi lătrat dacă ar fi venit musafiri, ar fi lătrat cu mult timp înainte ca cineva să ajungă în curte. În acel timp, Hans ar fi putut să se întoarcă cu uşurinţă în camera din pod. Pelmi era un câine dresat să fie arţăgos, ceea ce era bine.

Aliide dorea să dea bucătăriei o atmosferă caldă ; îi pregăti lui Hans micul dejun şi puse pe masă florile uscate din camera principală. Astfel de lucruri creau un sentiment plăcut, arătau dragoste şi îmbiau la dragoste. La final, îşi dădu jos cerceii şi îi ascunse într‑o cutie, în camera din faţă. Aceştia erau un cadou de la Martin şi l‑ar fi enervat pe Hans amintindu‑i de ceea ce detesta. Când totul fu gata, se duse prin cămară în hambar, deschise chepengul ce dădea în pod, urcă acolo şi mută baloturile de fân din faţa camerei secrete. Noul perete era perfect. Ciocăni şi deschise uşa. Hans se furişă afară, fără să privească spre Aliide, şi se întinse îndelung.

— Vino să iei micul dejun. Martin a plecat la muncă.

— Şi dacă se întoarce acasă în miezul zilei ?

— N‑o s‑o facă. N‑a făcut‑o niciodată.

Hans o urmă în bucătărie. Aliide îi împinse un scaun şi îi turnă o ceaşcă de cafea fierbinte, însă el nu se aşeză, ci spuse mai întâi :

— Aici miroase‑a rusnac.

Înainte să apuce Aliide să răspundă, Hans scuipă de trei ori pe haina care atârna de spătarul scaunului lui Martin. Apoi începu să adulmece prin bucătărie după alte lucruri pe care Martin le lăsase în urma sa – farfuria, cuţitul, furcu­liţa –, se opri în faţa chiuvetei, atinse rămăşiţele de săpun pe care Martin le lăsase de dimineaţă lângă chiuvetă, lovi uşor bucata de alaun pentru bărbierit, cu picăturile sale proaspete de sânge care deveneau maronii. Aruncă polonicul în găleata cu apa de vase, încă înspumată şi caldă, azvârli alaunul acolo şi era gata să arunce şi pămătuful şi briciul. Aliide se repezi la el, apucându‑l de braţ.

— Nu.

Braţul lui rămase ridicat.

— Fii cuminte.

Aliide îi luă pămătuful şi briciul şi le puse la locul lor.

— Lucrurile de bărbierit ale lui Martin sunt încă în camion. O să despachetez astăzi şi o să le iau mai întâi pe ele, împreună cu oglinda pentru bărbierit. Te rog, fii bun şi ia loc la masă să mănânci.

— Nici o veste de la Ingel ?

— Am desfăcut o sticlă de suc de măceşe.

— A dormit pe perna lui Ingel ?

Hans deschise uşa dormitorului înainte ca Aliide să îl poată opri, înaintă hotărât spre pat şi înşfăcă perna lui Ingel.

— Pleacă de acolo, Hans. Poate să te vadă cineva pe geam.

Însă Hans se aşeză pe podea şi strânse în braţe perna lui Ingel, o frământă şi îşi apăsă faţa în ea ; tocmai din bucătărie auzea cât de mult voia să pătrundă cu totul în pernă, în mirosul lui Ingel.

— Vreau cana lui Ingel în cameră.

Vocea îi era astupată de pernă.

— Nu poţi să‑ţi ticseşti camera cu toate lucrurile lui Ingel !

— De ce nu pot ?

— Nu poţi ! Fii rezonabil. Nu‑ţi ajunge perna ? O să ascund cana în dulap, în spatele altor lucruri. Martin n‑o să scor­monească pe acolo. Îţi ajunge ?

Hans veni în bucătărie, se aşeză la masă, puse perna pe scaun lângă el şi turnă mai mult decât era necesar din licoarea de hrean a lui Aliide. În păr avea un pai din fânul din pod. Aliide îşi simţi degetele zvâcnind de dorinţa de a lua peria şi a‑i atinge părul lui Hans. Apoi Hans o anunţă deodată că voia să meargă în pădure. Acolo unde erau restul bărbaţilor estonieni. Acolo era de el.

— Ce tot vorbeşti ?

Aliide nu‑şi putea crede urechilor. Aşadar jurământul era încă valabil. Jurământul ! Jurământul de înrolare în armata estoniană ? Vorbea acum despre jurământul faţă de o ţară care nu mai exista ! Stătea acolo, la masa lui Aliide, învârtindu‑şi lingura în mierea ei, şi faptul că încă putea să învârte lingura aia i se datora ei. Restul visătorilor colindau pe coclauri, hăituiţi de autorităţi, flămânzi, cu hainele pline de noroi, înfioraţi de oroarea acelui ultim glonţ. În schimb, el era acolo, un domn care îşi putea învârti lingura într‑un borcan cu miere.

Hans spuse că nu suporta mirosul lui Martin în casa lui.

— Ţi‑ai pierdut minţile cât ai stat în camera aia ? Te‑ai gândit vreodată ce s‑ar fi întâmplat dacă ar fi venit altcineva să locuiască aici ? Ai văzut ce s‑a întâmplat cu casele altor oameni ? Ai prefera să‑i ai pe ruşi aici ? Ai prefera să ai podeaua casei acoperită de coji de seminţe, să trosnească sub picior de parc‑ai călcat pe gândaci ? Şi cum anume plănuieşti să ajungi în pădurea ta minunată ? Şi casa asta e sub supraveghere. Da, da, e supravegheată. Suntem atât de aproape de pădure, că NKVD‑ul e convins că fraţii din pădure vin aici să se aprovizioneze.

Hans se opri din amestecatul mierii, luă perna şi sticla de licoare sub braţ şi se ridică să se ducă înapoi în pod.

— Nu‑i nevoie să te duci înapoi, Martin nu vine încă.

Hans nu o ascultă, lovi doar cu piciorul în butoiul lui cu bere de lângă uşa cămăruţei, acesta se răsturnă, lemnul de stejar zăngăni lovindu‑se de pragul uşii, iar Hans dispăru prin cămară în hambar şi urcă în pod. Aliide trânti butoiul la loc în picioare şi îl urmă până lângă noul perete din pod. Simţea nevoia să îi spună că el nu avusese niciodată o prietenă mai bună ca ea, însă îi şopti doar :

— Hans, nu strica totul cu prostiile tale.

Aliide strănută. Avea ceva în nas. Îşi suflă nasul în batistă şi din el ieşi un fir de aţă roşie, pătura de nuntă a lui Ingel.

Apoi îşi dădu seama că încă nu îl privise pe Hans în ochi, deşi visa la asta de ani de zile, deşi văzuse de ani buni cum Hans şi Ingel se sorbeau din priviri în toiul muncii, cu genele lui umede de dor şi dorinţa pulsându‑i în venele de sub ochi. Aliide visase cum ar fi fost să guste şi ea un astfel de sentiment, să privească în ochii lui Hans fără să rişte ca Ingel să o vadă pe sora ei cea mică privindu‑l pe soţul ei cu o astfel de privire, şi cum s‑ar fi simţit dacă Hans i‑ar fi răspuns. Acum, când acest lucru era posibil, nu o făcuse. Acum, când Aliide avea nevoie de acea privire a lui Hans pentru a‑i da curaj, pentru a o purifica, pentru a‑i da putere, nu mai încercă câtuşi de puţin. Acum simţea furnicături în nări de la un puf din pătura lui Ingel, pasărea din castane a Lindei o privea mută dintr‑un colţ al bufetului, iar Hans se gândea fără încetare la Ingel, ca şi mai înainte, şi nu vedea în Aliide pe salvatoarea sa. Doar spunea întruna că Anglia o să vină sigur să ne salveze, că totul o să fie bine, că o să vină americanii, că o să vină Truman, o să vină englezii, o să vină salvarea călare pe un cal alb, iar steagul Estoniei va fi mai alb ca niciodată.

— O să vină Roosevelt !

— Roosevelt a murit.

— Occidentul n‑o să ne uite !

— Deja ne‑au uitat. Au câştigat şi au uitat.

— N‑ai deloc credinţă.

Aliide nu nega. Hans o să înţeleagă într‑o zi că salvarea lui nu era de partea cealaltă a oceanului, ci chiar aici, chiar în faţa lui, gata să facă tot ce era nevoie, la nesfârşit, totul doar pentru o privire. Deşi Aliide era acum singurul om din viaţa lui, Hans tot nu o privea. Într‑o zi, acest lucru o să se schimbe. Trebuia. Fiindcă fără Hans nimic n‑ar fi contat. Aliide trăia numai prin Hans.

Pereţii scârţâiau, focul trosnea în sobă, draperiile trase peste ochii de sticlă ai casei fluturau, iar Aliide îşi îngropă aşteptările în pământ. Le porunci să rămână jos şi să aştepte momentul potrivit. Fusese prea lacomă, prea nerăbdătoare. Astfel de lucruri nu se puteau grăbi, o casă construită în grabă nu este trainică. Răbdare, Liide, răbdare, înghite‑ţi dezamăgirea, alungă‑ţi ideea prostească de dragoste care înfloreşte de îndată ce pisica nu mai e acasă. Nu fi proastă. Suie‑te pe bicicletă şi fă‑ţi treaba de zi cu zi şi întoarce‑te ca să mulgi vacile, totul va fi bine. Aliide îşi întoarse inima şi îşi dădu seama cât de copilăreşti erau fanteziile pe care şi le făcuse în ultimele zile. Bineînţeles că Hans avea nevoie de timp. Prea multe se întâmplaseră într‑un timp prea scurt, bineînţeles că mintea îi era în altă parte, Hans nu era un om nerecunoscător, iar Aliide avea timp să aştepte cuvintele frumoase. Însă ochii tot i se um­plură de lacrimi, asemeni unui copil răsfăţat, iar gura i se umplu de cenuşa furiei. Micul dejun al lui Ingel fusese întotdeauna răsplătit de sărutări şi versuri drăgăstoase. Cât trebuia Aliide să aştepte pentru un simplu mulţumesc ?

Corpul lui Lipsi îl găsi pe cărarea din grădină. Avea deja în ochi viermi şi muşte.

Aliide îşi închipuise că după ce o să‑i ia locul lui Ingel n‑o s‑o mai chinuie gândurile la familia fericită pe care şi‑o clădiseră Hans şi Ingel împreună, în timp ce ea stătea cu Martin noapte de noapte. Îşi închipuise că nu mai trebuia să se chinuie imaginându‑şi‑o pe Ingel torcând, pe Hans lucrând lemnul lângă ea, în timp ce Aliide era la familia Roosipuu, încercând să îl distreze pe Martin.

Însă chinurile sale luară o nouă întorsătură, iar ea începu să se gândească fără încetare la Hans, oare era deja treaz ? Ori dormea ? Oare citea ziarul, ziarul cel nou pe care ea i‑l adusese sau pe cele vechi, pe care el dorise să le aibă în camera din pod ? Nu se prea mai găseau ziare din vremurile estoniene. Sau o carte, oare citea o carte ? Era greu să găsească cărţile care îl interesau pe Hans. El dorise să aibă în cameră chiar şi o Biblie, Biblia familiei. Şi fusese mai bine aşa, altfel ar fi aprins soba cu ea.

Serile lui Aliide şi Martin se scurgeau ca şi mai înainte – Martin răsfoia ziarul, se curăţa sub unghii cu briceagul de buzunar şi din când în când citea cu glas tare fragmente de articole, adăugând propriile sale comentarii. Ar trebui să fie salarii mai bune la ţară ! Da, încuviinţa Aliide din cap, da, da. Sate numai cu colhoz. Vara, duminicile ar trebui să fie zile lucrătoare. Absolut, spunea Aliide dând din cap, dar ea se gândea doar la Hans, care era la doi metri deasupra lor, în timp ce mesteca nişte cărbuni pentru a‑şi face dinţii la fel de albi ca ai lui Ingel. Tinerii întemeietori de partid trebuie trimişi la ţară ! Da, Aliide era cu siguranţă de aceeaşi părere, toţi oamenii în putere fuseseră luaţi la oraş.

— Aliide, sunt foarte mândru de tine că nu tânjeşti să pleci de la ţară.

Aliide încuviinţă. Da, da.

— Sau ar vrea ciupercuţa mea să meargă în Tallinn ? Toţi vechii mei prieteni sunt acolo şi bărbaţii din părţile astea ar fi foarte folositori la oraş.

Aliide clătină din cap. Ce tot spunea ? Nu putea să plece de aici.

— Vreau doar să fiu sigur că ciupercuţa mea este fericită.

— Aici mi‑e bine.

Martin o luă în braţe şi o învârti prin bucătărie.

— Nici nu‑mi trebuie dovadă mai bună că draga mea ciupercuţă vrea să construiască această ţară. Aici, la ţară, sunt lucruri fundamentale de făcut, nu ? Mă gândesc să propun colhozului să cumpere un nou camion. Am putea aduce oameni la casa de cultură, să privească filme despre realizările patriei şi am putea, bineînţeles, să ţinem cursuri la seral. Astfel s‑ar clădi spiritul comunal. Ce spui ?

O învârti pe Aliide înapoi la scaunul ei şi pălăvrăgi în continuare cu entuziasm despre planurile sale. Aliide aproba din cap la momentul potrivit, curăţă nişte iarbă de timoftică ce căzuse pe masă de pe cămaşa lui Hans şi o ascunse în buzunar. Nu cumva Martin îi dădea de înţeles că i se oferise un post în Tallinn ? Nu ar fi spus‑o direct dacă ar fi fost aşa ? Aliide apucă din nou pieptănul pentru lână, acesta fâşâi uşor, focul trosni, iar ea îşi examină soţul cu coada ochiului, însă era neschimbat şi la fel de înflăcărat ca întot­deauna. Aliide îşi făcea griji pentru nimic. Martin îşi închipuia doar că soţia sa ar putea visa la Tallinn. Şi ar fi făcut‑o, dacă nu era Hans. Colectarea dărilor pe bicicletă îi lua prea mult timp, chiar dacă nu trebuia să o facă în fiecare zi. În fiecare zi venea de la muncă acasă cu frica în sân : oare venise cineva să verifice casa în timp ce ea era plecată ? Deşi nimeni nu ar fi îndrăznit să calce în casa unui membru de partid, nicicum. Martin putea să aranjeze ca ea să împartă munca cu altcineva. Ar fi înţeles dacă soţia sa dorea să aibă grijă mai bine de casa şi grădina lor.

Între timp, aurul care fusese dus în Siberia se trans­formase în noi dinţi în noi guri, zâmbete de aur mai strălu­citoare decât soarele, aşternând o umbră măreaţă în care creştea cu repeziciune numărul privirilor evitate şi al feţelor plecate. Îi vedeai tot timpul în pieţe, pe drumuri şi câmpii, cu pupilele pătate şi cenuşii şi albul ochilor înroşit. Când ultima fermă fu înlănţuită în colhoz, vorbirea slobodă dispăru printre rânduri şi uneori Aliide se gândea că poate această atmosferă fusese absorbită prin pereţi şi ajunsese până la Hans. Se gândi că Hans respecta acelaşi obicei de a păstra tăcerea ca şi ceilalţi oameni, obiceiul de a evita să privească unul la altul, aşa cum făcea şi Aliide. Poate că se molipsise de la ea. Poate că Hans se molipsise de la ea, iar ea se molipsise în afara casei.

Singura diferenţă faţă de cei cu privirea plecată era că Hans încă vorbea la fel de deschis ca întotdeauna. El credea încă în aceleaşi lucruri în care crezuse şi până atunci, însă corpul i se schimba la fel ca în lumea de afară, deşi nu intrase încă în contact cu ea.

Mulţumim Editurii Polirom pentru fragment.

Ca atare, pînă trec cele două luni date ca termen şi vine primăvara verificării acestei enorme şi imprudente promisiuni, să ajutăm guvernul Ungureanu să facaă proba bunei sale credinţe săptămîna asta. Romaniacurata.ro a spicuit din Carta Albă a Bunei Guvernări ce poate face Executivul imediat pentru a-şi arăta voinţa politică în domeniul bunei guvernări şi nu doar să culeagă imagine pentru alegeri. Dar, cum faptele bune au răsplata lor, ar culege şi imagine bună dacă le-ar pune în aplicare, deci să vedem şi să îi urmărim. Măsurile sînt:

1. Să închidă imediat toate procesele intentate pentru refuzul guvernului de a pune la dispoziţie informaţii de interes public, conduse în forţă de părţile cele mai corupte ale organismului de stat, Hidroelectrica, RAAPPS, Loteria, etc şi să pună la dispoziţia publicului toate informaţiile cerute, sancţionînd sau destituind pe şefii acestor instituţii. Fiind printre cei care acţionează frecvent statul în judecată ca să îl obligăm să respecte legea punem la dispoziţia guvernului lista integrală a celor care îşi apără afecerile dubioase de ochii contribuabililor. Presupunînd că şeful unui serviciu secret nu are acces la aceste informaţii.

2. Publicarea imediată pe toate siturile guvernamentale a tuturor informaţiilor de interes public cerute de legea 544/2001, în primul rand a rapoartelor de activitate anuală cerute de lege fiecărei autorităţi publice şi agenţii guvernamentale, precum şi a tuturor bugetelor şi achiziţiilor publice la zi. Ca să citim şi noi undeva cum a combătut dl. Blejnar anul trecut evaziunea fiscală, cît a cheltuit pentru asta şi cît a strîns. Anexele legii 544 au şi curprinsul unui asemenea raport, adăugat de mine cu ani în urmă, ca să priceapă oricine că raportul trebuie să explice contribuabilului cum a cheltuit statul banii ca să atingă obiectivele propuse de fiecare instituţie.

3. Decizia prin hotărare de guvern a transparentizării de urgenţă a utilizării banilor publici prin centralizarea informaţiei despre toate cheltuielile instituțiilor publice pe site-ul supervizor.ro (ca în Slovenia). Dosarul achiziţiei publice are caracter de document public. Site-ul poate fi dezvoltat pornind de la cel deja existent la ANRMAP la care se adaugă cu caracter obligatoriu toate cheltuielile agenţilor publici şi se creează un motor de căutare pentru firme private şi institutia de stat care face achiziţia. Agentii din sectorul public care nu aduc informaţia la zi trebuie imediat sanctionaţi. Şi iaca aşa toată ţara poate audita cheltuielile noastre, nu doar FMI-ul, părintele vede ce cheltuieşte directorul şcolii, pacientul ce cheltuieşte managerul de spital, şi toţi vedem cîţi bani încasează RAAPPS de la chiriaşii privilegiaţi sau ce ace de cravată Versace mai cumpăra Romsilva pentru pădurarii săi (achitare de către ÎCCJ, în fond, de ce să nu aibă pădurarii ace de cravatî Versace dacă îşi pot permite să dea mii de euro pe fiecare).

4. Publicarea în timp real a tuturor alocărilor şi transferurilor către bugetele locale pe site-ul Ministerului de Finante şi a altor ministere, ca să înceteze suspiciunile că primăriile PDL şi UDMR au alocări preferenţiale sau chiar că, Doamne Fereşte, UNPR îşi cumpără primari cu banii noştri.

5. Iniţierea, prin hotărare de guvern, a procedurii creării unei monitorizări a contractelor de servicii publice care să rezulte în „liste negre” pentru firmele abonate la bani publici care nu respectă pretul iniţial, sau termenele, sau nu livrează produsul achiziţionat, cu sancţiuni care pot merge până la interzicerea de a mai participa la licitaţii publice. Prima categorie a firmelor de verificat sunt cele care se ocupă de deszăpezire.

6. Transparenţa totală asupra proiectelor cu fonduri europene aflate în stadiul de aplicaţie, de stand-by, contractare, rambursare, proiecte finalizate cât şi asupra criteriilor de evaluare, alocare şi management. Multe informaţii, mai ales despre stadiul de management, nu sunt accesibile publicului în acest moment.

7. Iniţierea discuţiilor pentru un proiect de amendare a legii finanţării partidelor politice pentru interzicerea completă a finanţării de către persoane juridice, precum şi adoptarea unor alte măsuri concrete pentru stoparea mitei electorale.

8. Prevenirea fraudei prin aducerea la zi a listelor electorale după recensământ, primul pas fiind constituirea urgentă a unor grupuri de lucru transpartinice care să participe la acest proces, inclusiv prin implicarea societăţii civile.

9. Anunţarea unei decizii ferme de limitare a practicii ordonanţelor de urgenţă şi asumării răspunderii Guvernului la 20% din volumul pe 2011. Sau nu are sens să invitaţi opoziţia în Parlament dacă majoritatea proiectelor nici de formă nu se mai votează.

10. Anunţarea în termen legal pe site-ul SGG a tuturor poziţiilor vacante din aparatul central de stat şi ocuparea lor prin concurs public; alcătuirea, conform recomandării Băncii Mondiale, a unei comisii de reformă a resurselor umane din sectorul public care să verifice competenţa celor numiţi politic cu recomandarea înlocuirii celor necorespunzători.

Totul este cu cost zero. Am transmis toate acestea şi aşteptăm. Cu speranţă? Vedem imediat.

Suntem în plină dezbatere între candidații la funcția de rector al UBB (la prima întîlnire din 8 februarie am participat trei dintre cei cinci). Pozițiile noastre (a profesorilor Ion Aurel Pop, Daniel David și a mea) denotă viziuni diferite despre universitate. Daniel David, și prin titlul programului său, dar și prin ideile exprimate la dezbatere, întruchipează universitatea antreprenorială. Ion Aurel Pop întrevede universitatea ca „o comunitate a egalilor” care studiază și cercetează în cetatea protejată față de lumea de afară.

Desigur, fiecare încorporează și alte elemente, dar dacă focusăm pe emblemele lor centrale, astea sunt. Ambele programe sunt elitiste. Unul în sens științifico-financiar, celălalt în sens umanist-culturalist. Îmi dau seama, că cele două programe pot fi atractive din două motive: în momentul de față “eficiența economică” este sloganul care definește politicile publice, el fiind definitoriu și în raport cu universitățile în noua Lege a Educației; pe de cealaltă parte, comunitatea academică de la UBB este implicată, vrând nevrând, în războaiele politice dintre partide (datorită faptului că domnul rector Marga face opoziție față de PDL prin decredibilizarea legii educației, cu efecte directe chiar asupra derulării acestor alegeri).

Astfel primul program promite că ne va face pe toți competitivi și de succes, iar al doilea că ne va proteja de influențele nefaste ale vremurilor pe care le trăim. Sincer: mi-aș dori și eu să pot să cred că așa ceva este posibil. Cui nu-i place să aibă succes și să creadă că viața academică este atât de neutră față de relațiile de putere, încât munca lui/ei susținută va fi recompensată pe merit. Totuși, vedeți, dacă urmăresc reacțiile colegilor față de cele trei programe (și acum nu vorbesc despre programele celorlalți candidați care nu au participiat la dezbatere) nu aceste promisiuni sunt considerate a fi utopice în mod predominant, ci, aparent, programul meu este definit drept idealist. Dar eu l-am conceput și l-am depus drept candidatură pentru rectorat tocmai pentru că sunt absolut convinsă că azi în Cluj, în România, și mai departe, avem nevoie de acest model al universității. Este o concepție care răspunde critic la provocările vremurilor pe care le trăim, propunând, cum spun un nou contract social în interiorul UBB și un nou contract cu societatea. Și celelalte două  programe răspund la vremurile în care trăim, dar fac asta în mod diferit. Căci și universitatea antreprenorială, și universitatea umanistă sunt moduri de adaptare aproape necondiționată la regimul neoliberal: prima își propune să funcționeze ca un micro-cosmos pe măsură, iar a doua ne sugerează să ne creem lumea noastră ideală. În raporturile lor cu societatea, prima colaborează cu Mediul de Afaceri, iar cea de a doua cu Omul abstract.

Programul meu

Ideea centrală a programului meu (pe larg puteţi citi aici) este multiversitatea ca bun public, inserată în comunitatea imediată și caracterizată de guvernanță democratică. Cu riscul ca termenul să nu rezoneze direct în limba română fiind preluat din englezul multiversity, îl folosesc pentru a desemna atât diversitatea internă, cât și multitudinea relațiilor pe care instituția de învățământ superior le are cu societatea din afara ei. Ambele sunt marcate (din păcate) nu de dorita armonie și competiția dreaptă , ci de relații tensionate rezultate din inegalitățile structurale dinăntrul și din afara universității. Dacă optăm pentru multiversitate, adică păstrarea diversității (profesionale, etno-culturale etc.) atunci trebuie să avem un model de dezvoltare instituțională sustenabilă în care îmbinăm principiul competitivității cu cel al solidarității, și revedem ce înțelegem prin competitivitate, cine stabilește criteriile sale și cine beneficiează dintr-o definiție sau alta.

Dacă lăsăm doar pe seama pieței (presupus libere) și meritocrației (presupus neutre și drepte) și competitivității în sens comercial să reașeze ierarhiile între specializările de la UBB (pe largul spectru al științelor naturii, sociale și umaniste), atunci riscăm să eliminăm o serie de domenii. Printre ele filosofia, limbile clasice, critica literară, sau teoriile sociale critice, dar nici antropologia socio-culturală nu ar sta prea bine, nici cercetările sociale aplicative și participative care deservesc societatea (și nu numai elitele conducătoare) nu ar fi marfa care se vinde la angajatori/corporații, sau chiar la cei care optează pentru o specializare sau alta.

Sînteţi în mod clar pentru redefinirea cunoaşterii care acum e practic descrisă ca o marfă, ca o investiţie. Spuneţi-mi cît de mare e ruptura dintre disciplinele care produc uşor “ce se cere” şi disciplinele “tolerate” din ce în ce mai greu pentru că nu produc nimic interesant strategic, economic? Ce discipline au fost confiscate nepermis de trendul cunoaştere-egal-marfă.

Este iluzie să credem că rolul universității se rezumă la a produce forță de muncă pentru piață, și este o păcăleală să insinuăm că specializările care produc mai multă forță de muncă despre care se presupune că ar fi mai vandabilă pe piața muncii, oferă cea mai bună și utilă educație studenților lor . Dar cum s-a format și cum se susține acest mod de gândire? De ce științele economice au cei mai mulți studenți? De ce științele economice au cea mai mare clădire? Departe de mine să contest profesionalismul colegilor de la științe economice și să demonizez economia. Observ doar că în condițiile în care și colegii de la alte specializări dau dovadă de calitate în educație și cercetare, ei nu se pot mândri cu acești indicatori, își derulează activitatea în spații mai restrânse (ceea ce nu este o problemă, mai ales pentru cei pentru care “the small is beautiful”), au mai puțini studenți (ceea ce din nou nu este o problemă, pentru că asta le oferă șansa să practice pedagogia centrată pe student), dar, și asta deja este o problemă, se bucură de mai puțină recunoaștere, au prestigiu redus, și venituri mult mai mici.

Ca să înțelegem cum am ajuns aici, ar trebui să facem o analiză detaliată a relației dintre universitate și piața forței de muncă de-a lungul deceniilor de după 1990, și să urmărim cum viziunea conform căreia universitatea este o fabrică care produce marfă pentru piață, a alimentat inegalități enorme între specializările UBB, și între științe, în ultimă instanță.  Nu avem la dispoziție astfel de analize. Dar avem cercetări care demonstrează că piața forței de muncă a fost în continuă schimbare în ultimii 22 de ani, că în perioade diferite au avut mai mare putere de absorbție domenii precum industria de construcții, imobiliarele, sau serviciile; avem cercetări care ne arată că politica de recrutare a firmelor se axează mai mult pe capacitatea de a se califica și de a învăța mai departe a angajatului și nu neapărat, sau nu în primul rând,  pe bagajul său de cunoștințe cu care iese de pe băncile facultății; există analize care demonstrează că această politică de recrutare se realizează de multe ori în rețeau relațiilor informale ale angajatorilor, deci capitalul social de tipul cine pe cine cunoaște și cine în cine are încredere are întâietate față de capitalul uman, sau cunoștințele atestate pe diploma potențialului angajat; chiar dacă statistici ale UBB arată că procentul celor care sunt angajați cu carte de muncă după un an de la absolvire este relativ înalt (în jur de 70%), acestea nu reflectă dacă ei lucrează în domeniile pentru care au învățat, sau lucrează la call center-uri și supermarket-uri, și nici la întrebarea, care este procentul absolvenților angajați față de totalul de absolvenți la o facultate sau alta; și în fine, dar nu în ultimul rând, este clar că piața nu poate absorbi atâția absolvenți câți am produs (în ultimii ani chiar ne-am grăbit să trecem la sistemul Bologna și să producem forță de muncă calificată în trei ani, față de patru).

Dar asta nu înseamnă că nu avem nevoie de universitate și de toate specializările sale. Nu înseamnă că nu este bine că tot mai mulți tineri au acces la universitate. Înseamnă că avem nevoie de o universitate și de un învățământ superior care își definește altfel valoarea profesională și rolul social, și nu în primul rând ca o fabrică care produce marfă pentru piață. Și aș adăuga, avem nevoie de o universitate la care au acces tot mai mulți adulți, pentru a-și putea continua studiile, pentru a se recalifica, sau pentru a dobândi mai multe cunoștințe care le sunt utile în viața cotidiană, sau pentru a-și dezvolta gândirea liberă și critică. Avem nevoie, deci, de universitate ca bun public.

Unde a greşit Marga cel mai grav în domnia sa prelungită din toţi aceşti ani?
Greșeala a fost înseși ceea ce spuneți, domnia prelungită. Dar domnia prelungită nu a fost dorită și făcută posibilă doar de dumnealui, ci de o întreagă rețea de compromisuri, interese și negocieri. Astea au făcut ca unii să se retragă în proiectele lor individuale (renunțând la a mai crede că au vreo șansă să schimbe ceva), sau au facilitat derularea alegerilor repetate ale rectorului așa cum s-au derulat ele de-a lungul celor 22 de ani care au trecut, sau au asigurat împlinirea scopurilor multora într-un sistem în care facultățile au fost puse într-o luptă crâncenă pentru studenți, și în care relațiile interpersonale au fost manipulate, iar exprimarea gândirii critice a fost cel puțin intimidată dacă nu contestată, decredibilizată și pedepsită.  Cu siguranță se va găsi cineva să facă o analiză amplă asupra regimului Marga, dar eu acum nu sunt în măsură să fac acest lucru.

Această analiză cu siguranță va trebui să arate și de ce, în această perioadă, universitatea a ajuns la rezultatele pozitive la care a ajuns, cum a facilitat stilul său de conducere, mai ales o anumită vreme, competiția care a produs performanță, observând desigur, că performanțele profesionale se datorează în primul rând expertizei academice ale celor care le-au făcut și nu persoanei sale, și că de multe ori s-a dovedit că s-a încercat o suprapunere a meritelor sale personale cu un succes sau altul, și o delimitare a dumnealui față de greșeli și eșecuri. De-a lungul anilor a ajuns să acționeze ca un dictator iluminat, a impus un management al controlului, a umilit multe persoane, și s-a răzbunat pe mulți. Unii afirmă, că dispariția lui de la conducerea UBB va lăsa în urmă un vid de putere, așa cum se întâmplă oriunde în altă parte după dispariția patriarchului.

Vor exploda poate multe tensiuni, așa cum se întâmplă oriunde după ce dispare din sistem un element în jurul căruia s-a clădit ordinea socială consacrată până la urmă pe baza unui consens. Nu va fi o perioadă ușoară de adaptare la noua situație (care este nouă și pentru că legea nouă a educației aduce schimbări majore). Va fi o perioadă de reorganizare, în care comunitatea academică va trebui să dovedească că într-adevăr îi place să practice autonomia și gândirea liberă, și că nu optează pentru perpetuarea paternalismului rectorului atotștiutor. Va fi o perioadă care trebuie începută cu o analiză critică a situației actuale, făcută la toate nivelele, de la departamente, până la conducerea înaltă, atingând probleme de natură administrativă, de politică academică, financiară (inclusiv salarială), curiculară, organizațională, stil de conducere. Chiar dacă vremurile ne-ar dicta să facem schimbări rapide și să ne adaptăm rapid la noua situație, trebuie să ne alocăm timp până ce pe baza acestor analize vom elabora mai multe alternative de soluții și vom opta pentru cele mai bune strategii de dezvoltare care îmbină interesele particulare ale diverselor departamente cu cele ale universității ca întreg.

Sînteţi printre puţinii care atrag atenţia că ambiţii precum Top Shanghai 500 presupun cheltuieli enorme şi că poate nu e cazul ca o universitate românească să-şi propună să ajungă cu orice preţ acolo. Amintiţi şi de banii puţini pentru o parte a personalului didactic. De cealaltă parte, UBB a facut turul mediatic tocmai cu un top de salarii absolut imense pentru anumiţi profesori. Cum s-a ajuns la aceasta ruptură şi cum vreţi s-o rezolvaţi.
Top Shanghai 500 pentru unii este o ambiție personală, reflectată asupra universității ca întreg. Să lăsăm deoparte criteriul Shangai de a avea absolvenți sau cadre didactice laureata ale premiului Nobel, care este parte din criteriile ajungerii în acest club. Și să observăm că unii, mai ales specialiști din științele naturii, poate chiar pot să producă atâtea articole indexate ISI câte trebuie pentru a fi experți de calibrul ISI. Dar știm bine, că numărul revistelor cotate ISI diferă în funcție de științe, și accesul la astfel de reviste este foarte dificil datorită unor inegalități structurale existențe pe piața internațională a științelor.

Pentru alții, Top 500 funcționează ca un motor al dezvoltării, un mecanism de motivație de a lucra pentru a ajunge printre „cei mai buni”. Dar sunt ei mai buni din toate punctele de vedere? Chiar nu găsim alte motivații de a ne dezvolta? De exemplu modelul științei practicate ca bun public prin intermediul căruia putem să contribuim la dezvoltarea durabile a locului în care trăim, o lume mai puțin poluată, oameni mai sănătoși, reducerea enormelor discrepanțe între cei foarte bogați și foarte săraci? Iarăși pentru alții, Shangai 500 pare a fi soluția pentru a atrage studenți din străinătate în condițiile în care populația României este în descreștere. Adică chiar avem toate abilitățile instituționale și profesionale necesare pentru așa ceva? Oare chiar oferim educație de calitate și producem cercetare de calitate în condițiile în care am ajuns la circa 45000 de studenți având un corp didactic compus din  1434 de persoane, și dacă pierdem din aceste cifre intrăm în moarte clinică? Oare chiar nu putem compensa reducerea numărului de studenți formați din rândurile tinerilor absolvenți, cu extinderea programelor adresate adulților care să revină la universitate sub diversele forma ale life long learning?

Din totalul posturilor ocupate la UBB 15% sunt reprezentate de posturile de profesor, 22% posturi de conferențiar, 34% posturi de lector și 29% posturi de asistent universitar. Din păcate în rapoartele noastre publice nu se prezintă veniturile pe grade didactice la diverse facultăți, avem doar un total de cheltuieli cu personalul. Cei aflați în poziții de conducere, își mai declară averea și veniturile. Dar în rest, atunci când vorbim despre marile inegalități salariile, ne bazăm pe cazurile pe care le știm prin intermediul relațiilor noastre interpersonale, sau a experiențelor proprii. În fine, marile inegalități există. Explicația este o poveste întreagă. Salariile mari există la nivelul cadrelor didactice cu grad de profesor care pe deasupra au și funcții de conducere (și avem multe funcții de conducere, avem 22 de decanate, avem preșidenție pe lângă rectorat și senat etc.).

Una din cauzele marilor inegalități între venituri este faptul că la mijlocul anilor 2000 s-a dublat salariul de bază al profesorilor. Desigur, problema nu este că salariul lor s-a dublat, ci că nu s-au dublat salariile tuturor cadrelor didactice. Problema de fond, în ceea ce privește salariile de bază, este că statul român continuă să cheltuie prea puțin pe educație. Apoi, la un moment dat, nu s-au mai făcut angajări la UBB (și asta nu doar datorită blocajului mai recent de angajări în sectorul public), dar cursurile din programele de studii trebuiau acoperite. Acolo, unde au fost mulți studenți cu taxă, s-a întâmplat ca mai ales profesorii să-și facă cumul, dublând, sau chiar triplând norma lor de bază, iar cei care au avut grade mai mici (mai ales asistenți și lectori), să fi lucrat în plus în regimul plata cu ora. Sistemul de cumul s-a mai calmat la un moment dat (atunci când au fost trase semnale de alarmă privind deficitele facultăților), dar la unele facultăți și la unele persoane a fost păstrat.

Mai departe, chiar dacă aparent evaluarea „calitativă” anuală a impus o grilă similară la toate specializările (cadrelor didactice fiindu-le alocate un coeficient pe o scară de la 1 la 5), la specializările cu mulți studenți cadrele didactice au primit coeficiente mai mari decât colegii lor de la specializări cu număr mic de studenți, chiar dacă la publicații, conferințe, altele, au stat la fel, sau chiar mai rău decât cei din urmă. Și mai avem și sistemul salariilor de merit, care și ele au funcționat din când în când pe baza unor considerente legate de relațiile de putere dintre colegi, deci au rezultat în inegalități salariile nedrepte. Apoi a intrat în vigoare legea salarizării unice, care însă nu a schimbat mare lucru în tot acest sistem, a impus doar limita de sus a salariilor de bază aferente diferitelor grade didactice.

La toate acestea se mai adaugă diferențele de salarizare rezultate din implicarea unora sau altora în proiecte de cercetare cu finanțare națională sau europeană. De obicei, când se discută despre venituri, nu se face distincția între salariul de bază, plusurile de care am vorbit mai sus, și aceste venituri alocate din surse extrabugetare, în speță proiecte. Cele din urmă diferențe (rezultate din proiecte câștigate pe bază de competiții) se datorează desigur meritelor celor care reușesc să atragă finanțare pentru proiectele lor. Dar ne întrebăm pe drept, dacă asistenții și lectorii au câte 13-15 ore pe săptămână pentru un salariu de circa 1000 de lei, și au câte 200 de studenți într-o grupă, cum pot ei să ajungă să dovedească meritele lor de a atrage proiecte, de a scrie și publica articole ISI. Deci lupta este inegală. Sistemul îi favorizează pe unii și îi dezavantajează pe alții. Și mai știm, că pe vremuri, promovarea pe ierarhia academică era mai facilă, acum avem un sistem mult mai sever de promovare, deci este foarte posibil ca situația dezavantajată a tinerilor să se reproducă pentru o lungă perioadă de timp, și ca ei să fie nevoiți să-și caute și alte locuri de muncă, sau într-un final să plece undeva, într-o țară, unde statul sau angajatorul privat le apreciază munca în mod mai adecvat.

Tinerii nu pot face față acestor inegalități dacă nu beneficiază de câteva măsuri afirmative. În programul meu vorbesc despre măsuri care ar putea să se facă la nivelul UBB: din donații, din chirii, din regiile deduse din bugetele proiectelor de cercetare, s-ar putea crea un fond prin care să se subvenționeze chirii ale tinerilor care nu au locuință (să nu uităm că și creditele bancare s-au înăsprit și creditele nu se dau decât pe salariul de bază), sau să susțină o creșă și grădiniță pentru copiii universitarilor; proiectele europene de tipul celor POSDRU s-ar putea utiliza în vederea generării unor venituri extra-bugetare și în această direcție (precum s-au folosit, în mod corect, pentru burse doctorale sau post-doctorale), de a susține cercetarea proprie; veniturile extrabugetare ale universității ar trebui folosite pentru extinderea locurilor la cămin, care să fie accesibile și tinerelor cadre didactice, nu doar studenților; serviciile de suport logistic oferite de birourile aferente ale universității scrierii unor proiecte cu finanțare europeană sau altor tipuri de proiecte, dar și în vederea facilitării lor din punct de vedere administrativ/organizatoric să fie accesibile în mod egal tuturor cadrelor didactice, cei tineri să nu fie defavorizați din acest punct de vedere; în general, să se pună mai mult accent pe capacitarea tinerilor, dar defapt tuturor cadrelor didactice de a atrage fonduri europene.

Cele din urmă aspecte sunt importante și pentru că, din moment ce noua lege a educației a intrat în vigoare, ne așteptăm să avem un nou sistem de finanțare al învățământului superior, care va aloca fonduri nu doar pe baza numărului de studenți de la o specializare sau alta, ci și pe baza evaluării programelor de studii și a performanței științifice. Din păcate încă nimeni nu știe cum anume va arăta exact acest sistem. Dar, în principiu, el ar trebui să ne ofere șansa ca, de exemplu, un lector, pe baza rezultatelor sale științifice, să primească același salar ca un profesor. Apoi, performanța științifică  a fiecăruia trebuie susținută prin toată rețeau logistică și administrativă a UBB (să nu uităm, personalul administrativ și auxiliar al UBB ajunge cam la același număr ca și personalul academic), trebuie simplificate procedurile birocratice legate de programe extracuriculare, trebuie facilitate și susținute financiar în mod egal și just deplasările în străinătate în vederea participării la conferințe, trebuie susținute editurile universitare ca edituri recunoscute pe plan internațional. Și, în fine, trebuie găsite modalități prin care toți universitarii din toată țara pot să pună presiune pe guvern în vederea alocării unui procent mai mare din PIB pentru educație și cercetare, așa cum ne cer directivele Uniunii Europene. Și, desigur, avem nevoie de un stat care să nu se mândrească cu recunoașterea sa din partea unor lideri europeni drept statul care a impus cele mai drastice măsuri de austeritate, ci să facă eforturi să implementeze modelul Europei sociale la el acasă.

Până la urmă, este dificil să accepți un model de universitate care vrea să funcționeze altfel decât funcționează în afara sa lumea neoliberală, dar sunt convinsă că este nevoie ca universitarii să nu fie forță conservatoare, ci să constituie o putere care practică atitudinea critică și gândirea liberă, precum este nevoie ca acum, în perioada alegerilor, să nu reducem dezbaterile noastre despre universitatea dorită doar la aspectele financiare imediate, ci să le folosim pentru a discuta despre rolul social al cunoașterii, despre universitate ca factor al democratizării și model al guvernanței democratice, sau despre inserarea universității în comunitatea locală și știință ca bun public.

Spuneţi că doriţi mai multă transparenţă în folosirea resurselor extrabugetare. Daţi-mi cîteva exemple de folosire netransparentă în ultimii ani la UBB.
Când vorbesc despre nevoia unei mai mari transparențe, mă refer la faptul că azi, marea majoritate a cadrelor didactice poate să afle doar despre distribuirea marilor categorii de venituri extrabugetare (taxele studenților, regii, donații, chirii, prestări servicii etc.) pe marile categorii de cheltuieli (venituri, infrastructură etc.), ele nu au acces la date defalcate pe facultăți, pe grade didactice, sau la o analiză comparativă transparentă în acest sens. Precum nu sunt suficient de clare nici principiile conform cărora se acoperă deficitele unor programe (sau ce se face cu banii celor care „au ieșit în plus”), sau cum sunt redistribuite anumite sume extra-bugetare pe premii, sau pe subvenții acordate unor cercetări, sau pe creditarea unor proiecte, sau pe organizarea unor evenimente sau acoperirea unor deplasări în străinătate, sau chiar și pentru plata unor amenzi rezultate din nereguli privind câteva achiziții publice.
Cum veţi lupta cu o lege impusă de actuala putere care duce clar către o şi mai fermă trecere de la educaţie ca drept la educaţie ca privilegiu?

Prin stilul de management participativ și prin acea guvernanță democratică pe care doresc să le instalez înăuntrul universității din toate punctele de vedere. Rectorul nu poate să nu facă politică academică, dar el/ea nu trebuie să facă politică de partid. Sunt convinsă: universitarii nu pot să nu se implice în luarea deciziilor care îi privesc sau care privesc societatea pe care ar trebui s-o servească, dar nu pot nici să devină instrumente ale luptelor dintre partide politice. Îmi propun să creez și din acest punct de vedere un mediu suportiv în care cadrele didactice de la UBB să-și articuleze gândirea critică față de transformarea universității în fabrică sau în afacere, să adun laolaltă – prin expertiza celor care doresc să se implice într-un astfel de demers – o serie de analize și de modele de soluții și din afara țării.

Voi facilita deschiderea universității către comunitate, voi promova serviciul în favoarea comunității, voi aduce argumente în favoarea măsurilor afirmative temporare nu ca instrumente ale „asistenței sociale” înțelese în mod peiorativ, ci ca modalități prin care se reechilibrează inegalități structurale. Voi atrage fonduri (donații, de exemplu) pe baza responsabilizării sociale a mediului de afaceri din Cluj, din regiune și nu numai. Voi promova introducerea pe paleta largă a programelor de studii,  a studiilor de gen și a studiilor despre romi, și în general voi urmări promovarea principiului egalității de șanse în educația studenților și adulților, pentru ca să avem noi generații de experți în politici publice care știu ce înseamnă excluziune și incluziune socială, și știu ce înseamnă agendă socială europeană. Voi face demersuri împreună cu ceilalți membri ai conducerii executive în vederea găsirii unor mecanisme prin care putem crea șanse reale femeilor și tinerilor aparținând unor categorii dezavantajate, în vederea facilitării promovării lor academice și accederii la funcții de conducere. Voi intra în coaliții naționale, și internaționale care să întărească și la noi acasă și în domeniul educației, inițiativele care se centrează pe valori cum ar pluralismul, dreptatea socială, știința ca bun public care îmbunătățește calitatea vieții oamenilor și a mediului lor natural și social, sau dezvoltarea sustenabilă pentru toți.

Mai citiţi: Răspuns la ordinul ministrului educaţiei referitor la alegerile universitare.

Când 80% dintre cetăţenii României apreciază că drepturile lor fie nu le sunt respectate deloc, fie le sunt respectate doar parţial – şi când doar 2% dintre cetăţeni apreciază că drepturile lor le sunt respectate în măsură foarte ridicată, putem spune că România este un stat de drept?

Când 56% dintre cetăţenii României afirmă că posibilitatea afirmării în viaţă este scăzută şi foarte scăzută, putem spune că România este o societate deschisă?

Prima concluzie este tot o întrebare. Dacă răspunsul la cele trei întrebări de mai sus este „NU”, are sens să ne gândim la o nouă revoluţie, una paşnică de această dată, care să transforme România într-un stat de drept, într-o ţară democratică şi într-o societate deschisă? Şi are sens să sperăm că actualele proteste reprezintă începutul unei astfel de revoluţii?

A doua concluzie e o simplă constatare. Modelul social şi politic din România zilelor noastre seamănă îngrijorător de mult cu cel din statele Orientului Mijlociu. Deşi din punct de vedere geografic suntem mai apropiaţi de Polonia, de Cehia sau de Grecia, societatea şi politica noastră seamănă mai mult cu cele din Egiptul lui Hosni Mubarak.

În fine, sugestia de lectură. Datele prezentate în cele trei întrebări le-am preluat din studiul „Calitatea vieţii în România” (2010), elaborat de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii. Studiul poate fi citit aici:    http://www.iccv.ro/sites/default/files/Calitatea%20Vietii%202010.pdf .

Lectură plăcută! Şi La Mulţi Ani!

Sorin Cucerai

Vede rosu in fata ochilor. Dar mai departe nu bate. E atit de pornit incit miscarile ii sint greoaie. In citiva metri patrati isi revarsa toata ura. E singurul spatiu pe care il poate acapara. Acolo se duce lupta lui, altceva nu stie. E provocat si raspunde. Are doua coarne care pot face ravagii. Si uneori mai scapa, spre disperarea multor iubitori de oameni care se lamenteaza in breaking news-uri ca un matador a fost tirit de taurul furios si singereaza acum pe moarte. Un animal pe moarte e un om, asa crede Philip Roth, care poate nu a vazut grozaviile din arena. Si nu, nu e arena gladiatorilor din epoci apuse.

Se intimpla acum, si doamne aranjate aplauda cind omul se fereste cu miscari gratioase de animalul care urmeaza sa fie pe moarte. Ii desparte un metru patrat de pinza rosie, sute de ani de experienta, mii de ani de civilizatiei si poate un nemasurabil acces la provocarea speciilor. Arma cu care urmeaza sa fie rapus ii apartine iar omul nu trebuie sa faca altceva decit sa i-o smulga de pe coapse si apoi sa i-o infiga in locul pe care il urmareste zilnic pe internet, acolo trebuie patruns, si multimea insetata de singe aplauda. Nu, poate ca nu mai e insetata de singe, confunda singele cu spectacolul. Va mirati de hacuirea din spatiul public romanesc? Pai e suficent sa urmaresti citeva minute dintr-o torida pe un canal de sport si incepi sa te simti ca Robert de Niro. Numai ca acolo, in “Taurul furios”, beneficiaza de atributele umane. Doar in filme? Ei bine, nu. Urmeaza acapararea bizonului derutat cu stegulete, galetuse, tricouri, si de ce nu, mici rosii. In singe, ca place sfiriiala. Carne tremula.

P.S. Oameni buni, e iarna. Au loc competitii sportive de sezon. Se numeste ski acest ansamblu de sarituri, alpin, slalom, coborire, fond, etc. E magnific acest sport. De ce taurii trebuie sa moara spre satisfactia bizonilor?

Un material din Les Echos despre germanofobii mai vechi:

Pe hârtie: noua ordine.

Propunerile germane pentru mai multă disciplină în zona euro nu sunt foarte comestibile în Franţa. Mai multe comentarii germanofobe dezvăluie o realitate incontestabilă: francezii ţin la Europa, dar cu condiţia ca aceasta să fie franceză, constată  Dominique Seu.

În săptămâna aceasta, care se va încheia cu summitul UE din 9 decembrie, relaţia dintre Franţa şi Germania va fi din nou cheia unei eventuale portiţe de ieşire din criză. În acest domeniu, greşelile trebuie să fie recunoscute şi corectate, şi trebuie evitată o eroare de optică.

Greşeala, grea, este cea a tuturor vocilor germanofobe care au fost auzite înainte de week-end. “Europa la pas de marş” (Marine Le Pen) [preşedintele Frontului Naţional, partid de extremă-dreapta francez]; “Politica Dnei Merkel ‘à la Bismarck’” (Arnaud Montebourg ) [deputat socialist, el a fost al treilea candidat în top la primarele socialiste]; Nicolas Sarkozy este “Daladier la München” (Jean-Marie Le Guen) [deputat socialist], ceea ce înseamnă a o compara pe cancelar cu Hitler; “capitulare” (Martine Aubry) [prim-secretar al Partidului Socialist]… Aceste cuvinte pot “trezi vechii demoni” pentru a relua titlul excelentei noi cărţi a economistului Jean Pisani-Ferry[Le réveil des demons, editura Fayard, Trezirea demonilor, nu încă tradusă în limba română]

Respingerea acestor practici de ţap ispăşitor care insultă istoria nu înseamnă că marele nostru partener nu trebuie criticat: încetineala sa de a reacţiona în ultimii doi ani, în criza euro, şi concentrarea sa doar asupra disciplinei bugetare sunt discutabile în vremuri de recesiune.

Dar cuvintele alese nu sunt niciodată nevinovate şi cele ale lui François Hollande [candidat socialist pentru alegerile prezidenţiale franceze din 2012] în Journal du dimanche de ieri (“Să evităm cuvintele care dor“) sunt sub ceea ce trebuia spus.

Puterea Berlinului este slăbiciunea Franţei

Trebuie spus şi că puterea Berlinului este slăbiciunea unei Franţe a cărei credibilitate asupra finanţelor publice este ştirbită de mult timp încoace, şi în continuare astăzi. Vom nota în cele din urmă, de data aceasta cu un zâmbet pe buze, că francezii ţin la Europa, cu condiţia expresă ca aceasta să fie franceză !

Greşeala de optică se află în mijloacele de a deznoda criza actuală. Discuţiile dintre Franţa şi Germania se desfăşoară cu privire la automatismul sancţiunilor împotriva ţărilor greieri, cu privire la reforma tratatelor  (cum, când, câţi: douăzeci şi şapte sau şaptesprezece ?) şi rolul Curţii de justiţie, iar acestea sunt într-adevăr  subiecte importante pentru Uniune, fiind mijloace de a linişti creditorii asigurându-i că datoriile lor nu vor mai fi şterse. Dar, în realitate, deşi un acord este necesar, acesta nu va fi îndeajuns.

Soluţia la neîncrederea care persistă pe pieţe (retragerile de capital, faptul că întreprinderile împrumută la dobânzi mai mici decât statul) este într-adevăr în mâinile Băncii Centrale Europene, singura care poate linişti acum zona euro. Relaxarea ratelor dobânzilor înregistrată în ultimele zile (“spread“-ul franco-german a trecut de la 220 la 100 puncte în zece zile), se explică prin discursul mai deschis al lui Mario Draghi, preşedintele acesteia. Toate drumurile duc la Frankfurt.

Jean Mattern (Franţa) – scriitor tradus în limba română de Editura Polirom (romanele Baile Kiraly şi Lapte şi miere) şi editor de succes la Gallimard – şi Gheorghi Gospodinov (Bulgaria) – unul dintre cei mai importanţi scriitori ai momentului, dar şi un dramaturg şi un scenarist de succes, căruia Editura Cartier i-a tradus cea mai cunoscută carte, Un roman natural – sînt invitaţii din străinătate ai celei de-a treia seri a Festivalului. Lor li se alătură Adina Rosetti şi Mihail Vakulovski. Discuţiile vor fi moderate de Ana Chiriţoiu.

Miercuri, 7 decembrie
Ora 18.00
Dialog Paul Bailey – Mircea Cărtărescu
Moderator: Marius Chivu
Programul serii:
• Bogdan-Alexandru Stănescu, preşedintele Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti, deschide cea de-a patra ediţie
• Prezentarea programului serii: Marius Chivu
• Cuvînt-înainte al directorului Centrului Naţional al Cărţii din cadrul Institutului Cultural Român: Catrinel Pleşu
• Cuvînt-înainte al reprezentantului British Council: Alis Vasile, Arts Projects Manager
• Lectură, în limba engleză, Paul Bailey – dintr-un roman inedit
• Lectură Mircea Cărtărescu
• Open Talk: discuţii moderate de Marius Chivu

Joi, 8 decembrie
Ora 18.00
Invitaţi din străinătate: Roman Simić (Croaţia – scriitor şi director de programe al renumitului festival european „Short Story in Zagreb”), Declan Meade (Irlanda – editor al revistei The Stinging Fly, fondator al editurii cu acelaşi nume)
Cu participarea scriitoarei Lavinia Branişte
Moderator: Matei Martin
Programul serii:
• Prezentarea programului serii: Matei Martin
• Lectură, în limba croată, Roman Simić – din povestirea Vulpi (traducere din limba croată de Octavia Nedelcu)
• Prezentarea revistei The Stinging Fly şi a editurii cu acelaşi nume, urmată de un dialog între editorul irlandez şi invitatul din Croaţia
• Lectură Lavinia Branişte – din volumul de proză scurtă Cinci minute pe zi (Casa de Pariuri Literare, 2011)
• Invitaţii serii analizează importanţa prozei scurte în economia editorială, cît şi a festivalurilor literare în difuzarea literaturilor emergente
• Open Talk

Vineri, 9 decembrie
Ora 18.00
Invitaţi din străinătate: Georgi Gospodinov (Bulgaria), Jean Mattern (Franţa)
Scriitori din România / Republica Moldova: Adina Rosetti / Mihail Vakulovski
Moderator: Ana Chiriţoiu
Programul serii:
• Prezentarea programului serii: Ana Chiriţoiu
• Lectură, în limba bulgară, Georgi Gospodinov – din cartea Un roman natural (Editura Cartier, 2011, traducere din limba bulgară de Cătălina Puiu)
• Lectură, în limba franceză, Jean Mattern – din romanul Lapte şi miere (Editura Polirom, 2011, traducere din limba franceză de Anca Băicoianu)
• Lectură Adina Rosetti – din romanul Deadline (Curtea Veche Publishing, 2010)
• Lectură Mihail Vakulovski – din romanul Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău. Rockman (Editura Cartea Românească, 2011)
• Open Talk
• Cocktail, oferit de Centrul de Carte Germană

Tema festivalului este prezentata de Bogdan Alexandru Stanescu:

Emma Bovary. O duduie care locuieşte în sîngele fiecăruia dintre noi, fie că vrem s-o recunoaştem, fie că nu… Mai abitir înrudiţi cu celebra doamnă din Tostes sînt scriitorii, numai că aici ceea ce pare ridicol în cazul „oamenilor de rînd“ se transformă în chiar raţiunea meseriei pe care o practică. Asta pentru că nu poţi proiecta lumi, nu poţi imagina destine, fără a trăi în permanenţă dorinţa de a fi altcineva. De bovarism ţine şi încăpăţînarea cu care organizăm acest Festival, ajuns la a patra ediţie. Dar, ca să ajungem la tema noastră, am vrea să aflăm de la invitaţii noştri care le este ţara adoptivă.

Paul Bailey a adoptat, deja de 20 de ani, o ţărişoară din sud-estul Europei, despre care ni se spunea în manualele şcolare că ar avea forma unui peşte. Personajele sale, deşi împart pîinea amară a exilului, sînt români bîntuiţi de fantomele trecutului, fantome proiectate de spectrul general al unei „ţări de bestii“. De ce o vedetă a operetei îşi simte cariera internaţională ca pe o mare ratare, de ce trecutul izbucneşte cîteodată din ţara bestiilor şi poate  distruge viaţa unui om de valoare, dar şi a celor care îi sînt apropiaţi?

Cel care are norocul de a vorbi cu Mircea Cărtărescu despre literatura americană va observa în ochii săi o lucire pe care doar adevărata pasiune o poate naşte. Este şi aceasta o altă formă de adopţie, credem noi. Eşti adoptat de literatura pe care o iubeşti şi o adopţi, la rîndul tău, atunci cînd începi să scrii. În acelaşi timp, Mircea Cărtărescu este unul dintre scriitorii români care se simt confortabil în orice cultură, un homo universalis, aşa cum manualele ne-au învăţat că nu se mai fabrică în zilele noastre…

A doua seară a Festivalului e dedicată prozei scurte, o adevărată damă de provincie pe care se spune că publicul larg o ocoleşte, dar la care foarte mulţi rîvnesc. Da, pentru că e sofisticată, în ciuda aparenţelor, pentru că ştie cum vine treaba, pentru că, nu-i aşa, a cunoscut bărbatul, deşi nu a fost măritată, după gura tîrgului… Ca apărător al onoarei, avem un tînăr scriitor croat, Roman Simić, care continuă să trăiască în ţara sa (spre deosebire de  mulţi alţi conaţionali, care, obligaţi de această Mare Damă numită Istorie, au fost forţaţi să scrie în altă limbă), să creeze şi să coordoneze un festival de literatură dedicat unei specii, la rîndul ei exilate din circuitul marii afaceri editoriale: proza scurtă.

Lui i se alătură un fenomen al pieţei de carte din marea insulă, pe numele său Declan Meade, un om care de ani buni de zile se încăpăţînează să promoveze, atît prin intermediul unei reviste (The Stinging Fly), cît şi prin cel al unei edituri, Cenuşăreasa numită proză scurtă.

Împreună cu ei, Lavinia Branişte, o tînără prozatoare din România, care a debutat în proză anul acesta, în cadrul unei edituri foarte curajoase, şi la fel de tinere, şi care ni se oferă pe post de studiu de caz.

A treia seară, cea mai eterogenă, îl are pe lista invitaţilor pe scriitorul bulgar Georgi Gospodinov, a cărui primă carte în limba română tocmai a fost lansată. Despre literatura bulgară, un critic literar, ca preambul al unei cronici despre Roman natural, spunea că ar fi ultima terra incognita dintre literaturile estului europei. Ea are parte de aceeaşi izolare pe care o cunoştea literatura română acum cîţiva ani. Este, oare, literatura bulgară progenitura unui postcolonialism pe care nu vrem să-l acceptăm?

Alături de el, un scriitor care este deja cunoscut publicului român: romancierul şi editorul francez Jean Mattern – îl provocăm să ne vorbească despre acest adevărat melting pot în care s-au adunat atîtea şi atîtea origini şi din care a rezultat un scriitor de o sensibilitate aparte şi un editor respectat în întreaga lume. Cel mai recent roman al său, Lapte şi miere, este iarăşi o apariţie nouă pe piaţa de carte autohtonă.

Adina Rosetti, autoarea deja celebrului Deadline, ne oferă portretul alienatului în societatea contemporană, a corporaţiilor, a aşa-zisului occidentalism infuzat cu forţa în venele unui popor de, nu-i aşa?, poeţi… Care e ţara ei adoptivă? Am putea spune că propria literatură, însă sîntem convinşi că ne aşteaptă răspunsuri mult mai interesante din partea autoarei.

Ultimul nostru invitat, scriitorul basarabean Mihail Vakulovski, cunoaşte despre literatura română probabil mai multe decît majoritatea colegilor săi din partea asta a Prutului. În cazul lui, tindem să spunem că ţara adoptivă este într-adevăr una literară, o zonă magică unde două teritorii care împart, după unii, aceeaşi limbă, formează acea ţară adoptivă pe care o discutăm.

Cel mai important lucru, însă, este faptul că timp de trei zile, atît publicul, scriitorii invitaţi, cît şi organizatorii şi-au găsit o ţară adoptivă ideală: Muzeul Ţăranului Român.

Hüzün – melankoli – tristesse

Cuvântul hüzün, de origine arabă, figurează în Coran, cu un sens apropiat de cel uzual astăzi în limba turcă-, în două versete ; acestora li se adaugă alte trei versete, în care apare mai cu seamă sub forma hazan. Faptul că profetul Mahomed desemna anul în care muriseră soţia sa, Hadija, şi unchiul său, Abu-Talib, prin sintagma sanat al-huzn („anul tristeţii“) dovedeşte că huzn, în turcă – hüzün, exprimă un sentiment care-şi are obârşia într-o dispariţie cu impact psihologic pronunţat. Lecturile mele sugerează că în secolele următoare, sensul cuvântului, referitor la o dispariţie şi la suferinţa mentală, la tristeţea pricinuită de aceasta, a generat o mică dispută intelectuală în istoria islamului şi că, în acest context, s-au afirmat două puncte de vedere esenţiale.

Primul dintre ele, care sugerează că sentimentul pe care îl desemnez eu prin cuvântul hüzün este consecinţa ataşamentului excesiv faţă de lume, faţă de foloasele şi plăcerile materiale, susţine că „dacă n-ai fi atât de obsedat de această lume trecătoare, adică dacă ai fi un bun musulman, un musulman adevărat, n-ai fi prea preocupat de dispariţiile care-şi au sursa în lumea aceasta“. Cel de-al doilea punct de vedere, care-şi are sorgintea în sufism[1], este mai afirmativ şi mai sugestiv în ceea ce priveşte, pe de o parte, sensul cuvântului, iar pe de altă parte este locul acestui simţământ de pierdere şi suferinţă în viaţa noastră. În viziunea sufismului, hüzün îşi are originea în sentimentul de neîmplinire determinat de neputinţa de a fi îndeajuns de aproape de Dumnezeu, de a face îndeajuns de mult pentru Dumnezeu în această lume. Cum un adevărat pelerin mistic nu şi-ar putea frământa prea mult mintea cu probleme lumeşti precum averile, proprietăţile, sau chiar moartea, sentimentul de absenţă, de pierdere şi neîmplinire care-i provoacă suferinţă trebuie să îmbrace şi un aspect de genul neputinţei de a se apropia de Dumnezeu, de a aprofunda viaţa spirituală. Mai mult, în asemenea cazuri, nu prezenţa, ci absenţa melancoliei este percepută ca o carenţă. Această viziune, care-şi urmează logica până la capăt, văzând în absenţa melancoliei o pricină de melancolie şi sugerând întristare pentru incapacitatea de a te întrista suficient, a conferit melancoliei un prestigiu durabil în cultura islamică. Larga utilizare a cuvântului în cultura istanbuleză din ultimele două secole, în viaţa cotidiană, în poezie, precum şi predominanţa acestui sentiment în muzică se leagă, fără îndoială, de prestigiul amintit. Faptul că cel mai pregnant şi mai trainic sentiment de care s-au molipsit reciproc, în ultimul secol, Istanbulul şi locuitorii săi a fost melancolia (hüzün) nu se poate explica însă doar prin prestigiul de care se bucura acest cuvânt în contextul misticii islamice. Ar fi, de asemenea, cu neputinţă să înţelegem ponderea melancoliei, ca stare de spirit, în muzica istanbuleză din ultimul secol, sau rolul esenţial care-i revine acesteia în poezia turcă modernă, atât ca stereotip verbal (aşa cum se întâmplă cu mazmun, „calamburul“ din poezia divani), cât şi ca sentiment şi ca noţiune care exprimă eşecul existenţial, apatia şi retragerea în sine, doar prin istoria şi prestigiul cuvântului respectiv. Pentru a intui sursele sentimentului intens de melancolie pe care mi-l deştepta Istanbulul copilăriei mele, trebuie să examinăm, pe de o parte, istoria, consecinţele prăbuşirii statului otoman, iar pe de altă parte modul în care se reflectă această istorie în „frumoasele“ peisaje ale oraşului şi în psihologia locuitorilor săi. Melancolia reprezintă, la Istanbul, atât un simţ pronunţat pentru muzica autohtonă, un cuvânt esenţial pentru poezie, cât şi o anumită perspectivă asupra vieţii, o anumită stare de spirit şi, în general, tot ceea ce sugerează acel „material“ care face ca oraşul să fie ceea ce este. Şi pentru că îmbracă, concomitent, toate aceste caracteristici, melancolia este o stare de spirit pe care oraşul şi-o asumă, sau pe care se preface că şi-o asumă cu mândrie. Iar din această pricină este privită ca un sentiment deopotrivă pozitiv şi negativ.

Să revenim, pentru a putea descifra realitatea schimbătoare la care trimite hüzün, la discursul celor care nu văd în melancolie un cuvânt şi un sentiment prestigioase, cu încărcătură poetică, ci o maladie. Potrivit lui Al-Kindi[2], acest sentiment nu are legătură doar cu moartea unei persoane îndrăgite sau cu o pierdere, ci cu foarte multe stări de spirit bolnăvicioase, precum mânia, dragostea, resentimentul, iluzia. Filozoful şi specialistul în medicină Ibn Sina[3], care abordează subiectul din aceeaşi perspectivă largă, propune, la rândul său, o serie de metode de diagnosticare a melancoliei, precum pronunţarea numelui fetei iubite în vreme ce i se ia pulsul unui tânăr îndrăgostit fără speranţă, în vederea diagnosticării bolii de care suferă. Această modalitate de abordare a subiectului de către gânditorii din perioada islamului clasic ne sugerează o comparaţie cu ideile lui Robert Burton, profesor la Oxford, care a scris, la începutul secolului al XVII-lea, o carte ciudată, dar amuzantă, intitulată Anatomia suferinţei, ce numără o mie cinci sute de pagini. (Pe câtă vreme opera lui Ibn Sina, Fi’l-Huzn, „Despre melancolie“, nu este decât un tratat de mici dimensiuni.) Se poate deduce de aici că există o anumită apropiere între aceste texte, despre care se poate presupune că reprezintă produsul unor universuri culturale foarte diferite, deoarece enumeră, printr-o abordare de tip enciclopedic, drept cauze ale acestei suferinţe obscure, foarte multe variabile, precum teama de moarte, dragostea, înfrângerea, depravarea, hrana, băutura, propunând totodată, prin acelaşi tip de abordare, care se străduieşte să concilieze medicina şi filozofia, remedii variate precum raţiunea, munca, deprinderea cu necazurile, morala, disciplina, dieta.

Faptul că dragostea nefericită este socotită a fi una dintre sursele fundamentale ale melancoliei, precum şi rădăcina cuvântului melancolie, moştenit de pe vremea lui Aristotel (melania kole, „bila neagră“), nu indică doar bine-cunoscuta dominantă cromatică a acestui sentiment, ci şi faptul că „melancolia“ semnala cândva o suferinţă obscură, cu o paletă foarte largă de manifestări, la fel ca vocabula „depresie“ de astăzi. Deosebirea fundamentală în ceea ce priveşte utilizarea acestui cuvânt se poate deduce din faptul că Burton, care se lăuda că era şi el melancolic, întâmpina uneori melancolia cu voioşie, socotind că aceasta deschidea calea unei bine-venite singurătăţi, că dezvolta forţa vitală, şi plasa singurătatea, privită fie ca pricină, fie ca efect al acestui sentiment obscur, în chiar centrul suferinţei de care vorbim. Dar atât în mistica islamică (potrivit căreia simţământul acesta ne situează departe de ţelul nostru comun, care este Dumnezeu), cât şi la Al-Kindi, care o priveşte ca pe o boală, melancolia rămâne un sentiment măsurat cu etaloanele comunităţii, potrivit gândirii islamului clasic, încuviinţat tocmai pentru că serveşte revenirii la ea şi aflat, prin urmare, în conflict cu ea şi cu ţelul comun al oamenilor.

(…)

Acum însă mă străduiesc să vorbesc nu despre melancolia, ci despre hüzün-ul Istanbulului, care aduce cu melancolia, care este asumat cu mândrie şi împărtăşit de toată lumea. Aceasta înseamnă să poţi vedea locurile şi momentele în care acest sentiment interferează cu mediul care îl transmite oraşului. Vorbesc despre amurgurile care se lasă devreme şi despre taţii care revin acasă cu sacoşe în mâini, pe sub felinarele din cartierele lăturalnice. Vorbesc despre bătrânii librari care tremură toată ziua de frig prin prăvăliile lor, în aşteptarea câte unui muşteriu, după crizele economice care se ivesc când te aştepţi mai puţin, despre frizerii care se plâng că, după criză, lumea se bărbiereşte mai rar, despre marinarii care, în vreme ce spală vechile vapoare de pe Bosfor, ancorate la cheiurile pustii, trag cu ochiul la micile televizoare alb-negru aflate ceva mai încolo de ei şi care peste puţină vreme se vor cufunda în somn, despre copiii care joacă fotbal pe drumurile înguste, pavate cu piatră cubică, printre maşini, despre femeile cu basmale şi sacoşe de plastic care aşteaptă prin staţiile de autobuz de la periferie, fără o vorbă, un autobuz care nu mai vine, despre cafenelele pustii amenajate în vechile case de pe ţărmul Bosforului, despre ceainăriile pline ochi de şomeri, despre codoşii răbdători care, în serile de vară, bat trotuarele încolo şi-ncoace, în speranţa de a da, în cea mai mare piaţă a oraşului, de vreun turist beat, despre puhoaiele de oameni care se grăbesc să prindă vaporul în serile de iarnă, despre femeile care întredeschid draperiile şi aruncă o privire în stradă, în aşteptarea soţilor lor care nu mai ajung acasă seara, despre bătrânii cu tichii care vând cărţulii cu conţinut religios, mătănii, uleiuri hărăzite pelerinilor la Mecca prin curţi de moschei, despre intrările în blocuri, care seamănă toate una cu alta, despre clădirile impunătoare de lemn care aduceau cândva cu nişte palate în miniatură şi care au sfârşit prin a fi transformate în sedii ale instituţiilor municipalităţii, cu podele care gem la fiecare pas, despre leagănele din parcurile pustii, despre sirenele vapoarelor cufundate în ceaţă, despre zidurile năruite ale oraşului, moştenite de pe vremea Bizanţului, despre pieţele care se golesc spre seară, despre vechile lăcaşuri de dervişi preschimbate în ruine, despre zecile de mii de blocuri ale căror faţade şi-au pierdut culoarea, sub asaltul murdăriei, al ruginei, al funinginii şi al prafului, despre pescăruşii care stau încremeniţi în ploaie, pe pontoanele năpădite de midii şi alge, despre ditamai conacele, vechi de secole, din care vezi ridicându-se, în cea mai geroasă zi a anului, câte un firicel anemic de fum, despre mulţimile de bărbaţi care pescuiesc pe podul Galata, despre sălile de lectură îngheţate ale bibliotecilor, despre fotografii de pe străzi, despre duhoarea de răsuflări omeneşti a sălilor care adăposteau cândva cinematografe vestite, cu tavane aurite, şi care au sfârşit prin a fi transformate în cinematografe porno, în care pătrund bărbaţi ruşinaţi, despre bulevardele pe care nu mai vezi picior de femeie după apusul soarelui, despre mulţimile care se adună pe la porţile bordelurilor controlate de primărie în zilele pe jumătate calde, pe jumătate vântoase când suflă austrul, despre tinerele femei care stau la coadă pe la uşile măcelăriilor care vând carne la preţ redus, despre luminile palide ale instalaţiilor de iluminat atârnate între minaretele moscheilor în zilele de bairam, despre afişele de pe ziduri, rupte ori mâzgălite pe ici, pe colo, despre străzile murdare ale oraşului care, dacă s-ar afla într-o urbe occidentală, ar deveni exponate de muzeu, despre maşinile americane obosite, rămase din anii 1950, care se opintesc din greu, ca maxi-taxiuri, pe pantele abrupte, despre puzderia de oameni care umplu autobuzele până la refuz, despre moscheile ale căror acoperişuri şi ale căror jgheaburi sunt în veşnică reparaţie, despre cimitirele şi despre chiparoşii care dăinuie în oraş ca o a doua lume, despre luminile palide pe care le vezi seara pe vapoarele care circulă între Kadıköy şi Karaköy, despre copiii de vârste fragede care încearcă să le vândă batiste de hârtie tuturor celor care le ies în cale pe stradă, despre turnurile cu ceas pe care nu le întreţine nimeni, despre biruinţele otomane pe care le buchisesc copiii prin manualele de istorie şi despre bătăile pe care le încasează aceiaşi copii la întoarcerea acasă, seara, despre teama cu care sunt aşteptaţi „responsabilii“ în perioadele de interdicţie a circulaţiei pe străzi, proclamată din te miri ce, sub pretextul recensămintelor electorale, al recensămintelor de populaţie ori al căutării nu ştiu căror terorişti, despre scrisorile de la cititori, înghesuite prin unghere obscure de gazete, pe care nu le citeşte nimeni, cu mesaje de genul „cupola cutărei moschei din cartierul nostru, veche de trei sute şaptezeci de ani se prăbuşeşte, ce face statul ?“, despre pasajele subterane amplasate în cele mai aglomerate locuri din oraş, despre pasajele supraterane cu trepte ciobite, fiecare, în alt fel, despre bărbatul care vinde, de patruzeci de ani, cărţi poştale cu Istanbulul în acelaşi loc, despre cerşetorii care îţi ies în cale la cele mai insolite colţuri de stradă şi despre cerşetorii care rostesc zilnic aceleaşi cuvinte, la aceleaşi colţuri de stradă, despre mirosul greu de closet care îţi asaltează pe neaşteptate nările pe bulevardele ticsite de lume, pe vapoare, prin felurite pasaje, despre tinerele care citesc coloanele semnate de Sora Güzin în ziarul Hürriyet[4], despre apusurile de soare care colorează ferestrele din Üsküdar într-un soi de portocaliu cu reflexe roşietice, despre orele cele mai timpurii ale dimineţii, când toată lumea doarme, mai puţin pescarii care ies în larg, despre cele două capre şi trei pisici sastisite care-şi fac veacul prin cuştile amplasate în locul acela din parcul Gülhane care numai „grădină zoologică“ nu se poate numi, despre dizeuzele de mâna a treia şi de mâna întâi din barurile de noapte, care imită diverse cântăreţe americane şi staruri ale muzicii pop din Turcia, despre elevii care se plictisesc la nesfârşitele ore de engleză, în timpul cărora nimeni nu reuşeşte să înveţe să spună, vreme de şase ani, mai mult de yes şi no, despre emigranţii care lâncezesc la debarcaderul din Galata, despre resturile de legume, fructe, gunoaie, hârtii, pungi de plastic, saci, cutii, lăzi care rămân după ce se strâng pieţele, în serile de iarnă, despre femeile frumoase, cu capul acoperit de văl, care se târguiesc, stânjenite, prin pieţe, despre tinerele mame care înaintează cu greu pe străzi, însoţite de câte trei copii, despre imaginea Cornului de Aur, când priveşti dinspre podul Galata spre Eyüp, despre vânzătorii de covrigi care se lasă furaţi de peisaj în vreme ce-şi aşteaptă muşteriii pe chei, despre sirenele vapoarelor, care se aud răsunând an de an în zare, la unison, în vreme ce întregul oraş ia, încrezător, poziţie de drepţi, fără a se clinti din loc vreme de un minut, pentru a-l comemora pe Atatürk, despre cişmelele de cartier, vechi de sute de ani, la care se ajungea cândva urcând nişte trepte, dar care au rămas acum sub nivelul străzii, după ce pietrele din care se alcătuia caldarâmul au fost acoperite cu nenumărate straturi de asfalt, cărora li s-au subtilizat robinetele şi care s-au transformat în simple mormane de marmură, despre tinerele care trudesc până în zori, pentru cele mai scăzute simbrii din oraş, pentru a onora cine ştie ce comenzi, la maşinile de tivit şi maşinile de cusut nasturi îngrămădite prin apartamentele de bloc de pe străzile lăturalnice unde, pe vremea copilăriei mele, familiile din clasa de mijloc, doctorii, avocaţii, profesorii, obişnuiau să asculte radioul seara, despre faptul că totul este ciobit şi căzut în paragină, despre berzele care, la apropierea toamnei, îşi fac apariţia din Balcani, din Europa de Est şi de Nord şi, trecând pe deasupra Bosforului, a insulelor, în drumul lor spre sud, contemplă întregul oraş, precum şi despre puhoaiele de bărbaţi care se îndreaptă spre casele lor, trăgând cu sete din ţigări, după meciurile de fotbal ale echipei naţionale care, în copilăria mea, se sfârşeau invariabil cu înfrângeri severe.

(…)

La fel ca tristesse, cuvântul hüzün este foarte adecvat pentru a evoca nu atât suferinţa unui singur om, care ar putea fi privită ca o simplă boală, cât o cultură, un mediu şi un sentiment care domină milioane de oameni.

Diferenţa esenţială dintre cele două cuvinte nu decurge din faptul că Istanbulul este cu mult mai înstărit decât Delhi sau Sao Paulo (pe măsură ce înaintezi către cartierele lăturalnice, ipostazele sărăciei şi oraşele aduc întotdeauna unele cu altele), ci din faptul că, la Istanbul, istoria, urmele biruinţelor şi ale civilizaţiilor apuse se găsesc în imediata ta vecinătate. Deşi părăginite, neîngrijite şi pierdute printre mormane de beton, marile moschei monumentale şi clădirile istorice ale oraşului, dar şi apeductele, cişmelele, micile geamii de la periferie, îi determină pe milioanele de oameni care vieţuiesc printre ele să se perceapă cu amărăciune ca pe nişte relicve ale unui mare imperiu.

La Istanbul, monumentele istorice nu constituie situri protejate, cu care să te mândreşti şi care să fie etalate ca într-un muzeu, aşa cum se întâmplă în marile oraşe occidentale rămase de pe urma vastelor imperii prăbuşite cândva. Oamenii nu fac decât să trăiască printre ele. Faptul acesta îi încântă pe călătorii şi pe autorii de jurnale de călătorie veniţi din Occident, însă locuitorilor oraşului, înzestraţi cu antene sensibile, nu face decât să le aducă aminte că puterea şi belşugul trecutului au dispărut odată cu civilizaţia pe care o reprezintă ele, că prezentul este atât de sărman şi de confuz încât nu poate fi comparat cu vremurile de odinioară. Edificiile acestea năpădite de murdărie, praf, noroi, care „se armonizează cu mediul“ prin însăşi paragina lor, nu-ţi îngăduie plăcerea de a te făli cu ele, după cum nu ţi-o îngăduie nici conacele mistuite, rând pe rând, de foc pe vremea copilăriei mele.

Sentimentul acesta poate fi comparat cu cel trăit în 1867 de Dostoievski care, aflat în Elveţia, nu reuşea deloc să priceapă cum de genevezii îşi iubeau atât de mult oraşul : „Se raportează la cele mai simple lucruri, până şi la stâlpii de pe străzi, ca la nişte obiecte nespus de frumoase şi de măreţe“, tuna şi fulgera într-o scrisoare naţionalistul Dostoievski, furios pe Occident. Genevezii se mândreau cu atmosfera istorică în care trăiau, făcând, de pildă, chiar şi atunci când îţi explicau unde se afla o adresă banală, afirmaţii de genul „după ce treceţi de fântâna aceea măreaţă şi foarte elegantă de bronz“. Într-o situaţie asemănătoare, un istanbulez ar fi spus „coteşte pe lângă cişmeaua aia secată, apoi ia-o înainte pe stradă, de-a lungul maidanului prăpădit de incendiu“, indispus, mai cu seamă, de ceea ce urma să vadă străinul cu care vorbea pe străzile nevoiaşe. Putem oferi, în acest sens, un exemplu la întâmplare, extras din povestirea Bedia şi frumoasa Eleni de Ahmet Rasim, unul dintre cei mai mari scriitori istanbulezi, despre care voi vorbi ceva mai departe : „Treceţi de hamamul lui Ibrahim Paşa. Mai mergeţi oleacă. O să vedeţi pe partea dreaptă o casă dărăpănată, cu faţada orientată către dărăpănătura (hamamul) din capul străzii“.

Un istanbulez mai optimist ar desluşi adresa, aşa cum face probabil toată lumea, raportându-se la băcănii şi la cafenele, care reprezintă cea mai mare avuţie a Istanbulului. Căci calea cea mai scurtă de a te elibera de melancolia pe care ţi-o inspiră statutul de relicvă a unui mare imperiu este dezinteresul total faţă de edificiile istorice şi de numele clădirilor ori de particularităţile arhitectonice care le deosebesc pe acestea între ele. Aşa procedează de obicei istanbulezii, ajutaţi de sărăcie, dar şi de ignoranţă. Smulg, de pildă, pietre din zidurile oraşului spre a le folosi la ridicarea propriilor construcţii, cu totul indiferenţi la ideea de „istorie“, comportându-se faţă de clădirile cu pricina de parcă abia ar fi fost ridicate, sau încearcă să le dreagă cu beton. O altă modalitate de a uita este demolarea ori incendierea vechilor clădiri şi înlocuirea lor cu câte un bloc „occidental, modern“. Nepăsarea, distrugerea nu fac, în cele din urmă, decât să sporească sentimentul de hüzün, adăugându-i o nuanţă de zădărnicie şi de sordid. Sentimentul de melancolie pe care-l generează suferinţa pricinuită de ruină, de pierdere şi sărăcie îi pregăteşte pe istanbulezi pentru noi înfrângeri şi pentru alte forme de privaţiune.

Diferenţa dintre hüzün şi tristesse devine, în acest punct, foarte limpede. Sentimentul de tristesse despre care vorbea Claude Lévi-Strauss în inegalabila sa carte este sentimentul pe care i-l inspiră unui occidental oraşele mari şi mizere, neputinţa, puzderia de oameni de la tropice.

(…)

Muzica otomană „clasică“, muzica pop turcească şi muzica numită „arabesc“, care s-a dezvoltat în anii 1980, pun întotdeauna în lumină acest sentiment, oscilând mereu, cu diverse grade de subtilitate, între compasiune şi tristeţe. Occidentalul sosit în oraş nu simte, de cele mai multe ori, nici această hüzün, nici melancolia. Chiar şi Gérard de Nerval, a cărui melancolie a fost suficient de puternică pentru a-l determina, în cele din urmă, să se sinucidă, s-a distrat la Istanbul, arătându-se impresionat de culorile, de vioiciunea, de violenţa şi de serbările din oraş, şi a auzit femei râzând în hohote până şi prin cimitire. Poate că lucrul acesta nu se datora atât faptului că, în perioada în care a venit el la Istanbul, sentimentul de catastrofă şi de pierdere nu era suficient de perceptibil, iar statul otoman se mai afla încă în deplinătatea puterilor sale, cât faptului că Nerval a scris, de fapt, masivul volum intitulat Voyage en Orient pentru a uita de propria-i melancolie, apelând la toate nuanţele stereotipelor fantezii orientale ale occidentalilor.

Cum spuneam că la obârşia sentimentului istanbulez de hüzün se află sărăcia, înfrângerea şi un anumit sentiment de pierdere, revin la sensul coranic al cuvântului respectiv. Istanbulul îşi poartă însă hüzün-ul nu ca pe o „boală trecătoare“ sau ca pe o „suferinţă abătută asupra noastră, de care trebuie să scăpăm“, ci ca pe un sentiment care este chiar rodul opţiunii sale. Deşi sensul acesta aparte al cuvântului hüzün se apropie de melancolia lui Robert Burton, care scria că „toate celelalte plăceri sunt vane ; nici una dintre ele nu este mai dulce ca melancolia“, ironia şi umorul cu care se raportează Burton la propria-i persoană sunt înlocuite, atunci când este vorba să trăiască hüzün-ul Istanbulului, de mândrie, ba chiar de fanfaronadă. Şi poezia turcă modernă din perioada post­republicană se referă la hüzün în aceiaşi termeni, ca la un destin inevitabil şi ca la un sentiment izbăvitor, ce conferă profunzime sufletului omenesc. În acelaşi timp, sentimentul acesta se interpune între poet şi viaţă ca un soi de geam aburit. O proiecţie melancolică a vieţii este, pentru el, mai ispititoare decât viaţa însăşi. Şi istanbulezii recurg la asemenea retrageri în sine, date fiind sărăcia şi necazurile cu care se confruntă. Sentimentul acesta, care are semnificaţia unei retrageri conştiente din faţa vieţii, beneficiază, pe de o parte, de prestigiul pe care l-a dobândit melancolia în literatura mistică islamică, părând să constituie, pe de altă parte, una dintre cauzele – asumate cu mândrie, la modul lucid – eşecului, indeciziei, înfrângerii şi sărăciei celor care locuiesc în oraş. În acest sens, hüzün nu este prezentată doar ca o consecinţă a neajunsurilor, a marilor pierderi cu care se asociază viaţa, ci, fapt şi mai important, ca temei esenţial al acestora. Protagoniştii filmelor turceşti din copilăria şi tinereţea mea nu se arătau ahtiaţi de iubitele lor, de bani, de succes din pricina sentimentului de hüzün pe care-l purtau în suflete încă de la naştere, aidoma protagoniştilor foarte multor poveşti adevărate la care am fost martor ori despre care am auzit vorbindu-se pe vremea aceea : hüzün îi transformă pe foarte mulţi istanbulezi în persoane sfioase şi constituie, toto­dată, o scuză pentru sfioşenia lor.

Ambiţia de a reuşi, pe care Balzac a afirmat-o şi a aşezat-o în inima oraşelor moderne prin intermediul unor personaje precum Rastignac, precum şi conştiinţa individualităţii în raport cu societatea se află foarte departe de hüzün. Melancolia atrofiază orice formă de creativitate a istanbulezilor, confruntaţi cu valorile şi tiparele comunităţii, şi vine în întâmpinarea ideii că trebuie să te mulţumeşti cu puţin, să fii ca toată lumea şi să-ţi păstrezi modestia. Hüzün, care favorizează sentimentul solidarităţii, necesar pentru a supravieţui în vremuri de restrişte, de sărăcie, conduce la desluşirea eronată a vieţii şi a oraşului. Asumarea ei este deopotrivă stimabilă şi înşelătoare, căci ne înfăţişează înfrângerea şi sărăcia nu ca pe o consecinţă, ci ca pe o condiţie respectabilă, acceptată din start, care precedă trăirea propriu-zisă. Sărăcia, care s-a cuibărit în viaţa Istanbulului ca o boală fără leac, care nu poate fi învinsă cu nici un chip şi care este trăită ca o ursită, precum şi confuzia mentală, dominaţia albului şi a negrului sunt trăite, astfel, ca o onoare, nicidecum ca un insucces ori un eşec.

Această atitudine este cu totul opusă raţionalismului şi individualismului încrezător în sine al lui Montaigne (ca şi, peste ani, al lui Flaubert) care, vorbind despre noţiunea de tristesse, se pretindea a fi foarte departe de acest sentiment, deşi era şi el un melancolic. Montaigne, care sugera că asocierea noţiunii de tristesse cu noţiuni precum Înţelepciunea, Virtutea şi Conştiinţa, scrise cu majuscule, nu este deloc adecvată, se arăta încântat de faptul că italienii conferă cuvântului tristezza un soi de înţeles neprielnic, dăunător, nesănătos.

Pentru Montaigne, tristeţea era un sentiment pe care un intelectual ce-şi ducea viaţa singur, în tovărăşia cărţilor, se străduia să-l învingă prin forţa minţii, aşa cum proceda şi în cazul morţii. În ceea ce priveşte Istanbulul, acesta, ca un oraş mare ce este, îşi trăieşte melancolia afirmând-o. Literatura şi muzica turcă modernă privitoare la Istanbul s-au aplecat asupra acestui sentiment, şi l-au însuşit cu mândrie şi l-au transformat în biruinţă, conferind astfel melancoliei rolul unui centru care uneşte, care defineşte oraşul în sensul de comunitate. În Huzur, „Tihna“, cel mai mare dintre romanele consacrate vreodată Istanbulului, personajele sunt condamnate la neputinţă şi înfrângere din pricina melancoliei pe care le-o inspiră istoria, sentimentul de surpare şi de pierdere al oraşului. Dragostea nu le aduce tihna, căci sunt stăpâniţi de hüzün. În filmele alb-negru despre Istanbul, până şi cea mai înduioşătoare, mai autentică poveste de dragoste sfârşeşte în melodramă din cauza „melancoliei“ eroului principal, care este înzestrat cu ea din naştere.

^[2].    Filozof, matematician, medic, astronom şi astrolog arab din secolul al IX-lea (cca. 801-873), cunoscut în Europa ca Alkindus, care a jucat un rol important în promovarea filozofiei greceşti, într-o perioadă de mare deschidere şi înflorire a civilizaţiei arabo-islamice.

^[3].    Născut în actualul Afghanistan, Ibn Sina (cca. 980-1037), cunoscut în Occident ca Avicenna, s-a remarcat prin preocupări în numeroase domenii (filozofie, medicină, psihologie, matematică, astronomie şi astrologie, chimie, geologie, teologie islamică etc.), care şi-au găsit reflectarea într-un număr impresionant de tratate şi care şi-au pus amprenta asupra istoriei intelectuale, atât în spaţiul islamic, cât şi în Occident.

^[4].    Libertatea (turc.).

Nota editurii

SERIA DE AUTOR „Orham Pamuk“

Orhan Pamuk, Istanbul

Traducere din limba turcă de Luminiţa Munteanu

Istanbul (2003) împleteşte într-o manieră originală două poveşti la fel de sinuoase şi de cuceritoare: cea a primei jumătăţi din viaţa scriitorului şi cea a oraşului în care s-a născut şi pe care îl cunoaşte mai bine ca nimeni altul. În vastele apartamente ale familiei Pamuk, înţesate de urmele unei bunăstări în declin, se fac simţite aceeaşi încleştare între vechi şi nou, aceeaşi melancolie şi aceeaşi criză identitară ca şi pe străzile Istanbulului, odinioară capitala puternicului Imperiu Otoman, unde vestigiile unei glorii de mult apuse cedează încet-încet locul imenselor clădiri de locuinţe şi centre comerciale. Istanbul realizează un dublu portret, al autorului în tinereţe şi al oraşului văzut prin prisma amintirilor sale de o uimitoare claritate, dar şi a mărturiilor scriitorilor şi artiştilor care i-au marcat începuturile evoluţiei spirituale.

Orhan Pamuk, una dintre cele mai puternice voci ale literaturii turce contemporane, a publicat pînă acum opt romane, care s-au bucurat de un succes răsunător, fiind traduse în peste cincizeci de limbi. În anul 2006 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură. În prezent este profesor de literatură comparată şi creative writing la Universitatea Columbia din New York. La Editura Polirom au apărut romanele: Muzeul inocenţei (2010), Viaţa cea nouă (2011), Mă numesc Roşu (2011) şi Cartea neagră (2011).

Mulţumim editurii Polirom pentru acest text.

Grobianismul prost temperat

Domnilor, doamnelor, colegi din presa scrisa, audio, tv,

Un om a omorit un alt om. Din invidie. A ajuns in istorie, multi l-au cainat, poate citiva l-au inteles. Un irlandez a gasit un raspuns . En attendant Godot, „călăul şi victima răspund fără nici o diferenţă la numele de Abel şi Cain”. Sinteti mai buni? Ati luat piatra si ati aruncat.

Un om, din intimplare sau poate ca a cautat asta, este ceea ce se cheama vedeta. Nu caut acum intelesul acestui cuvint. Faptul ca oricind si oriunde apare numele lui si va grabiti sa spuneti ceea ce a facut e suficient sa-l transformati in aparitie publica, subiect, acum aveti ceva gras si nu trebuie sa ratati. Incerc sa va inteleg goana dupa rating, nevoia de a face pe plac celor care va platesc, nu inteleg insa excesul. Pe vremuri, acele vremuri de care putini vreti sa mai stiti, semeni de-ai mei si de-ai vostri si-au facut datoria. Da, bateau, urlau, injurau pentru ca altfel erau ei insisi supusi la experiente pe care ar fi bine sa le cunoasteti. Pentru ca va pierdeti trecutul. Il pierdem cu totii daca nu il cunoastem. Dar unii dintre ei faceau exces de zel, nu erau obligati de nimeni sa arate ca le si place ceea ce fac.

Oameni buni, v-ati pierdut bunul simt? L-ati avut vreodata? Vreau sa stiu, sint un coleg de-al vostru, impartasim aceleasi valori in ceea ce se chema a face presa?

Un om a omorit trei oameni. Din greseala. Din prostie. Din neatentie. O sa raspunda in fata legii. Pentru asta trebuie sa-l puneti la zid si sa aruncati in el cu pietre? Si nu, nu o faceti direct, pareti ca-l cainati, saracu` om, cite trebuie sa patimeasca. Dar va bucurati, va vad, va simt, pentru multi dintre voi e un doar un subiect de presa. Gras. Va mai spune ceva “ sa nu-ti bati joc niciodata de taranul care varsa lacrimi pe brazda lui”? Nu e prima oara cind imi e rusine ca lucrez in presa. De data asta insa, am vazut ca dezbaterea publica e tintita intr-o singura directie. In directia unui om. Care nu e politician, nu e om de afaceri. Nu e cercetat de DNA, nu e acuzat de coruptie. E un coleg de-al meu si de-al vostru, e un om care nu trebuie sa fie in vizorul vostru pentru simplul motiv ca presa nu are ce sa caute acolo.

Sau poate ma insel si presa trebuie sa arate de sute de ori o imagine cu o masina rasturnata in care se repeta obsesiv numele unui realizator tv?

Isi bate cineva joc de noi si sintem atit de naivi incit sa nu ne dam seama unde e intr-adevar locul nostru? Sau am renuntat demult sa ne punem intrebari si ne gindim doar la caldicelul care ne inconjoara?

PS : Mircea, tu nu te faci, tu chiar lucrezi.

Dragos Ghitulete

Imaginaţi-vă că Isus ar fi costat. Că ’’vizitele’’ lui ar fi avut nevoie de o susţinere financiară consistentă, de apostoli-bodyguarzi şi de multe garduri ca nu cumva cineva să-i arunce cu o piatră-n cap. Şi-aşa, făcînd minuni pe gratis, a fost răstignit, dar dacă minunile ar mai fi avut şi-un preţ?

La Madrid, protestele vehemente împotriva descinderii Papei Benedict al XVI-lea, au adunat, pe 17 august, mii de revoltaţi sub sloganul ’’Nimic pentru papă din taxele mele’’. Protestatari cu vîrste cuprinse între 17 şi 70 de ani au contestat vehement o vizită care costă 60 de milioane de euro (fără serviciile de securitate), în contextul în care Spania se confruntă cu tăieri bugetare masive şi cu o rată a şomajului de peste 20%. Contabilizată, această vizită reiterează sfidarea economică obscenă pe care investiţiile în biserică par să nu o conştientizeze.

Rosa Vasquez în vîrstă de 55 de ani are scris pe o pancardă: ’’Religia este opium-ul oamenilor, nu vă drogaţi cu taxele noastre’’, iar pe bannerele contestatarilor se poate citi: ’’Papa călătoreşte, Papa plăteşte’’.

A doua treaptă a protestului, şi anume implicarea preoţilor din zonele sărace în acţiunea de solidarizare cu cei care se opun sumei odioase alocate vizitei Papei Benedict, reprezintă o poziţie de normalizare a raportului ’’angajator-angajat supus’’ şi de subminare din interior a unui sistem care a ajuns să-şi reprezinte exclusiv propriile interese şi afaceri, fără să-şi mai asume misiunea de reprezentare a unei societăţi vulnerabilizate. Costul vizitei pune în discuţie degradarea fundamentală a rolului biserii şi transformarea ei într-o reţea de consum, de bunuri şi servicii care costă din ce în ce mai mult.

Venirea Papei este un gest instrumentalizat politic, menit să aducă, probabil, pacea în sufletele celor care protestează împotriva tăierii masive a fondurilor publice. Numai că această venire costă cam cît ar costa liniştea financiară a multor spanioli.

România 2011. Catedrala ’’bîntuirii’’ Neamului se face. Ea va avea 110 de metri înălţime, 12 lifturi, 250 de locuri de parcare subterane (să fie ele pe veci?!) şi două spaţii de cazare, totalizând 500 de locuri şi va costa în jur de 400 de milioane de euro. În ciuda articolelor vehemente care s-au scris şi a unor proteste, Catedrala se va ridica.

N-am văzut nici un preot din rîndurile Biserii Ortodoxe Române care să se opună construcţiei unui mastodont religios, ce va arăta ca un mall în toată regula. Am văzut, din plin, o complicitate la ipocrizie care funcţionează perfect.

În mai 2011 am ajuns la Cluj în zona din care romii fuseseră evacuaţi în cîteva zile în luna decembrie (ce perioadă perfectă!), şi anume strada Coastei. Romilor li s-a dat, în schimb, ’’paradisul toxic’’ din Pata Rît. Au primit camere lîngă groapa de gunoi farmaceutic. Pe 23 mai, romii şi o serie de activişti care au atras atenţia, în nenumărate rînduri, asupra acţiunii abuzive de dislocare, au iniţiat un protest pe strada Coastei. Protestul s-a derulat în paralel cu o slujbă, mai degrabă cu un delir bisericesc desfăşurat în toată amploarea lui. Pe 23 mai am asistat la o ’’zi sacră’’, şi anume sfinţirea Coastei. Zeci de preoţi stăteau cu spatele la romii veniţi să-şi ceară drepturile, cîntînd şi sfinţind. Slujba era destinată – nici mai mult, nici mai puţin – noului campus teologic care va fi construit în acel spaţiu.

Romii cu care am vorbit şi care nu erau lăsaţi să se aproprie de preoţii apăraţi de un cordon de mascaţi trăiesc acum într-o mizerie cruntă. 250 de oameni locuiesc în circa 10 module. Un modul are 4 camere şi o baie. O cameră are 15 metri pătraţi şi o baie – 5, 96.

Pe locul caselor spulberate şi al oamenilor evacuaţi, se va ridica o afacere, încununată de aportul preoţilor. Cît despre vocile din interiorul bisericii, care să protesteze împotriva acestui ’’linşaj afaceristic’’ – tăcere totală. Că doar e mai sfîntă, nu?

criticatac
Mihaela Michailov este dramaturg şi critic de artele spectacolului.

Ştefan Agopian reia discuţia din altă perspectivă. Cîţi dintre scriitori şi critici nu au discutat cu Securiatea? Într-un serial din Academia Catavencu rezultă că nu au fost puţini. Iată două pasaje semnificative:

Scriam că, din punctul meu de vedere, Ioan Groşan a greşit cînd a acceptat, după întoarcerea din străinătate, să se întîlnească şi să discute cu doi ofiţeri de Securitate. Această greşeală poate fi însă trecută uşor cu vederea dacă ne gîndim că mulţi alţi scriitori au acceptat asemenea întîlniri şi nimeni nu s-a gîndit să-i învinuiască pentru asta. Acum cîţiva ani, Adevărul literar şi artistic a publicat mai multe documente extrase din arhivele CNSAS din care reieşea, fără dubii, că scriitori importanţi precum Augustin Buzura, Nicolae Breban sau filozoful Constantin Noica au acceptat să se întîlnească cu organele pentru a-şi exprima nemulţumirile personale vizavi de regim, oferind şi informaţii benigne despre personalităţi române din străinătate sau din ţară.

Astfel, la o întîlnire a lui Buzura cu colonelul Ilie Merce, Buzura declara că „efectiv îl admiră pe N.(icolae) M.(anolescu) pentru că este o valoare“ şi credea că: „În clipa în care scriitorii ar avea asigurată pîinea, nimeni nu s-ar plînge, stabilitatea materială fiind absolut necesară“. Augustin Buzura, care pe vremea aia trăia la Cluj, dorea să se mute în Bucureşti, iar colonelul Merce îi înţelege dorinţa şi, într-o notă la raportul informativ din 25.11.1982, scrie: „Este în controlul nostru pentru influenţare şi exploatare informativă. Prin conducerea C.C.E.S. vom căuta să-l sprijinim în realizarea dorinţei sale de a se stabili în Bucureşti, scontînd că astfel reuşim să-l atragem de partea noastră şi, treptat, să-l folosim în realizarea unor sarcini de securitate“.

Augustin Buzura nu s-a mutat niciodată în Bucureşti, aşa că visul colonelului Merce a rămas un simplu vis. Cu toate acestea, rămîn totuşi la părerea mea: cel mai sănătos lucru era să nu ai de-a face cu respectiva instituţie.

În noul episod, Agopian citează un fragment despre discuţiile din 1969 purtate de Nicolae Manolescu cu securiştii. Episodul a fost povestit de Manolescu însuşi într-o carte de memorialistică:

Adevărul este că destui români au acceptat înainte de ’89 să discute, de obicei amical, cu diverşi ofiţeri de securitate, fără ca prin asta să devină informatori. Iată, de exemplu, cum descrie o asemenea întîlnire un distins om de litere, asupra căruia nu planează nici o bănuială că ar fi devenit un colaborator al Securităţii: „Solicitasem, doi ani după călătoria în Germania şi Franţa, un paşaport turistic pentru mine şi soţia mea. […] Înainte de a primi un răspuns, am fost convocat la Securitate. […] Ofiţerul care m-a convocat era la curent cu călătoria la Freiburg şi la Paris. Tocmai în legătură cu persoanele întîlnite voia să ştie mai multe. Astfel de contacte, i-am replicat, mă privesc exclusiv, fiind profesionale şi personale. Dar, cum n-am nimic de ascuns, pot să dau în scris totul. A părut surprins. «Eu vorbesc serios», mi-a spus. «Şi eu», am precizat. I-am cerut un pix şi un teanc de foi. Am relatat amănunţit totul. Nume, date, locuri. […] Declaraţia conţine şi unele aprecieri. Pe Monica (Lovinescu, n.m.) şi pe Virgil (Ierunca, n.m.) i-am prezentat ca pe nişte intelectuali valoroşi…“. Distinsul om de litere are şi o explicaţie pentru cele întîmplate: „Declaraţia din 1969 a fost singura pe care am dat-o vreodată. Fără, în definitiv, să-mi fi fost cerută şi, cu atît mai puţin, smulsă prin ameninţare. În inocenţa mea, o consideram un act de demnitate. Credeam că sinceritatea este absolut necesară“.

Nu voi comenta această mărturisire care, dacă n-aţi ghicit încă, îi aparţine dlui Nicolae Manolescu (v. volumul Viaţă şi cărţi, Editura Paralela 45, pp. 273-275). Dacă dl Manolescu n-ar fi citit superficial dosarul din 1989 al lui Ioan Groşan, şi-ar fi dat seama că acesta nu făcuse în ’89 altceva decît făcuse dl Manolescu în 1969. Cu singura deosebire că Groşan n-a dat nimic în scris.

sursa: Academia Caţavencu

Saptamina aceasta va apărea la editura Polirom, în colecţia „Document”, Eu, fiul lor. Dosar de securitate, o carte despre Dorin Tudoran scrisă însă de alţii. Aşa cum declară scriitorul, nu el a scris această carte, ci ea l-a scris pe Dorin Tudoran.

Volumul reprezintă o selecţie din documentele de urmărire informativă a lui Dorin Tudoran din perioada 1976‑1986. Deşi, oficial, lui Dorin Tudoran i s‑a deschis dosar de urmărire informativă în 1982, cele 9.852 de file recuperate din dosarul său de Securitate indică faptul că era urmărit informativ încă din anul 1976, cînd apare şi prima transcriere a unei convorbiri telefonice.

Iată declaraţia autorului:

Apariţia unei cărţi nu poate fi decît un prilej de bucurie pentru autorul ei.  Cum nu eu am scris această carte, ci ea m-a scris pe mine, mă întreb cît de mult se vor bucura de apariţia acestui volum multiplii lui autori, foşti de toate felurile: înalţi ofiţeri de Securitate şi Miliţie, înalţi demnitari de Stat şi de Partid, turnători frenetici, surse surescitate, rezidenţi ai Securităţii în presă şi cultură şi, să nu uit, armata cu mult mai mare decît vom dori să recunoaştem vreodată a celor numiţi „persoane de sprijin”.

Dacă există o rază de lumină în acest morman de mizerie ea este dată de semnele că pînă şi atunci au existat prietenie, onoare, ba chiar şi solidaritate.

Documente de felul acesta îi pot face pe cei mai tineri să nu asculte la vorbele celor mai bătrîni („Ţine minte/cinci cuvinte/e mai rău ca înainte”) şi pe noi toţi să înţelegem că, dacă va fi într-o zi la fel ca înainte, totul ni se datorează. La urma urmelor,  sîntem ce sînt opţiunile, alegerile noastre. N-ar fi rău să redevenim un popor şi să nu ne lăsăm transformaţi definitiv într-o haită sau turmă de… persoane de sprijin.

„Dosarul de Securitate nu este un titlu de nobleţe postcomunist, ci oglinda deformată a persecuţiei întreprinse de un regim comunist prin poliţia sa politică. Dorin Tudoran a fost unul dintre primii scriitori care au adoptat o atitudine critică faţă de politica culturală a PCR. Cu timpul, poziţia lui s-a radicalizat, critica vizînd sistemul în ansamblul său. O mărturie cutremurătoare a infernului pe care Dorin Tudoran l-a trăit începînd cu jumătatea anilor ’70, cînd este pus sub urmărire de Securitate.” (Radu Ioanid)

„Trebuie să recunosc că mi-a făcut pur şi simplu rău lectura celor 500 de pagini de rapoarte (şi de filaj), note, înregistrări, fotografii, sinteze, adresate de ofiţeri de Securitate superiorilor lor ierarhici, precum şi planuri de măsuri scornite de minţile celor din urmă şi, nu în ultimul rînd, «turnătorii» şi alte inestimabile contribuţii ale, vai, colegilor noştri de breaslă. Nu mi-am trădat principiile, nici prietenul. Dacă asta l-a ajutat şi în ce măsură în bătălia lui (căci bătălie pe viaţă şi pe moarte a fost) cu Securitatea, asta v-o poate spune el, Dorin Tudoran.” (Nicolae Manolescu)

„Această carte masivă adună numai o mică parte din cele peste 10.000 de file din dosarele de Securitate ale lui Dorin Tudoran, unul din puţinii noştri disidenţi autentici şi «pînă la capăt». Nu e totul, dar e destul pentru a documenta nu doar curajul şi caracterul «obiectivului», ci şi «teoria şi metodologia» de lucru a sinistrei instituţii. Din păcate, cartea mai pune în lumină şi slăbiciunile, laşităţile şi trădările celor de lîngă noi, uneori, aparent, foarte aproape de noi!” (Liviu Antonesei)

„Securitatea a strîns cu sîrg, ca un google demonic, bîrfe, intrigi, mizerie umană, minciuni, deturnări. O carte despre Tudoran care nu e scrisă de Tudoran, ci de o voce colectivă alcătuită din «surse», ofiţeri, interceptări, filări. Toţi cei care s-au zbătut pentru o viaţă normală apar în acest dosar ca nişte spectre, ca nişte aberaţii ale sistemului. Culmea e că tot Securitatea era singura care ne putea lăsa un portret atît de autentic şi de puternic al unui cetăţean român (unul dintre foarte puţinii) care nu s-a lăsat călcat în picioare.” (Costi Rogozanu)

Dorin Tudoran (n. 30 iunie 1945, Timişoara). Absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. Este director al programului Democracy Fellows la World Learning, Washington, DC, Statele Unite.

Cărţi de poezie: Mic tratat de glorie (1973), Cîntec de trecut Akheronul (1975), O zi în natură (1977), Uneori, plutirea (1977), Respiraţie artificială (1978), Pasaj de pietoni (1978), Semne particulare (antologie, 1979), De bună voie, autobiografia mea (1986), Ultimul turnir (antologie, 1992), Optional Future (1988), Viitorul Facultativ/Optional Future (1999), Tînărul Ulise (antologie, Polirom, 2000).

Cărţi de publicistică: Martori oculari (în colaborare cu Eugen Seceleanu, 1976), Biografia debuturilor (1978), Nostalgii intacte (1982), Adaptarea la realitate (1982), Frost or Fear? On the Condition of the Romanian Intellectual (traducere şi prefaţă de Vladimir Tismăneanu, 1988), Onoarea de a înţelege (antologie, 1998), Kakistokraţia (1998), Absurdistan. O tragedie cu ieşire la mare (Polirom, 2006).

Liberalul Bronisław Komorowski este noul preşedinte al Poloniei, după ce şi-a învins rivalul conservator Jarosław Kaczyński în alegeri care au reflectat marile diviziuni sociale. Presa naţională susţine că Komorowski va trebui să fie atent în realizarea reformelor şi asigurarea viitorului Poloniei în UE.

Polonia are un nou preşedinte – Bronisław Komorowski, candidatul partidului conservator la putere Platforma Civică (PO). Rezultatul a devenit clar abia în 5 iulie, când Comisia Electorală de Stat a anunţat reunirea voturilor din 95% din secţiile de votare. Cu 52.6 % din voturi, Komorowski şi-a învins rivalul, Jaroslaw Kaczynski, din partidul de dreapta Lege şi Justiţie (PiS), care a reunit  47.4  % din voturi. Cu câteva ore înainte, cu rezultatele reunite de la jumătate din secţiile de votare din ţară, peisajul era diferit, cu Kaczyński în faţă. În mijlocul sezonului de vacanţe polonez, o participare de 54,8 % (acolo unde participarea este în general mică – cea mai mare fiind 68.2 %) este considerată un rezultat bun.

Conform aşteptărilor, regiunile rurale şi mai sărace, precum şi alegătorii în vârstă, au votat pentru conservatorul Kaczyński în timp ce Komorowski a triumfat în zonele urbane mai mari (vezi harta electorală aici). Rzeczpospolita scrie că, în ciuda victoriei lui Komorowski, Kaczyński este cel care “a obţinut succesul în sens politic”, deoarece performanţele sale puternice, împreună cu sprijinul în creştere pentru PiS arată că cele două forţe politice majore ale ţării se regăsesc “egal echilibrate”.

(…)

Nimic sensibil pentru Polonia sau polonezi

Votul de duminică a arătat că Polonia este o societate împărţită în două părţi egale, susţine Adam Michnik, redactor şef al Gazeta Wyborcza. Jumătatea victorioasă a Poloniei este cea care “vede viitorul ţării în UE – ca fiind o ţară de democraţie, pluralism, cu o economie de piaţă şi un stat de drept”. În timp ce partea pierzătoare – o “dreaptă autoritară reprezentată de Jarosław Kaczyński şi  tabăra lui… este periculoasă pentru democraţie în Polonia”. Michnik observă că diviziunea  tradiţională stânga / dreapta nu mai reflectă ceea ce se întâmplă în Europa Centrală şi de Est şi în unele ţări din Europa de Vest, unde “un nou val de populism sub diverse steaguri ideologice”  câştigă din ce în ce mai mult din favorurile publice.

Articolul complet aici.

“Varujan Pambuccian: Nu pot sa votez o asemenea masura.

Moderator: Dati un semnal important…

V.P.: Nu, nu, nu. Nu dau nici un semnal. O sa-i sfatuiesc pe colegii mei sa voteze pentru ca ea a fost luata (masura – n..r.) intr-o situatie fara iesire, practic. Dar eu nu pot, pentru ca structural ar fi impotriva a tot ce gindesc despre economie.

M.: Pai nu inteleg, o sa avem un lider de grup parlamentar care isi sfatuieste colegii sa voteze intr-un fel si dumneavoastra, lider, altfel?

V.P.: Pentru ca situatia in care am fost pusi este irationala. Deci in clipa asta nici o alta solutie nu functioneaza.”

Varujan Pambuccian a facut aceste declaratii dupa aparitia unui interviu in ziarul “Gandul”, in care spunea ca „pe oricare dintre variante mergem putem să plecăm cu toţii liniştiţi în mormânt”. O alta declaratie “soc” a fost aceea ca  ”O să murim exact cum moare broasca care fierbe încet la foc mic şi nu-şi să seama că este fiartă”.

Varujan Pambuccian a participat ieri la negocierile “Planului B” din cadrul coalitiei de guvernare timp de mai bine de 8 ore. Potrivit spuselor lui Pambuccian, “Planul B” nu ar fi fost definitivat inainte de sedinta extraordinara de Guvern din aceasta dimineata.

Pambuccian a mai sustinut ca nici una dintre variantele propuse de el nu mai pot fi luate in calcul, singura preocupare a Guvernului in acest moment fiind aceea de a gasi o solutie pentru a face rost de banii necesari acoperirii deficitului bugetar. Mai mult, in aceeasi emisiune, parlamentarul a mai sustinut ca Guvernul, chiar daca are in plan masuri de relansare a economiei, nu le va face publice acum.

Aici inregistrarea audio a interviului de la Radio Iasi.

Imagini de la proiecţia Eu cînd vreau să fluier fluier:

Fotografii de la evenimentele TIFF.

Ada Condeescu. Cînd vrea să fluiere fluieră

Kapitalistul Solomon

Cornel Brănescu la petrecerea HBO

Şi Dan Chişu are de promovat un film

Florin Şerban, regizorul cu fluieratul

George Pistereanu, mult mai puţin fioros decît în film

În aşteptare

În fiecare an, petrecerea HBO e un punct de atracţie şi de poveste mahmură a doua zi

Proiecţia “Eu cînd vreau să fluier, fluier”

Primul episod: “S-a dat frîu liber clientelei!”

Episodul doi: “Nici o ţară nu-şi poate permite să cumpere pamperşi cum o face România”:

Episodul trei: Nimeni nu merge să muncească cu ziua în mediul rural

Episodul patru: Atac la generalii prea mulţi din apărare.

Tot imi ziceam ca e timpul sa ne cunoastem. Te citesc cu regularitate si chiar daca nu sintem mereu pe aceasi unda, recunosc ca uneori, textele tale mi se par interesante si de respiratie ceva mai lunga. Si eu o cunosc bine pe Tincuta Heinzel (sintem amici si am lucrat impreuna la Casa Tranzit la Cluj, acum multi ani).

Pacat ca nu ai dat decit un «raspuns» dintr-o discutie mai lunga. Stii ca un text scos din context este un pretext. Poate ar fi fost bine sa dai toate schimburile de emailuri sau, cel putin, sa explici mai pe larg povestea, pentru ca este implicata mai multa lume.  Acela este ultimul raspuns dintr-un sir de emailuri (cel la care faci referinta este ultimul dintr-un sir de 3-4. Straniu ca nu a ajuns emailul 1,2,3 ci doar 4; se intimpla. Si emailurile celorlati colegi?). Departe de mine bascalia, mai ales ca nu am organ pentru asta. Am spus punctual care e marele bai al temei in chestiune. Poate nu ai vazut toate mesajele? Posibil. Dar ele au fost. Au fost si alte interventii a unor oameni care cunosc mai bine problema. Eu am mai scris pe aceasta tema si in esenta am spus aceleasi lucruri…Textul poate fi citit aici. Inainte insa de a discuta depsre CE si CUM trebuie mai intii sa respectam legea si regulile jocului. Institutiile in cauza din pacate nu au facut acest lucru. Aceasta este esenta problemei de la care trebuie pornit. Imi pare rau dar cei care au incalcat regulile si legea sint Institutiile statului de care vorbim si nicidecum cei care reprezinta sectorul independent.

Draga Alin Fumurescu, mai jos avem un raspuns punctual dat de Raluca Pop. E un email de pe aceeasi lista de discutie + niste precizari foarte importante. Din pacate prietena noastra Tincuta a picat la mijloc si stim ca nu merita asta. Dar e bine sa clarificam situatia. (Raluca Pop este o persoana implicata in aceasta povestea si competenta. Aici sint toate datele problemei in chestiune ).

Cu respect,

Vasile Ernu

Raspuns Tincutei Heinzel (email Raluca Pop)

Buna ziua,

Citesc scrisoare doamnei Heinzel si raspunsurile care au urmat, atat din partea Marilenei Stanciu, cat si a lui Vasile Ernu.

Incerc sa raspund punctual mai intai Tincutei Heinzel, apoi Marilenei intr-un mail separat, pentru a evita interpretarile distorsionate:

Ghilimelele sunt citate din scrisoarea trimisa de Tincuta Heinzel    .

“S-a afirmat ca discutiile din cadrul consiliului de administratie al AFCN nu au condus la luarea unor decizii.”

Nu s-a afirmat acest lucru, imi cer scuze. Informatia pe care noi am avut-o chiar de la Marilena este ca amanarea lansarii concursului provine din comunicarea defectuoasa intre, pe de o parte, dl Hunor si dl Petcu si, pe de alta parte, domnul Petcu si consiliu si de discutiile prelungite din cadrul consiliului, care este tras in diferite parti. In acelasi timp, asa cum sustinem in petitie, noi nu acuzam pe nimeni, ci dorim o evaluarea a situatiei. Nu vrem capul nimanui, ci vrem sa va faceti treaba in parametrii normali. Restul sunt lucruri ce tin de bucataria interna a institutiei AFCN si relatia sa cu MCPN.

“Transformarea AFCN-ului intr-un fond de finantare care sa sustina exclusiv proiectele culturale si editoriale ale sectorului independent si privat…Dati-mi voie sa reformulez aceasta cerere: asta se traduce prin privatizarea sectorului cultural cu bani de la stat.  ”

Asa cum am explicat si in propunerile inaintate si pe care le-ati primit si dumneavoastra, inclusiv la conferinta de presa (ele au fost trimise tuturor si sunt disponibile pe blog in continuare), am specificat ca aceasta cerinta se datoreaza conditiilor precare de desfasurare a actului artistic-cultural al sectorului cultural independent, care nu sunt pe picior de egalitate in ce priveste dotarile, acoperirea costurilor operationale si a salariilor cu institutiile publice. Mai mult decat atat, la discutia de azi de la TNB (despre Managementul institutiilor publice de cultura) am mai aflat un lucru alarmant: nu este deloc clar ce este acela si care este programul minimal al institutiilor publice. Or, la AFCN, institutiile publice pot aplica pentru proiecte care se afla in afara acestui program minimal. In lipsa unei intelegeri clare a acestui program minimal, riscam ca institutiile publice sa isi acopere nevoile pentru desfasurarea programului lor minimal de lucru prin fondurile AFCN). Ma opresc aici. Acest punct cred eu ca merita o discutie serioasa, publica, pentru ca recunosc ca este un punct sensibil, insa in niciun caz ca pozitia noastra este lipsita de logica.

“Lansarea concursului astfel incat sa se permita demararea proiectelor de la 1 februarie. Pentru cei care nu cunosc (ori nu au citit) regulamentul de functionare, va reamintesc ca bugetul AFCN se stabileste de parlament si ca acest lucru depinde de momentul votarii bugetului de catre parlament.”

Va reamintesc faptul ca in cazul Programului Cantemir este posibila incepand cu acest an finantarea proiectelor multianuale, deci inclusiv pentru activitati desfasurate incepand cu 1 februarie. Daca acolo s-a putut, tragem speranta ca se va putea si in cazul AFCN. De altfel, prin ceea ce afirmati la punctul 3, va contraziceti, faptul ca cheltuielile vor fi eligibile de la 1 februarie la 31 decembrie este echivalent cu inceperea proiectului de la 1 februarie. Excelent. Despre cheltuieli era vorba de la inceput!

“Anularea ordinului ministrului legat de noile norme metodologice si lansarea de urgenta a concursului pe baza vechilor norme. Cum ordinul ministrului a fost deja semnat si cum publicarea lui in monitorul oficial ar permite demararea concursului, pot sa intreb care e, de fapt, adevarata doleanta: lansarea cat mai repede a concursului? Sau revenirea la vechile norme metodologice? ori la vechiile arii tematice? ”

Este vorba in primul rand de legalitate si de a nu ne mai haitui cu termene de consultare de 3 zile. Dupa cum puteti citi in documentul “Propuneri”, am facut diferenta intre ariile tematice si celelalte propuneri.

“In cadrul conferintei organizate la Green Hours in data de 12 aprilie au fost atinse si alte puncte, cum ar fi limitarea dreptului institutiilor publice de a infiinta asociatii care sa le permita derularea de activitati care nu sunt incluse in programul curent.”

Nu am vorbit despre limitare, am atras atentia asupra unei practici. Avem inregistrarea audio disponibila. Va rog sa nu distorsionati realitatea.

Precizari importante (Raluca Pop)

O constatare de ordin general priveste confuzia din mesajul doamnei Heinzel cu privire la documentele depuse de Coalitia Sectorului Cultural Independent. Din 22 martie si pana pe 13 aprilie, cand am depus ultimul document la MCPN si AFCN, aceste documente au fost:

22 martie – Protestul Coalitiei sectorului Cultural Independent  - o petitie semnata de 242 de persoane in momentul depunerii si ajungand la 326 pe 12 aprilie

25 martie – Comunicatul de presa al CSCI ca reactie la lansarea consultarii publice pe 23 martie (semnata de 10 persoane, deoarece am considerat cinstit sa nu presupunem ca toti cei 242 care semnasera petitia ar fi aderat la reactia noastra si pentru ca situatia cerea o reactie urgenta, care nu permitea lansarea unei noi petitii)

2 aprilie – Cererea lansata de CSCI, de organizare a unei dezbateri publice de catre AFCN pe marginea noilor norme.

In acest documnt ceream lansarea unei dezbateri publice, nu o intalnire privata cu membrii Coalitiei! Precizarea aceasta o simt necesara pentru ca simt din scrisoarea doamnei Heinzel o urma de insinuare cu privire la intentia noastra de a fi unicii contributori la modificari sau cel putin partenerii preferentiali… or acest lucru nu este adevarat!

13 aprilie – Cererea lansata de CSCI, de revocare a ordinului de ministru, lansare a concursului de proiecte pe vechile norme, scoatere la concurs a postului de director si initierea unui dialog public constructiv pentru schimbarile ulterioare).

CSCI este un grup deschis de artisti si operatori culturali, nu ne consideram reprezentativi pentru intreg sectorul, dar credem ca printre noi se gasesc actori culturali care merita sa fie luati in considerare, datorita experientei artistice si de consultare cu autoritatile publice pe probleme ce tin de conturarea si imbuntatirea mecanismelor si strategiei de finantare din fonduri publice. In acelasi timp, faptul ca petitia a reusit sa adune in 48 de ore 242 de semnaturi este un semnal puternic de sustinere generala a cerintelor enuntate. Fac aceste precizari pentru a elimina orice posibile suspiciuni legate de intentiile noastre sau de felul in care ne “folosim” de semnaturile petitiei depuse pe 22 martie. Consideram petitia nucleul demersului nostru, acolo se afla cerintele de esenta. Urmatoarele documente sunt in spiritul petitiei si speram ca si mai multi dintre cei care au semnat-o sa ni se si alature.

Cat despre ceea ce consideram noi ca inseamna “independenta” din titlul grupului, vom reveni in curand cu un scurt text explicativ. Problema e mult prea importanta pentru ca eu sa ma erijez in ideologul de serviciu si sa va dau un raspuns acum, insa va asigur ca argumente exista.

Inca doua completari la observatiile punctuale facute de doamna Heinzel, fata de cele facute anterior:

“Transformarea AFCN-ului intr-un fond de finantare care sa sustina exclusiv proiectele culturale si editoriale ale sectorului independent si privat… Dati-mi voie sa reformulez aceasta cerere: asta se traduce prin privatizarea sectorului cultural cu bani de la stat. “

Desi face parte din familia de cuvinte a lui „privat”, privatizarea si finantarea cu bani de la stat a proiectelor si actiunilor culturale ale sectorului cultural privat nu au mai mult in comun decat au „mistic” si „mistificare”. Unul din instrumentele de implementare a unei strategii sau politici publice este incurajarea dezvoltarii de proiecte si actiuni care abordeaza prioritatile identificate in respectivele documente-cadru. Nu este totuna cu punerea unor bani in mana privatilor pentru orice, ci directionat, in acele zone declarate de interes. Statul foloseste aceasta parghie in multe domenii si e firesc sa o faca. In acelasi timp, felul in care puneti dumneavoastra problema imi ridica o alta intrebare: dumneavoastra sustineti ca doar statul ar trebui sa actioneze pe banii statului? Pentru ca, in definitiv, AFCNul acorda finantari sectorului privat si in prezent? Ati dori sa nu o mai faca, pentru a nu incuraja privatizarea sectorului cultural deloc?

“Lansarea concursului astfel incat sa se permita demararea proiectelor de la 1 februarie. Pentru cei care nu cunosc (ori nu au citit) regulamentul de functionare, va reamintesc ca bugetul AFCN se stabileste de parlament si ca acest lucru depinde de momentul votarii bugetului de catre parlament.”

In plus fata de ce v-am raspuns in mail, legat de exemplul de buna practica in acest sens al Programului Cantemir, adaug urmatoarele: Bugetul institutiilor publice in general se stabileste prin votul in parlament, cu toate acestea institutiile publice desfasoara activitati si inainte de 1 februarie. In acest sens, argumentul dumneavoastra nu rezista.

Inchei prin a spune ca nu consider nimic din ce s-a intamplat din 22 martie pana acum in niciun fel scandal, valva, ci este exact ce ati spus si dumneavoastra: o actitivitate jucata dupa regulile cetatii. Noi, cetateni si actori sociali, am ales sa ne exprimam punctul de vedere printr-o petitie iar apoi am valorificat legile statului pentru a ne afirma drepturile. Cand nu am primit raspuns, am organizat o conferinta de presa, pentru a ne auzi mai bine. In niciun moment nu am facut afirmatii judicioase despre niciuna dintre persoanele implicate, nici din AFCN, nici din MCPN, nu am cerut demisii, nu am distorsionat realitatea afirmatiilor emise de autoritati, ci ne-am concentrat pe documente, legi, norme, comunicate de presa, discutii directe si pe mail cu oameni din aceste institutii.

Urmeaza sa vedem in ce masura institutiile Statului si oamenii care lucreaza pentru acestea (dintr-un hazard, din curiozitate sau prin alegere, nu prea conteaza) vor sti si vor dori sa joace pe aceleasi reguli, si nu vor incerca sa creeze valva si sa ne distorsioneze mesajul, in stilul politicianist al vremurilor noastre (de data asta „politica” inteleasa in sensul cotidian, in care suntem intrebati cu ce partid tinem).

Noi ne dorim in continuare un dialog constructiv, in niciun caz nu suntem petitionari de dragul valvei si celebritatii mediatice si nu vorbim despre legalitate si actiuni in contencios pentru ca ne place cand sfaraie adrenalina in aer. Speram ca lucrurile sa intre in normalitate prin puterea argumentelor afirmate.

La ce bun un teatru, cinematograf sau bibliotecă, cînd poţi să faci în locul lor un casino sau un hipermarket? La ce bun un spital sau stadion, cînd poţi face o clădire de birouri de lux? De ce să investeşti în toate aceste lucruri? De ce să faci o şcoală, cînd poţi să-ţi trimiţi copilul la studii la Londra? De ce să investeşti în transport în comun şi căi ferate, cînd poţi merge cu Maybachul? De ce să faci autostrăzi dacă te poţi mişca cu elicopterul?

Cam aceasta este noua logică a elitei noastre politice din anii postrevoluţionari, acest nou „homo maybachus” susţinut tacit de o bună parte a elitei intelectuale. Se pare că s-a uitat că Statul mai are şi obligaţia de a crea reguli şi legi valabile pentru toţi, indiferent de poziţia socială, că este structura care trebuie să creeze şi condiţii pentru ca toţi să avem aceleaşi şanse, cel puţin, în ceea ce priveste accesul la cultură, educaţie şi sănătate.

Ar trebui oare reamintit că Statul este responsabil de asigurarea regulilor transparente şi clare de accedere la diversele fonduri financiare publice? Probabil că ar trebui să reamintim toate acestea, căci Statul român a devenit din păcate o structură care-i protejează pe cei „puţini” de cei „mulţi”, care le oferă privilegii celor „puţini” şi este o sursă de venit pentru această mică elită. De aceea, orice nemulţumire sau revoltă a celor „mulţi” este privită de Statul de tip SRL sau moşie ca o agresiune. Statul şi-a schimbat cu de la sine putere funcţiile, iar societatea (civilă, diversele forme de organizare de tip sindical, intelectualitatea etc.) a uitat care sînt mecanismele prin care trebuie să se apere şi să lupte împotriva acestui tip de Stat. Neîndeplinirea funcţiilor elementare ale Statului şi distrugerea continuă a infrastructurii culturale şi educaţionale fără a pune nimic în loc duc la fragmentare, radicalizare şi inegalitate socială tot mai mare precum şi la distrugerea unor întregi comunităţi culturale şi sociale.

Atît cu introducerea. De fapt, vreau să atrag aici atenţia asupra unui eveniment important care are loc în domeniul cultural exact în legatura cu acest raport dintre Stat (instituţiile statului) şi un sector social în particular. Mai concret, este vorba despre relatia dintre Ministerul Culturii şi sectorul cultural independent care şi-a creat o platformă numită Coaliţia Sectorului Cultural Independent (CSCI – pentru date „tehnice” şi istoricul poveştii vedeţi aici ). După mai multe încercări de a intra în parteneriat cu instituţiile statului din acest domeniu, diversele componente ale sectorului cultural independent s-au unit şi au creat această coaliţie. Pană în prezent, au existat mai multe tentaive de a purta discuţii punctuale cu aceste instituţii, dar nici una nu a reuşit. Aşa că sectorul independent a decis organizarea unor dezbateri pe această temă şi a înaintat o serie de cerinţe, propuneri etc.

Ca urmare a lipsei totale de interes din partea instituţiile în cauză, CSCI a decis să organizeze luni 12 aprilie o conferinţă de presă (la ora 12.00, la clubul Green Hours 22 Jazz Cafe, str. Calea Victoriei 120). Scopul acesteia este de a „lansa public cîteva întrebări la care sunt invitate să răspundă autorităţile publice în a căror sferă de competenţă se înscrie conturarea şi lansarea concursului de proiecte culturale şi editoriale finanţate din Fondul Cultural Naţional: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Administraţia Fondului Cultural Naţional”.

Nu vreau să intru în detalii şi în istoricul acestui protest. El poate fi citit în materialele afişate pe sit. Întrebările ridicate însă sînt semnificative nu numai pentru sectorul cultural, ci in general, pentru intreaga societate:

• ce trebuie să se întîmple şi cît trebuie să mai aşteptăm pentru ca activitatea decizională a autorităţilor publice să se desfăşoare legal şi transparent?
• ce înseamnă un dialog real între sectorul cultural independent şi autorităţile publice şi cum poate fi iniţiat?
• de ce se ignoră contribuţia substanţială a sectorului cultural independent la dezvoltarea culturală a României?

Pornind de la exemplul acţiunii CSCI, aş sintetiza în cîteva teme esenţiale ale acestei probleme.

Birocraţia şi cetăţeanul

Tradiţional, în România, birocraţia este o structură, o pătură profesională care este pusă în slujba Puterii şi nicidecum a cetăţeanului. Birocraţia românească, de cînd e Statul român modern, dar cu rădăcini şi mai vechi, are funcţia de a-şi sluji înalţii demnitari şi de a se trasforma într-o armată eficientă a Puterii. Ea are chiar şi o funcţie electorală puternică, de aceea, nu întîmplător după ce se schimbă echipa de la putere este schimbat pînă şi portarul unei instituţii; ca să nu mai zic de funcţionarii cu poziţii mai înalte. De aceea este foarte greu să explici unui funcţionar român, de la ministru la birocratul de la ghişeu că el este un angajat al Statului, pe banii contribuabilului, care trebuie să lucreze în slujba cetăţeanului.

Într-un stat modern avem mare nevoie de birocraţi, însă de unii care slujesc cetăţenii, nu „moşierul” de la o instituţie oarecare care o percepe ca pe o „feudă” personală sau de clan. Pentru a schimba această situaţie (mentalitate) e nevoie de presiuni atît din partea elitei politice, cît şi din partea societăţii. De aceea, orice gest de tipul celui la care fac referinţă în acest text este salutar.

Problema parteneriatului

Prima reacţie a CSCI vine împotriva acestui stil feudal de abordare. Protestatarii fac parte dintr-o nouă generaţie care nu mai acceptă să fie tratată la „ghişeul” Statului de o asemenea manieră. Ei vin şi spun o chestiune de bun simţ: dacă tot sînteţi în slujba noastră, pe banii noştri şi faceţi legi şi reguli de gestionat bani pentru domeniul nostru de activitate oare nu ar fi bine să o faceţi transparent, să ne întrebaţi şi pe noi, să ne consultaţi şi pe noi? Voi nu sînteţi „stăpînii” noştri, noi nu sîntem „vasalii” voştri, iar în acest proces nu sîntem duşmani, ci parteneri. Ce este atît de complicat de înţeles? CSCI a cerut să fie consultat, în conformitate cu legile statului, după regulile de joc prestabilite şi si-a oferit competenţele pentru o mai bună funcţionare a instituţiilor statului în raport cu sectorul pentru care lucrează. La „ghişeul” instituţiei cu pricina, din pacate, nu a răspuns nimeni. Dar nu e totul pierdut: CSCI e deschis la colaborare, mai rămîne ca şi instituţiile vizate să răspundă pozitiv.

Statul „reformator” şi elita sa

Este inadmisibil ca domeniile culturale (mai sînt şi altele – si educaţionale şi medicale –, dar ne vom opri doar la tema în discuţie) să fie tratate în acest hal. Instituţiile statului au început să trateze elita culturală în maniera în care o tratau bisniţarii. Un Stat, o clasă politică ce conduce structurile statului şi care mai nou se vrea reformatoare, care demolează consecvent infrastructura culturală şi educaţională şi-şi distruge sistematic pătura socială din sfera culturii şi aşa destul de fragilă, are o mare, mare problemă.

Această comunitate cere ceea ce-i aparţine, nu „cerşeşte”, iar ea trebuie respectată şi remunerată pentru ceea ce face, nimic mai mult. La rîndul ei, această pătura socială ar trebui să-şi reamintească faptul că menirea ei nu este aceea de a acumula valori monetare şi funcţii publice, ci de a lupta pentru binele comun, de a forţa Puterea şi Statul să-şi îndeplinească funcţiile şi raţiunea pentru care există. Nu trebuie să uite că ea reprezintă încă o forţă, forţă pe care însă e pe cale să o piardă tocmai datorită compromisurilor pe care le face continuu. CSCI face exact ce trebuie să facă fiecare breaslă în domeniul său.

Din păcate, marea parte a presei culturale de la noi nu s-a sinchisit să prezinte această problemă. Cu excepţia Observatorului cultural şi a Suplimentului de Cultură, restul mass-mediei tac. Au ei alte probleme, mult mai complicate ca de exemplu, cum se face că Volvo, perla capitalismului occidental, devenit simbolul elitei culturale româneşti, a fost achiziţionat de comuniştii chinezi? Grea lovitură. Sper că şi presa culturală să reuşească să treacă dincolo de analiza stilistică a acestor teme şi să încerce măcar să prezinte aceste probleme dacă nu reuşeşte să le dezbată.

Compania oferă portofoliu complet de administrare de servicii integrate, începând cu o serie de servicii de voce şi date bazate pe IP, până la soluţii complexe care au la baza produse Managed VPN si internet premium. Aceasta include orice serviciu, de la telefonia IP sau videoconferinţe, la servicii de găzduire.

Romtelecom a investit un million euro pentru a obţine această certificare (laborator de testare şi training). si  are acum cei mai mulţi specialişti certificaţi din Romania din cadrul aceleasi companii (60 angajaţi certificati Cisco care deţin în total peste 200 de certificări). Romtelecom este singurul furnizor de servicii din Sud-Estul Europei cu acest nivel de certificare.

Programul Cost Consultancy de la Romtelecom Business Solutions, prin intermediul caruia sunt oferite solutii integrate de comunicatii, a fost lansat la sfarsitul anului trecut pentru a oferi consultanta gratuita privind optimizarea costurilor clientilor business ai companiei. Programul presupune o analiză a comportamentului de comunicare al clienţilor, luând în calcul informaţii precum valoarea facturilor din ultima perioadă sau traficul de voce şi de date. Un simulator al modului în care funcţionează programul pentru companiile mari poate fi vazut aici.

Până acum, cea mai mică diminuare de costuri pentru clienţii care au apelat la programul Cost Consultancy de la Romtelecom Business Solutions a fost de 15%, iar cea mai mare scadere de costuri a fost de 40% pentru un client care initial avea mai multi furnizori de solutii de comunicaţii.

Romtelecom Business Solutions este divizia dedicată sprijinirii companiilor românesti, prin soluţii de comunicaţii şi IT. A fost înfiinţată în 2007 ca urmare a nevoii tot mai mari de serivicii specializate şi dedicate pentru afaceri, oferind companiilor soluţii de voce, date, internet fix şi mobil, găzduire şi managed services. Ca o dovada a angajamentului de a oferi cea mai bună calitate clienţilor săi, Romtelecom este singurul operator de telecomunicaţii care acordă automat şi gratuit SLA (acordul privind nivelul calităţii) pentru serviciile oferite sub brandul Romtelecom Business Solutions.

Directorul Spitalului Judeţean din Timişoara, Gheorghe Nodici, a declarat, luni, că medicii se aşteptau la decesul jurnalistului, în condiţiile în care starea acestuia se agravase.

“Starea acestuia s-a înrăutăţit în ultimele zile şi ne aşteptam să se întâmple asta”, a spus directorul Spitalului Judeţean din Timişoara.

Surse medicale au precizat că decesul jurnalistului a fost urmare a unui stop cardiac.

Mile Cărpenişan a fost internat, în urmă cu câteva zile, la Spitalul Judeţean Timişoara, mai multe site-uri şi bloguri anunţând atunci că acesta este în comă după ce a suferit un şoc septic, el având nevoie de sânge grupa A2 pozitiv.

Reprezentanţii Unităţii de Primire Urgenţe de la Spitalul Judeţean Timişoara au declarat, la acea dată, pentru MEDIAFAX, că Mile Cărpenişan a fost internat de mai multe zile, nedorind să facă precizări cu privire la diagnosticul sau starea jurnalistului.

Pe site-ul de micro-blogging Twitter, timişorenii erau rugaţi să doneze sânge pentru Mile Cărpenişan.

În urmă cu o lună, Cărpenişan a făcut o campanie umanitară pentru a-l ajuta pe Daniel Răduţă, un tânăr diagnosticat cu “leucemie acută limfoblastică”, care are nevoie de bani pentru un transplant de măduvă.

Mai multe, pe Realitatea.Net.

Cristi Mărculescu, Dragoş Vasile

A.

Avatar (James Cameron, 2009)

Sau ce rezultă din încăpăţînarea unui fost camionagiu, devenit ulterior King of the world: un desen animat de 300 de milioane de dolari. Un moft mare cît casa care re-inventează 3D-ul. Şi dă speranţe executivilor de prin studiouri, deloc impacientaţi de calitatea filmelor, dar terifiaţi de PIRATERIE.

Nominalizări: n-o-u-ă. Film, regizor, sonor, montaj sonor, coloană sonoră, efecte speciale, montaj, imagine, scenografie.

B.

Blind Side, The (John Lee Hancock, 2009)

Am vazut trailerul şi am zis pas. Mirosea a făcătură cusută cu aţă albă şi deja îmi luasem o porţie de melodrame inspiraţionale cu cîte un negru gras şi încet la creieri suficientă pentru următorul deceniu odată cu Precious. Uitasem că există filmul asta, după care aflu că dintre toate creaturile bipede care se pretind actriţe, tocmai pe Sandra Bullock s-au găsit să o nominalizeze la multiple premii. Am avut dubii şi am investigat: regizorul comisese The Alamo, o mediocritate absolută. Nimeni nu este orb în filmul acesta, în care, pe lîngă madam Bullock mai joacă şi Tim McGraw, iritant cîntareţ de muzici country.

Am rămas ferm pe poziţii. Sandra Bullock a luat un Glob de Aur şi nu l-a luat pentru cel mai ferm maxilar dintr-un film muzical sau comedie, ci l-a luat pentru rol principal feminin în film dramatic. Am revăzut trailerul şi mi-am dat seama că eu unul aşa ceva nu o să văd vreodată. Miroase a plastic şi zaharină, este despre înţelegere inter-rasială şi un under-dog against all odds succes story atît de făcut şi răsfăcut încît Karate Kid 4 pare o capodoperă a genului dramatic.

Nominalizări: Cel mai bun film (şanse zero), actriţă în rol principal (să nu uităm că Bullock şi-a vopsit părul şi a abordat un accent sudist, deci chiar are şanse).

Bright Star (Jane Campion, 2009)

Un film deosebit de relevant istoric din care aflăm că în trecut oamenii trăiau fără internet, TV, telefoane mobile şi cuptoare cu micro-unde, deci se plictiseau îngrozitor. Suficient de îngrozitor cît să se apuce de scris poezii sau de croitorie. Cu ceva timp în urmă Jane Campion făcuse senzaţie la Oscaruri cu The Piano, un film de dragoste exotică şi de epocă între un tatuat şi o pianistă mută. Steaua strălucitoare este tot love-story, tot de epocă. Din păcate palmierii sunt înlocuiţi cu un plictis terifiant. Cît de erotic poate fi un amor între un poet famelnic şi o croitoreasă cu puseuri de feminism avant-la-lettre? Deloc erotic, şi printre poezii şi momente sinistre şîn care oamenii cîntă din gură ca să nu se plictească sau se plimbă pe cîmpuri pretinzînd că nu se plictisescţ filmul exasperează.

Nominalizări: doar design de costume. Care sunt şi ele gri-şoricel ca tot filmul şi toate personajele.

C.

Crazy Heart (Scott Cooper, 2009)

Este un The Wrestler cu un muzician country în loc de wrestler. Şi cîntăreţul şi-a ratat viaţa, şi el e falit, şi el nu ştie să facă decît un singur lucru. Paralele nu se opresc aici. Ca şi în cazul lui Mickey Rourke, actorul din Crazy Heart (Jeff Bridges) care este “în cărţi” pentru premiu e un tip capabil şi ignorat pe la festivităţi. Maggie Gyllenhaal nu a fost combinată cu Marilyn Manson (ca Evan Rachel Wood) şi nici nu a jucat în My Cousin Vinny (cum a făcut Marisa Tomei), dar la fel ca ele este indie-star şi este competentă actroiceşte. Dacă filmul marchează vreo statuetă anul viitor ar trebui să ne aşteptăm la încă un film emoţionant despre un tip care şi-a cam ratatat viaţa, e în prag de batrîneţe şi singur şi nu ştie să facă decît un singur lucru. Eventual vreun bio-pic centrat pe Peter North?

Nominalizări: una pentru Jeff Bridges (cîştigător declarat ante-factum, eu unul l-am apreciat mai mult pe Jeremy Renner… dar academicienii or să zică “ăla e tînăr, mai are timp, Jeff e deja răscopt, a aşteptat destul să îl băgăm în seamă, îi dăm lui”) una pentru Maggie Gyllenhaal (actriţă rol secundar, categorie în care ar fi singura opţiune decentă, dar nu cred să aibă şanse, pentru că Mo’Nique are atu-ul de-a-şi fi abuzat sexual fiica, iar corporatistele din Up in the Ass, pardon Air sunt lăudate din motive care îmi scapă) şi una pentru piesă muzicală compusă expre pentru un film (aici, pas mal, pas grand chose… folk derivativ din alte folk-uri).

Coco avant Chanel (Anne Fontaine, 2009)

Cum era madame Chanel înainte să fie chic şi să aibă un imperiu couture-istic? Era croitoreasă. Ce a facut ea înainte de croitorie? A fost modistă, adică a făcut pălării. Ce a determinat-o pe viitoarea Coco Chanel să se apuce de pălării? Nu ştiţi? Nici eu nu ştiam. Dar ştie Anne Fointaine. Care a citit o biografie a lui Chanel din care a aflat despre începuturile modeste ale lui Coco. Ce n-a aflat domana Fontaine  din carte este crucial: cum se regizează un film.  Deci  Audrey Tautou face pe juna Coco. O filmează anost doamna Fontaine care face pipi pe nişte idei foarte dragi adevăratei Coco Chanel: chic, comfortabil, elegant şi inovativ. Exact cum NU este filmul.

Nominalizări: şi una este prea mult – costume.

Coraline (Henry Selick, 2009)

O animaţie care s-ar putea să crească vînzările de fermoare. Nu de alta dar unii plozi mai tembeli ar putea rămîne traumatizaţi apropo de nasturi după năzbîtia asta animată. Care este o mixtură a la Stephen King de Alice in Wonderland cu Invasion of the Body Snatchers. Doar că scrisă de Neil Gaiman şi ecranizată (cam libertin) de Henry Selick. De cine? Individul ăla care a făcut o treabă genială animînd Nightmare before Christmas, deci tehnic vorbind filmul este impecabilissim. Povestea cu lumea de dincolo de uşiţa secretă în care totul este minunat şi toţi au nasturi în loc de ochi ar fi fost cam horror dacă Selick nu ar fi redus-o la statutul de “cam creepy”.

Nominalizări: la categoria de animaţii. Concurenţă serioasă: Domnul Vulpe chiar este fantastic şi Up, fiind un produs Pixar este ireproşabil.

D.

District 9 (Neill Blomkamp, 2009)

Problema e că filmul începe ca un fake documentary şi se termină ca un fake movie. Undeva, în lungul drum al scenariului către regie, camerele de filmat ale personajelor se pierd în vîltoarea evenimentelor şi intră în acţiune camerele normale, ale operatorilor. Poate că regizorul, debutantul Neill Blomkamp, a vrut să sugereze ceva important, dar a uitat să subtitreze ideea. Mă îndoiesc că membrii Academiei vor avea răbdare să citească un eventual memo pe această temă.

Dacă trec peste camere, District 9 rămîne o poveste cu gîndaci (din spaţiu) despre apartheid (problemă rezolvată deja, pe Pămînt). Interesant, nu zic. Dar parcă nu e o temă suficient de actuală pentru un Oscar. Sper că Irakul e. Altminteri, nu-mi explică nimeni – ca să dau un singur exemplu de “fault logic”, vorba unui clasic în viaţă – de ce 99% dintre “The Prawns” (extratereştii refugiaţi în ghetourile din Johannesburg) sînt, în sens darwinian, total imbecili, ceva hibrid, la intersecţia dintre larva de greiere domestic şi buburuza de Bamboo. În timp ce cîţiva dintre ei sînt capabili, în subsoluri frumos decorate cu fire multicolore, de minuni tehnologice demne de ET-ul lui Spielberg. Sînt nevoit, deci, sa citesc scenariul scurt-metrajului Alive in Joburg, pe care se bazeaza filmul, ca să mă lămuresc. Mulţumesc, Blomkamp. Fix de asta-mi ardea mie.

Nominalizări: patru bucăţi fără şanse reale. Pentru scenariu adaptat, editare, efecte vizuale, plus aia mare, pentru cel mai bun film.

Divo, Il (Paolo Sorrentino, 2008)

N-am înţeles ce caută Il Divo pe lista scurtă (trei bucăţi mari şi late) cu nominalizările pentru makeup. Adică ştiu: e suficient să-l fi văzut pe Toni Servillo, în Gomorra sau în mai vechiul exerciţiu de stil al lui Sorrentino Le conseguenze dell’amore. Şi înţelegi imediat ce-au putut să facă Aldo Signoretti şi Vittorio Sodano cu cîteva kile de farduri profesioniste şi poza lui Giulio Andreotti lipită cu scotch, pe oglindă. Vreau să spun că locul lui Il Divo (Premiul Juriului la Cannes, în 2008) era, de fapt, pe lista cu cele mai bune filme străine, în imediata vecinătate a lui Das weisse Band. Se pare însă că membrii Academiei nu gustă genul ăsta de dramă biografică de festival, despre un politician ultra-controversat, dintr-o ţară europeană care a schimbat dintotdeauna guvernele ca pe atacanţii din Il Calcio. Şi, pe undeva, e normal să nu-l guste: ei nu sînt obişnuiţi cu aşa ceva. Cînd americanii dau de unu’ controversat, trîntesc imediat 20 de documentare. Italienii fac artă. Şi tocmai d-aia la ei nu se schimbă nimic în politică.

E.

Education, An (Lone Scherfig, 2009)

Ea este adolescentă. El are 30 şi ceva. Dar iniţial nici nu se pune problema vreunei aventuri. Pentru că mama ei îl aduce în casă şi în pat. Locuiesc la periferii. Ea e rebelă. El e calm. Ea îşi dă seama că îl vrea. El ştie dar ezită şi în timp ce mama ei, respectiv iubita lui, face ceva foarte tipic femelelor din rasa britanică (adică zace în ceva asemănător comei alcoolice) ei  comit ce-şi doreau ambii atît de mult. şi le place. şi se mai întîmplă cîteva chestii.

Tocmai am sinopsizat Fish Tank, un film remarcabil, regizat de Andrea Arnold. Tensiuni sexuale şi emoţionale al dracului de bine jucate (ea e  Katie Jarvis, el e Michael Fassbender), vizualmente outstanding. De ce a trebuit nominalizat An Education în locul lui Fish Tank (care, apropo, a luat şi-un premiu al juriului la Cannes)? Pentru că O educaţie nu are nici tensiune sexuală nici final ambiguu. Pentru că din Fish Tank nu se desprind mari lecţii de viaţă şi pentru că An Education face ce trebuie, adică filmează anost o melodramă şi nu uită să bifeze şi prezentarea despre condiţia evreului în Londra de la începutul deceniului 6.

Nominalizări: niciuna cu care să fiu de acord: cel mai bun film, cel mai bun scenariu adaptat (Nick Hornby, probabil cel mai over-rated autor britanic în viaţă) şi rol principal feminin (Carey Mulligan care are marele merit de a nu fi Sandra Bullock).

F.

Fantastic Mr. Fox (Wes Anderrson, 2009)

Da, vorbesc despre “filmul acela drăguţ, cu pisicuţe”, cum elegant s-a exprimat la TVR, în noaptea Globurilor de Aur, doamna Manuela Cernat, profesor universitar doctor. Destul să precizez faptul că Mr. Fox (George Clooney) e, culmea, un vulpoi matur, întreprinzător, căsătorit, ca să vezi, cu Mrs. Fox (Meryl Streep). E drept: într-un rol secundar apare, în momente cheie, şi un şobolan karatist. Deci nu exclud posibilitatea ca, într-un plan narativ obscur, deocamdată invizibil, să existe şi tradiţionalii săi duşmani naturali, pisicile ninja. Cert e că Fantastic Mr. Fox, e prima animaţie (absolut remarcabilă) a lui Wes Anderrson. Un regizor drăguţ, ca să mă exprim astfel, şi foarte simpatic, dacă mă gîndesc doar la The Darjeeling Limited.

Nominalizări: două, problematice. Cea mai bună animaţie (iar pe-aici nu se trece de Up) şi cea mai bună coloană sonoră originală (v-am zis de Up?).

H.

Harry Potter and the Half Blood Prince (David Yates, 2009)

Nici nu ştiu ce mă enervează mai mult: faptul că Harry Potter arată acum ca un tocilar din specia ogar afgan, extenuat după nopţile pierdute pe www.magicboobs.com (apropo: genial episodul din Extras cu Daniel Radcliffe!). Sau că nici de data asta Ron Weasley nu face sex normal cu Hermione, cum speram să se întîmple încă din episodul al doilea al seriei (ceea ce mi s-ar fi părut cu adevărat fantastic!).

Şi mă mai enervează ceva: Hogwarts! La cîte odăi misterioase există acolo, plus poţiunile specializate în invizibilitate temporară, e greu de crezut că, în lumea reală a vrăjitorilor, mai există vreo virgină în internatul şcolii de magie. E drept, episodul ăsta, în care Voldemort ia cu asalt şi lumea încuiaţilor, pare mai bărbătesc ca abordare (da, vreau mai mult sînge!) şi e ceva mai dark ca atmosferă. Semn că hormonii (hermionii?) personajelor principale au intrat în linie dreaptă şi că-n Harry Potter and the Deathly Hallows (anunţat în 2010) vom  avea parte şi ceva vîjhaţ sub pătură, cu lumina stinsă. Ar fi singurul efect special care ar putea scoate seria din amorţeala magică caracteristică vîrstelor înaintate. Babau’ Voldemort? Să fim serioşi. Uitaţi-vă la coşurile lui Rupert Grint! Brrr! This is beyond anything I have imagined!

Nominalizare: una, pentru imagine. Şi aşa o să şi rămînă.

Hurt Locker, The (Kathryn Bigelow, 2008)

Sau ce rezultă din încăpăţînarea unei foste pictoriţe cu studii la San Francisco Art Institute, devenite ulterior, mai ales în presă, fosta nevastă a lui King of the world: un film aproape perfect, cu un buget de 11 milioane de dolari. Cîştigător a şase premii BAFTA. Un film care nu reinventează nimic, pentru că nu era nevoie. Speranţa moare ultima: aştept patru-cinci Oscaruri, inclusiv cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun montaj.

Nominalizări: tot nouă. Film, regizor, imagine, montaj, muzică originală, sunet, editare de sunet, actor în rol principal, scenariu original.

I.

Inglorious Basterds (Quentin Tarantino, 2009)

Am o veste bună şi una proastă pentru fanii lui QT. Vestea bună ar fi că, şi cu şi fără Oscar, Tarantino rămîne cel mai cool regizor în viaţă. Vestea proastă ar fi că nu prea are şanse la statuete poleite cu aur. Motivele sunt multiple. Chiar atu-urile lui QT pot să fie piedici serioase. Cool-ul marca QT nu este exact pe placul academicienilor de la Hollywood. Oricît de mult ar aplauda elitele americane ideea de nazişti masacraţi de evrei americani, în Inglorious Basterds exista cam mult Cinema. Cinema-ul ăla pur, care-i permite lui Tarantino să lungească plin de nesimţire jovială sevenţe şi suspansuri şi să joace spectatorul pe degete. Chestii care complexează cumplit “regizorimea” mainstream. Şi într-un US of A decis să convingă şi să se convingă de existenţa unei etape benefice de schimbare, Oscarurile tind să meargă fie spre femei-regizor, fie spre “groundbreaking technical innovations”.

Nominalizări: 8 (opt). Oscarul lui  Christophe Waltz este ca şi  adjudecat. Pentru scenariu original Tarantino a mai luat premiu, pentru Pulp Fiction. La sunet şi montaj sonor nu mă pronunţ. La montaj prefer sincer The Hurt Locker. La imagine Das Weisse Band, deşi pare a fi categoria de luptă între ştrumfi gigantici şi vrăjitori ochelarişti. Film sau regie… mă foarte îndoiesc.

Imaginarium of Doctor Parnassus, The (Terry Gilliam, 2009)

Lupta dintre Bine şi Rău a încetat de mult. A cîştigat Răul şi a urmat o serie de pariuri între cel Bun (Parnassus, în egală masură Faust şi şarlatan care chiar închiriază adevărul de dincolo de o oglindă flasă, de bîlci) care se încăpăţînează să creadă că omenirea mai are şanse, şi cel Rău. Care ştie că lucrurile stau altfel şi îl utilizează pe Parnassus ca leac împotriva plictisului. Nu-i chiar un story potrivit pentru un fantasy accesibil copilor, nu? Mai ales că finalul este chiar non-felice.

Personal i-aş acorda premiul pentru “Midget-movie of the year”, dar pelicula semnată de Terry Gilliam este mult mai mult decît o meditaţie asupra luptei dintre bine şi rău, animată de un pitic îmbrăcat în costumaşe haioase. Este o poveste despre imaginaţie. Despre ce vrem cu adevărat şi unul dintre cele mai horror momente cinematografice ale anului trecut a fost incursiunea în imaginaţia unei caricaturi feminine demne de Sex and the City. Un tărîm al pantofilor şi fardurilor şi romanticismelor ieftine.

Nominalizări: decoruri (unde are ceva şanse) şi costume (minime).

Invictus (Clint Eastwood, 2009)

Legenda spune că rugby-ul e un sport de huligani, jucat de gentlemani. Personal, rămîn la convingerea că un huligan (cum era Guy Ritchie în zilele lui bune, două la număr) ar fi putut face un film interesant despre rugby. Or, Clint Eastwood e un gentleman. Şi american pe deasupra, ceea ce înseamnă că, de fapt, îşi propune să facă un film despre Nelson Mandella (de care, spre deosebire de Jonah Lomu, s-a auzit şi-n US of A).

Rezultatul e cum îl ştim, de parcă nu era de-ajuns că ştiam deja cum s-a terminat finala Campionatului Mondial din 1995, disputată între Africa de Sud (gazdă) şi Noua Zeelandă (favorită). Morgan Freeman joacă ce ştie el mai bine de vreo 20 de ani, cu gîndul la un Oscar care o să fie trecut pe tabela de marcaj în dreptul lui Jeff Bridges. Matt Damon (căpitanul Springbok, Francois Pienaar), nominalizat şi el, din motive care-mi scapă şi nici nu mă interesează prea mult, face figuraţie pe terenul lui Cristoph Walz. Mai e ceva de spus? Da, mai e. În rolul extrem de secundar al lui Jonah Lomu apare un anume Zak Feaunati. Foarte convingător, deşi e la debut! Trebuie să mă interesez unde joacă.

Nominalizări: deci două, de trecut pe CV. Rol principal masculin (Freeman) şi secundar masculin (Damon).

J.

Julie & Julia (Nora Ephron, 2009)

Nu ştiam nimic despre Julia Child înainte de filmul ăsta. Acum, aş fi vrut să nu aflu niciodată. Mă simt prost. Sînt ignorant, primitiv, pun sare în exces. Mănînc ca un porc şi habar n-am să dezosez corect o raţă. Nu rîdeţi: foarte multe chestii importante trec prin stomac. Franţa, de exemplu. În anii ’50, cînd doamna Child (cetăţenie americană, aptitudini gastronomice zero barat) se stabileşte la Paris în calitate de soţie a unui diplomat (şi ce diplomat: Stanley Tucci!), nu exista internet. În consecinţă, Julia (Meryl Streep) se apucă de gătit din plictiseală. Apoi, la fel de logic, de scris. A rezultat o carte care a trecut prin multe mîini înainte să fie publicată, în America: Mastering the Art of French Cooking.

50 de ani mai tîrziu, o blogăriţă pe nume Julie Powell (Amy Adams) se apucă de gătit cele 524 de reţete din cartea Juliei Child în 365 de zile. Rezumat aşa, e greu de imaginat că filmul ăsta (mai agreabil decît multe dintre serile pe care le-am pierdut prin cîrciumile din Bucureşti) poate fi pus în practică. Dar cred că asta e ideea, de data asta. E unul dintre filmele acelea îndestulătoare, care ar trebui să treacă prin stomac, capul fiind oricum ocupat cu altele.

Nominalizare: actriţă în rol principal (Meryl Steep). Fireşte că merită Oscarul. Dar n-ar fi prima oară cînd acest amănunt nu are nici o relevanţă pentru membrii Academiei. Sînt americani, n-am pretenţia că se ştiu să ordoneze corect nici măcar tacîmurile pentru o cină festivă.

L.

Last station, The (Michael Hoffman, 2009)

Nevăzut. Aparent biografie romanţată  a marelui Lev Tolstoi. Exact genul de film pe care l-aş vedea, deşi trailerul nu-mi inspiră deloc încredere. Pe rezon de distribuţie: Christopher Plummer, Paul Giamatti şi mai ales Helen Mirren.

Nominalizări: Plummer pentru rol secundar masculin (vezi să nu) şi Hellen Mirren pentru rol principal feminin. Într-o lume perfectă lupta s-ar da între ea şi Meryl Streep (ambele excelente, ambele deja oscarizate, ambele ajunse la ediţia aceasta în filme discutabile). Dar în loc să fie figurantă în Little Britain USA şi să ia parte la reuniunile Fat Fighters grasa din Precious ocupă muuult spaţiu pe covoare roşii, şi în cazul în care nu era deja evident nici despre Carey Mulligan şi Sandra Bullock  nu am o părere prea bună.

Lovely Bones, The (Peter Jackson, 2009)

Cum s-ar traduce asta? Simpaticele oase? Drăgălaşele oseminte? Drăguţele oscioare? Sau în spiritul dadaist al traducătorilor de titluri din Romînia poate chiar Acum, că am murit? Ah, parcă era Din raiul meu. Şi mai bine. Cartea nu am citit-o, dar filmul mi-a părut interesant. Inegal ca ton, prea seren pe alocuri, prea tragic în alte momente, cu ceva suspans şi  Susan Sarandon – apropo, merita o nominalizare la rol secundar, pe post de comic relief. Una dintre cele mai nedreptăţile pelicule de la Oscaruri. Ce-i drept Peter Jackson şi-a luat (în mod absurd şi nescuzabil) o căruţă de trofee pentru al treilea episod (cel mai cretin, cu copaci ambulanţi şi homosexualizări melodramatice înconjurate de lave) din Lord of the Rings, dar asta nu înseamnă că Saoirse Ronan sau the artist formally known as Marky Mark nu meritau şi ei nominalizaţi.

Nominalizare: Stanley Tucci pentru rol secundar de criminal în serie. Memorabil, dar amplasat nefast în categoria deja adjudecată lui Hans Landa, vînătorul de evrei.

M.

Messenger, The (Oren Moverman, 2009)

Un film mic şi bine făcut. Bazat pe un scenariu destul de discret contra-făcut cît să nu sară în ochi. Drama militarilor care aduc familiilor altor militari vestea decesului. Nasol moment şi ambii membri ai echipei de mesageri resimt stresul. Fiecare în felul lui, ambii jucaţi execelent de Woody Harrelson şi Ben Foster. Unul bea, altul îşi alină sechelele de război cu Samantha Morton (văduvă de război deloc dispusă la bocit după soţul defunct).

Nominalizare: Woody Harrelson, rol secundar, dar acela e teritoriul lui Hans Landa. Pînă la proba contrarie. Dacă are careva şanse la oscarul lui Christophe Waltz acela e Harrelson. Nu pentru că l-ar merita mai mult decît  Tucci sau Plummer, cît pentru că un Oscar ar trimite un mesaj de sprijin moral armatei şi familiilor lor.

N.

Nine (Rob Marschall, 2009)

Celor care li se pare că musicall-urile au un sens, oricare ar fi el, le recomand Nine. Mai exact: recomand să fie legaţi de scaun, cu scotch dublu, şi să li se imobilizeze pleoapele, cu scobitori chinezeşti sau depărtătoare profesionale (tratamentul clasic, a la A Clockwork Orange). Faptul că aveam de-a face cu un remake la Otto e mezzo nu e numai ciudat, dar şi perfect inutil. După vreo 20 de minute de proiecţie îţi pui întrebarea justă: de ce? De ce Fellini? De ce-ai mai ieşit din casă?

E drept, Stasy Ferguson aka Fergie (Saraghina) chiar cîntă. Dar asta e meseria ei. Că de jucat, ca Judi Dench (Lilli), nu joacă! Iar Judi Dench nu cîntă, deşi e nevoită s-o facă, întrucît e musicall, for God’s sake, şi aşa scrie în contract! Nu ştiu dacă am fost clar. Cît despre Daniel Day Lewis (Guido Contini) e suficient să mărturisesc că, prin inevitabila comparaţie, mi l-a făcut puţin mai simpatic pe Pierce Brosnan, afonul desăvîrşit din mizeria perfectă pe nume Mamma Mia! Aştept, deci, ziua în care se va face o variantă horror la Otto e mezzo (mizez pe Takashi Miike). În care toţi responsabilii pentru Nine, de la producător la ultimul maşinist, sînt evisceraţi pe îndelete, cu săbiile ninja sau, mai degrabă, cu patinele criminale din dotarea unui maniac inventiv (am văzut ceva de genul ăsta în Ichi The Killer, dacă-mi aduc bine aminte).

Nominalizări: patru. Pentru cîntec original, actriţă în rol secundar (Penelope Cruz), art direction, costume. Refuz să cred că e posibil să cîştige ceva, deşi, ca să fiu sincer pînă la capăt, Penelope nu mi-a displăcut deloc.

P.

Precious: Based on the Novel Push by Sapphire (Lee Daniels, 2009)

O ştiţi pe aia cu negresa morbid de obeză abuzată sexual de tac’su? E o glumă proastă: o abuza tot sexual şi mă’sa şi la final au toţi trei SIDA. şi ea e gravidă. Cu tac’su! Cu care mai are un plod. Care este mongoloid! Chestia chiar paranormală ar fi că filmul se ia în serios. Sunt totuşi recunoscător lui Lee Daniels că după ce nu s-a abţinut de la imagini cu nuditate în Shadowboxer (Helen Mirren şi Cuba Gooding, ambii actori cu Oscar, ambii asasini profesionişti, doamne ce film absurd) a zis pas la vernisat cărnurile lui Precious. Pe care numai cinemascopul poate pentru ca sa le încapă. şi dacă tot suntem la capitolul glume proaste: Mariah Carey chiar poate să joace şi Lenny Kravitz joacă şi el foarte bine. Dar cea mai sinistră glumă de-abia urmează:

Nominalizări: 6 (şase!!!) la film, regie, montaj, scenariu adaptat şi roluri feminine (principal – Gabourey Sidibe chiar are şanse, victimele abuzurilor sexuale sunt recompensate academic – şi secundar – Mo’Nique). Nu zice nimeni că viaţa e roz şi că toate actriţele trebuie să fie fotomodele, dar un misery-porn camuflat în film despre demnitate şi speranţă? Poate se face şi vreun sequel în care şi Precious şi mă’sa s-au împăcat şi se tîrăsc pe ultimi centimetri ai existenţei cînd apare bunicul şi le abuzează sexual şi pe ele şi pe mongoloidă şi pe Mariah Carey camuflată în asistentă socială. şi pe Lenny Kravitz. Ca să ştim dracu’ o treabă!

Princess and the Frog, The (Ron Clements & John Musker, 2009)

Odată cu Chicken Little marile studiouri Disney păreau să fi înţeles într-un final, cu vreo 15 ani întîrziere,  că siropurile roz nu mai sunt de actualitate. şi că momentele în care personajele se apucă de chelălăit, pardon cîntat nu mai au căutare. După care i-a lovit amnezia şi au comis Prinţesa şi broscoiul. Care, strictamente vizual este frumos şi clasic şi o trecere subtilă prin stiluri şi tehnici de animaţie pe care Disney le-a perfecţionat de-a lungul anilor. Nici povestea nu-i rea. Mai ales pentru fetiţe cu vîrste dintr-o singură cifră. Dar chelălăielile… încă mă doare capul de la atîta suavitate muzicală umflată cu pompa. Mi-a fost simpatic crocodilul.

Nominalizare: cea mai bună animaţie şi de două ori pentru… hm cîntecele. Jazzy scheisse deloc memorabil.

Prophete, Un (Jacques Audiard, 2009)

Un june magrebian intră în închisoare. Şi pentru că e june şi nu vrea să moară omoară un alt arab pentru noii săi patroni, temuţii corsicani. Care conduc totul din spatele gratiilor. Tahar Rahim deja multi-premiat pentru rolul principal (şi de către Academia Europeană de film şi de către ffrancezi). Jacques Audiard are deja un premiu al juriului la Cannes şi o căruţă de Caesar-uri. Filmul este cel puţin interesant, în niciun caz impecabil scenarizat şi ştiu că Franţa poate mult mai mult.

Nominalizare: la film străin, unde luptă cu un thriller argentinian, o dramă cu viol colectiv peruană, un Crash în versiune israeliană şi cu Palme d’Or-ul lui Haneke. Şanse destul de slabe, aş opina.

S.

Sherlock Holmes (Guy Ritchie, 2009)

Nu mă deranjează, ca pe mulţi dintre puriştii genului, că Guy Ritchie l-a făcut pe Sherlock Holmes super-erou (deşi aş fi preferat ca filmul se se intituleze, mult mai inspirat, Herlock Sholmes). În definitiv, pe Jesus Christ însuşi Norman Jewison l-a plantat abrupt, printre hipioţi, deci ar fi cazul ca umanitatea să se fi obişnuit demult cu sacrilegiile.

Problema e că l-a făcut prost. Sherlock Holmes nu e decît jumătate de film cu super-eroi. Jumătate de mystery şi cam tot atîta dintr-un thriller. Nici CGI-urile nu funcţionează cum trebuie decît în 50% dintre cazuri (da, jumătatea aia de Tower Bridge arată bine). Pe scurt: Guy Ritchie, care n-are cum să fie Tarantino, ba dimpotrivă, are încă multe lucruri de demonstrat după Revolver, n-a făcut un film întreg, începînd mai multe chestii pe care n-a binevoit să le termine. În fine, n-am mai înţeles o chestie: Globul de Aur pentru Robert Downey Jr. Care l-ar fi meritat, dimpotrivă, pe cel din 2009, pentru Tropic Thunder. Concluzia: la rigoare, Sherlock Holmes ar fi meritat o jumătate de nominalizare. Din păcate, Academia n-are nici măcar atît simţ al umorului. Serios, n-are.

Nominalizări: două. Pentru art directing şi cea mai bună muzică originală. Vorbim după.

Serious Man, A (Ethan & Joel Coen, 2009)

M-am gîndit mult înainte să enunţ chestia asta: trebuie să fii evreu ca să te-apuci de A Serious Man. Nu glumesc. Dacă nu eşti, îţi recomand Fargo. Nu contează că l-ai mai văzut de două ori. O să te simţi încă o dată confortabil şi-mpăcat cu tine însuţi că aici sînt chestii pe care chiar le înţelegi.

Nominalizări: două. Pentru cel mai bun film (ok, ok, ştim cu toţii că de anul ăsta sînt 10 pe listă şi, deci, s-au dat o grămadă de green card-uri) plus scenariu original. Şansele sînt infime.

Single Man, A (Tom Ford, 2009)

Există un singur motiv pentru care intenţionez să văd cîndva acest film: Julianne Moore.  Anul acesta ne-nominalizată şi dedicată propăşirii idealurilor homosexuale, altfel nu-mi explic ce caută în două roluri de lesbiană (The Private Lives of Pippa Lee şi The Kids are all Right).

Nominalizare: actor în rol principal, Colin Firth.

Star Trek (J.J. Abrams, 2009)

Ce-am avut de scris am scris aici.

Nominalizări: machiaj, montaj sonor, realizări deosebite în domeniul sonor, efecte speciale.

T.

Transformers: Revenge of the Fallen (Michael Bay, 2009)

Academia a considerat necesară o nominalizare la categoria de “mari realizări în domeniul sunetului”. Dacă l-aţi văzut în cinema sper că sunteţi de acord. Exploziile se aud exact aşa cum trebuie. Ce contează că restul (scenariu, personaje, logică) este la pămînt. BOOOM!!! Foarte bine, domnu’ Bay, bravo, nota 10!

U.

Up (Pete Docter, Bob Peterson, 2009)

Nu se cîntă, nu se face abuz de drăgălăşenii şi ca spectator nu te simţi  luat drept fraier capabil să îndure orice poveşti stupizele. Pixar nu a revoluţionat animaţia, a făcut mult mai mult: a venit cu o concepţie nouă. Care nu consideră copii din cinema cretini care trebuie împinşi spre diabet zaharat. Care nu simplifică, nu se dedă la glumiţe de doi bani şi nu confundă umorul şi emoţia cu siropul de melasă. Up e un produs 100% Pixar: colorat,  amuzant, pe alocuri emoţionant, spectaculos, dotat cu inteligenţă narativă şi cu personaje cu bine gîndite şi frumos desenate în 3D.

Nominalizări: cinci. Nu doar la categoria de animaţii dar şi la scenariu original, montaj sonor, coloană muzicală, cel mai bun film.

Up In The Air (Jason Reitman, 2009)

Depresiv, dacă te gîndeşti ce vremuri trăim. Interesant (ca premisă), mai ales dacă gugăleşti puţin şi afli că chiar există oameni ca Ryan Bingham (George Clooney), plătiţi indecent de bine ca să dea afară nişte amărîţi neproductivi, cu şase luni înainte de pensionare.  Şi, mai ales, e un film frustrant, dacă sesizezi că oamenii care călătoresc mult cu avionul (pe banii companiei!) au atîtea carduri “gold”, care le asigură accesul în zone de confort inimaginabile pentru turistul obişnuit, care visează reduceri la Blue Air.

Filmul n-ar fi fost rău, dacă se termina brusc, după primele 45 de minute. Cînd încă ai impresia că e o comedie oarecum inteligentă, despre snobism, cinism şi, surprinzător pentru un film american cu rating R, sexul fără obligaţii. Dar nu: spre final, Jason Reitman (care a decolat spre celebritate odată cu Juno) face un looping defectuos, agaţă în zbor o clădire de birouri şi planează fleşcăit către hangarul cu valorile inestimabile ale familiei. În plus, George Clooney nu e mai bun ca de obicei. Şi, oricum, e greu să decidem aici, pe repede-nainte, cît de bun e Clooney în general. Am remarcat-o doar pe Anna Kendrick, o tînără speranţă pe care toată puştimea o ştie mai bine ca mine, din The Twilight Saga: New Moon. Am zis Twilight Saga?! Retrag totul despre Anna Kendrick!

Nominalizări: şase, să fie. Cel mai bun film, cel mai bun actor într-un rol principal (Clooney), două nominalizări la categoria cea mai bună actriţă într-un rol secundar (Anna Kendrick, Vera Farmiga), cel mai bun regizor (Reitman), cel mai bun scenariu adaptat (Reitman din nou, plus Sheldon Turner). Sînt şanse reale la scenariu şi, din cîte speculează netul, actriţă în rol secundar.

W

Weisse Band, Das – Eine deutsche Kindergeschichte (Michael Haneke, 2009)

Un film perfect. Nu spun asta despre orice film care ia Palm d’Or şi nici despre orice poartă semnătura lui Haneke. Dar panglica albă este thriller, este splendid filmat, este elegant, subtil şi neliniştitor. Şi nu conţine metafore sau explicitări ale viitorului nazism. Pe Haneke îl interesează modul în care părinţii îşi deformează copii. Un film despre ipocrizie creştină, despre punctul mort în care odată ajunsă o societate nu poate ieşi decît după o baie de sînge. O cartografiere a relaţiei cauză-efect dintre violenţa secretă, din spatele uşilor închise şi violenţa anonimă din spaţiul public.

Nominalizat: doar la film străin, ca să nu cumva să se simtă obligaţi unii academicieni de Hollywood să îl vadă şi să se streseze de la subtitluri şi alb-negru.

Y.

Young Victoria, The (Jean Marc Vallée, 2009)

Favoritul meu la categoria costume. Care sunt singurul lucru remarcabil şi singura chestie nominalizată. În rest poveste de amor lipsită de orice fel de fiori sau peripeţii între o proaspăt încornonată regină şi un prinţ. Ambii frumoşi şi anoşti. Ideal pentru mame, bunici şi mătuşi trecute de vîrsta a doua.

de Vasile Ernu

Nu am pretenţia de originalitate, căci o bună parte din idei „plutesc în aer” şi sînt cunoscute destul de bine în mediile de specialitate;  doar că nu se prea discută public. Voi vorbi despre „carte” într-un sens larg, considerînd-o cel mai bun, sigur şi ieftin instrument de educaţie şi, de aceea, şi cel mai important. Prin „literatură”, în acest text, definesc orice gen, cu excepţia carţilor de ştiinţă. Deci, cum putem salva industria cărţii şi mări numărul cititorilor?

Situaţia actuală

Trebuie să pornim de la o constatare simplă: în acest moment, Statul şi instituţiile sale care se ocupă de domeniul cultural nu dispun de nici o analiză serioasă şi credibilă a domeniului cultural în ansamblu şi în mod special al situaţiei cărţii de la noi. E lăudabil că Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii încearcă să ne ofere din cînd în cînd cîte o analiză, dar totul e încă timid, ca la început de drum. Mediul privat nu a făcut nici el mai nimic în acest sens. Deci, nu avem nişte date statistice serioase şi nici discuţii publice cu actorii principali ai acestui domeniu, aşa că despre piaţa de carte din România nu se ştie mai nimic.

Toată lumea aproximează. Nu ştim cît producem, cît vindem, cîţi şi ce cititori avem, cum se împart ei pe categorii, care sînt tendinţele etc. Nu credeţi statisticile publicate la sfîrşit de an sau cele de la tîrgurile de carte: sînt irelevante şi au alt scop decît oferirea unor date exacte. Datele reale sînt altundeva, însă ele trebuie adunate, clasificate şi analizate de instituţii independente şi specializate în aşa ceva. Cu reţelele şi numărul de librării stăm foarte prost, iar bibliotecilor, nici nu le mai ştim numărul exact şi ce au în gestiune.

Datele minime de care dispunem ne arată că numărul cititorilor scade, bibliotecile dispar, librariile de stat au devenit mai întîi papetării sau ABC-uri, după care, sedii de bancă. Librării private s-au deschis doar pe Magheru şi în centrul cîtorva oraşe mari. Pentru achiziţia de carte pentru biblioteci nu sînt fonduri, iar profesorilor le-a fost tăiat fondul pentru achiziţa de carte.

Aşa că, draga mea nouă Patrie, intrată în NATO şi UE, ai luat-o într-o direcţie greşită. Secolul XXI e în direcţia opusă. Noii politruci, chiar dacă nu le pasă de această problemă, ar trebui să pornească de la abordarea pragmatică: pentru a avea un stat prosper sau măcar pentru a a-şi spori propriile averi, au nevoie de oameni educaţi.

În sec. XXI, nu putem folosi scuturile antirachetă şi nici accesa fonduri europene dacă nu ştim carte. Statul român şi elita financiară românească ar trebui să ştie că nu-şi permit luxul de a nu cheltui bani pentru educaţie şi cultură. Pe termen mediu şi lung e mult mai costisitor să nu cheltuieşti bani pe aceste domenii. Vom plăti un preţ prea mare după aceea şi nu cred că vom mai putea recupera ceva. După al II-lea război mondial, în Europa, inclusiv în România, s-au cîştigat nişte drepturi (educaţia, cultura şi asistenţa medicală gratuite pentru toată lumea), drepturi care la noi, după 20 de ani de „tranziţie democrată” sînt pe cale de dispariţie. Voi reveni pe această temă.

Încă o precizare şi trecem la subiect: să nu uităm că nivelul de şcolarizare, de acces la educaţie, şi infrastructură culturală (şcoli, universităţi, biblioteci, librării, asociaţii cultural-profesionale, teatre, case de cultură, cinematografe etc.) au fost în vechiul regim la un nivel ceva mai decent decît avem acum. Fireşte, avem nevoie de analize şi date statistice ca să ştim despre ce vorbim, însă putem cădea de acord asupra unui fapt concret: după 1990, educaţia şi infrastructura culturală s-au degradat continuu. Ar fi bine să facem un exerciţiu de gîndire, dar mai ales un studiu.

Să încercăm să trecem dincolo de fobiile ideologice şi trucurile propagandistice ale vechii şi noii ideologii, şi să analizăm  tendinţele de dezvoltare a educaţiei, a infrastructurii educaţiei şi culturii de la noi în anii `60, `70, `80 în întregul context european. După care să facem o comparaţie cu tendinţele din ultimii 20 de ani. Vă garantez că vom avea mari, mari suprizele. Cu alte cuvinte, „vechea moştenire” este o „epocă donor”, iar tranziţia o „epocă căpuşă” care  se „hrăneşte” din ea: noi trăim încă din infrastructura şi materia cenuşie produsă în acea epocă, fără a o îmbunătăţi, ci distrugînd continuu resturile care au mai ramas. Simple întrebări: de ce să distrugi bibliotecile şcolare din judeţe şi sate? De ce să distrugi casele de cultură şi să nu le reutilizezi? De ce să distrugi cinematografele? De ce să distrugi reţeua de librării? Piaţa o cere, le-am privatizat, trebuie să rentabilizăm şi să eficientizăm, ni se spune. Greşit. Fals. Idea de „piaţă liberă” care reglează tot şi salvează tot, e un simplu „nou chip cioplit” la care elita noastră se închină.

Cînd va regla „piaţa liberă” ceea ce s-a distrus în ultimii 20 de ani? Vă spun eu: NICIODATĂ. Dacă Statul nu intervine urgent, copiii de la sate, populaţia săracă, care este majoritară în această ţară, vor avea acces la carte şi la educaţie în proporţii insignifiante. Vom creşte oameni needucaţi de care nu are nevoie nici o structură de stat sau privată. „Privatul” poate îşi permite acest lux, fiind concentrat în mîinile unor mici elite, însă Statul Român nu are voie să gîndească măcar că îşi poate permite acest lux.

Teza simplă de la care pornesc e următoarea: infrastructura (drumuri, căi ferate, resurse energetice, şcoli, spitale, librării, biblioteci, teatre, cinematografe, galerii etc) ar trebui să fie bunuri naţionale şi prioritare pentru Stat. Ele nu ar trebui să fie privatizate şi nu li se poate schimba destinaţia iniţială decît în situaţii de excepţie. Fără a fi mare specialist, observaţia de bun simţ de la care pornesc e următoarea:  distrugerea, degradarea sau inlocuirea unei infrastructuri de stat gratuită şi ieftină cu una privată, exclusivistă şi scumpă va duce la o fragmentare socială tot mai mare, la degradarea educaţiei majorităţii populaţiei sărace şi la crearea unor inegalităţi majore. Dispariţia unei legături de căi ferate dintr-o anumită zonă poate duce la ruperea unei comunităţi întregi, la degradarea ei şi, în final, la dispariţie. La fel e şi cu infrastructura culturală.

Dispariţia unor şcoli, biblioteci, librării poate duce la dispariţia unor comunităţi. Unele infrastructuri fac legaturi sociale pe orizontala, altele, pe verticală. Dar, atenţie, pastrarea infrastructurii culturale de stat nu presupune inexistenţa reţelelor private.  Trebuie însă să regîndim urgent rolul Statului român în economie, iar în cazul nostru, rolul lui în domeniul cultural. Mitul că ce e de stat e prost gospodarit şi ineficient şi că ce e privat e bun trebuie distrus.

Edituri

Aici nu aş vorbi prea mult fiindcă avem editori foarte competenţi şi oameni în domeniu care cunosc mult mai bine situaţia decît mine. Însă cîteva observaţii: nu mă voi referi la traduceri, ci doar la literatura română. Este inadmisibil, de exemplu, ca o editură cu un nume şi o forţă atît de mare cum este Editura Humanitas să nu resuşească să descopere şi să impună pe piaţa literară macar cîţiva autori români: ea s-a axat fie pe „redescoperirea” autorilor interbelici, fie pe editarea unor autori deja afirmaţi în comunism sau descoperiţi de alte edituri (vezi cazul H.R.Patapievici). A încercat de cîteva ori să pornească colecţii de tineri autori români, dar nu a reuşit. Să sperăm că pînă la urmă va reuşi.

Un alt rol important pe piaţa de carte românească îl are Editura Polirom. Aici avem un alt gen de problemă: editura Polirom în decurs de 7-8 ani a reuşit să pună monopol pe literatura română. E admirabil faptul că această editură a reanimat, practic, începînd cu anii 2000, interesul publicului pentru literatura română, care a trecut după `89 printr-o situaţie foarte grea. Polirom a reinventat tehnic şi managerial literatura română. A creat colecţii pentru autorii cunoscuţi, serii de autor şi a pornit colecţia EgoProză care promovează autori tineri şi care deja face istorie. Aici însă avem o altă problemă: riscul care decurge în urma creării unor monopoluri, mai ales dacă ţinem cont că Polirom are în gestiune şi Cartea Româneacă. Monopolurile nu fac bine nimăniu şi, în special, pieţei literare şi scriitorilor. In acest context, nu e neapărat vina editurii. Ceea ce lipseşte într-o bună măsură la noi sînt editurile mici, de nişă, independente care au altă funcţie decît cele mari. În ţările cu tradiţie în acest domeniu, vom vedea că cele care descoperă autori, îi impun pe piaţă, experimentează şi impun diverse curente nu sînt editurile mari, ci cele mici.

Editurile mari sînt cele care selectează, clasifică, ele „betonează”, plătesc mai bine. Editurile mari de obicei nu sînt creative: ele preiau ce a fost deja descoperit şi impus. Ele „clasicizează” şi dau „prestanţă” (simbolico-financiară). Editurile mici sînt un soi de pepiniere pentru cele mari, fiindcă au timp să caute, să descopere, să promoveze şi să impună. Ele se pot concentra pe un autor. De obicei, ele se ocupă de cîţiva autori pe an, cele mari, de zeci, dacă nu sute. Editurile mari nu au timp să caute şi să promoveze nume noi, nu au capacitate să descopere, însă au bani şi putere să ţină şi să producă „clasici”. Aceste probleme însă nu pot fi rezolvate prin decrete de stat, ci doar din interiorul lumii editoriale. Oricum e încurajator că edituri mijlocii precum Curtea Veche, Cartier, Trei, Art etc. au inceput să publice constant scriitori români.

Mass-media şi cartea

Pentru o ţară care este literaturocentrică, mass-media acordă mult prea puţin spaţiu cărţii şi pieţii de carte în ansamblul ei. Cîteva observaţii pe tema: prezenţa cărţii în mass-media noastră.

La noi se mai face încă o confuzie mare între PR, critică literară şi jurnalism cultural. E comic cum uneori, criticii literari devin PR-işti, iar PR-iştii, critici literari. PR-ul din domeniu are ca obiect manipularea publicului prin orice mijloace cu scopul de a vinde cartea. Jurnalistul informează şi este şi un „entertainer cultural” ce crează o „atmosferă” care te îmbie la lectură. Criticul nu vinde cărţi sau autori, nu face galerie nimănui, nu te distrează, ci te ajută să înţelegi, te ajută în procesul de reflecţie asupra cărţii şi mai ales, te ajută să selectezi şi să iei decizii în favoarea unei cărţi sau a alteia. Criticul literar nu e prieten cu autorul, ci cu cititorul.

Cotidienele româneşti au tratat mereu  redacţia „culturală”, şi deci, şi rubrica respectivă, pe post de cenuşăreasă. Cultura nu face rating şi e săracă. Cultura nu e eficientă aşa cum o cere piaţa. Odată cu criza financiara, lucrurile s-au înrăutăţit şi mai mult. Multe cotidiene s-au închis, iar cele care au rămas, şi-au restrîns în primul rînd redacţia şi rubrica de  cultură.

Presa culturală are cîteva mari probleme. Mai întîi e marea problemă a difuzării – cu presa culturală nu vrea să se complice nimeni. A doua problemă, sînt prea puţini bani pentru a putea plăti suficient de bine, astfel încît autorii să poată trăi din banii „din cultură”. Revistele care vor să reziste au fost nevoite să intre în marile trusturi media, de unde şi posibila dispariţie a „autonomiei critice”.

Dilema Veche, poate cel mai citit săptămînal cultural, ziarul cultural al clasei de mijloc româneşti, acordă mult prea puţin spaţiu cronicii de carte şi articolele sînt prea „pe linie” pentru a provoca. Este o revistă conservatoare pentru un public conservator, sau mai degrabă confortabil. Are însă un public foarte stabil.

Dilemateca, singura revistă românească specializată pe carte, este din păcate cea mai mare dezamăgire. Este un model perfect despre cum nu se face o revistă despre carte. Are un design care nu se  mai practică de foarte mult timp, iar conţinutul nu reuşeşte să depăşească nivelul cronicilor de carte înşiruite fără noimă. Adică în loc să polemizeze, să facă critică literară în advăratul sens al cuvîntului, să dezbată teme sau să facă măcar jurnalism cultural, ea face PR (la negru, camuflat sub cronică de carte). Revista nu a reuşit să propună teme şi dezbateri care să ajute cartea, autorul sau diverse segmente a pieţii de carte. Apoi este inadmisibil să nu aibă site: înţeleg că poţi fi amator de design de sec. XIX, dar de ce doar pe hîrtie? Revista are o redacţie prea bună pentru a fi atît de slabă.

România literară, din păcate, nu a putut să se reinventeze şi a rămas în aceaşi paradigmă a perioadei ei de glorie. Gloria a apus, ea a rămas. Ea nu reuşeşte să aibă şi alt public decît fie oamenii de specialitate, şi aceia foarte puţini, fie publicul „biologic” cu care a împărţit  gloria tinereţii. Practic, e o revistă „biologică” care se află la a „treia vîrstă” şi moare încet, odată cu cititorii ei. Avantajul ei e că reuşeşte să trăiească din vechea aură, care încă are putere şi asigură un public fidel în oraşele de provincie.

Dacă cotidienele reprezintă „cîinele de pază”, atunci zona presei glossy reprezintă „animalele domestice”. Animalul de casă se gudură, face pe plac stăpînului, aici e plăcut, linişte şi pace: „avem de toate, poftim şi consumaţi”.  Revistele de acest gen au început să fie exploatate tot mai mult în ultima perioadă de PR-ul editurilor şi nu fără un oarecare suces. Dar a venit criza şi a mai domolit avîntul glamour, această  zonă rămînînd una  care nu poate construi, produce, ci doar vinde.

Presa culturală din provincie e într-o situaţie catastrofală: sursele de finanţare „promiscue”, relaţiile de rubedenie, prietenie şi subordonare, lipsa spaţiului de respiro dintre cel ce scrie şi cel despre care se scrie, toate acestea fac revistele de necitit. Principiul feudei care domină presa culturală din provincie o face necredibilă şi neinteresantă. (Excepţie fac Vatra – Tg.Mureş, Timpul - Iaşi şi Idea – Cluj, însă ultimele două nu acordă prea mult spaţiu cărţilor).

Singura revistă care a reuşit să prezinte într-o manieră vie, să problematizeze, să se pronunţe cu texte pro şi contra asupra unei cărţi, să pună întrebări şi să facă interviuri polemice cu autorii este Observator cultural. În acest moment, este singura revistă care joacă un rol semnificativ în domeniul despre care discutăm. Nu vorbesc de gusturile estetice sau linia ideologică asumată, ci doar de modul de funcţionare al acesteia şi de felul în care expune publicului subiectul-obiectul carte-autor.

Mai există Suplimentul de cultură care are momente foarte bune, însă el aparţine editurii Polirom, deci are o situaţie clară pe care şi-o asumă şi Noua literatură care din pacate nu poate fi găsită nici la chioşc, nici pe net. Şi mai este Cultura care are printre cele mai interesante cronici de carte, dar care nu înţeleg cum de nu reuşeşte să se facă mai vizibilă.  Era să uit de Adevărul literar şi artistic. El face parte din categoria „săptămînal de trust” care promovează propria producţie, iar rubrica de carte e cel mult PR sau „divertisment cultural” şi nicidecum altceva.

Nu am cablu de 8 ani, aşa că prind numai TVR şi ProTV. D.C.Mihăilescu continuă emisiunea de carte de la ProTV,  ceea ce e mare lucru. E o problemă acolo cu orele de difuzare. Cristian Tabără şi-a mutat emisiunea de la ProTV la TVR1. Poate ar trebui să mai schimbe şi invitaţii şi temele că am deseori impresia că e aceaşi emisiune de acum 4 ani care se reciclează saptămînal. Mai mult curaj şi mai diversificat. Dar e puţin, mult prea puţin pentru cîte televiziuni avem.

Cel mai mare suces în acest domeniu îl constituie apariţia blogurilor literare şi cele dedicate cărţii. Sînt mulţi blogeeri care scriu permanent despre cărţi şi comentează tot ce ţine de literatură şi piaţa cărţii. Se discută, se polemizează. Zona online, în anumite momente, începe să aibă un impact mult mai mare şi o funcţie mai importantă decît multe reviste culturale. De ce? Asta e deja altă poveste.

Genuri literare şi cultura de masă

O altă problemă majoră e legată de incapacitatea editurilor noastre, dar şi a lumii literare, de a produce „literatură minoră”, „genuri minore” precum SF, detectiv, thriller, roman istoric, „beletristică bulevardieră” etc. care să devină fenomene de masă, literatură de masă. Eu cred că o literatură „înaltă” şi un cititor de „literatură înaltă” nu poate să existe dacă piaţa literară nu are ca suport literatura şi lectorul „de masă”. Acestea pot fi create, gîndite şi construite. Exemplul foarte bun de succes este Mircea Cărtărescu care a reuşit să vină cu un volum „de masă” precum De ce iubim femeile şi să „mobilizeze” un public foarte mare. VIP-urile media care scot cărţi de mare tiraj nu fac parte din acest fenomen decît parţial. Ele în mare parte îşi vînd în continuare imaginea, dar sub formă de carte.

Una din cele mai delicate probleme este însă literatura de copii. Atît editurile, cît şi scriitorii se fac vinovaţi de a nu lucra cu acest „gen minor”: editurile susţin că din cauza preţului ridicat şi a pieţii mici, scriitorii, fie din ignoranţă, fie din dispariţia unei tradiţii fragile sau interes general, fie din ideea deseori vehiculată cum că acest gen ar fi foarte pretenţios. Însă lipsa unei investiţii în producţia autohtonă de carte pentru copii, cu eroi şi problematici autohtone, va duce la dispariţia viitorilor cititori de literatură autohtonă. Nu poţi să laşi copiii pe mîna industriei de carte de tip „Disney”. Cu tot respectul pentru această industrie, rostul ei nu e să educe copiii să citească, ci să privească, iar asta este o industrie concurentă. Cu ea ne batem. Ele trebuie să coexiste paşnic, însă acum cartea este cea în pericol, nu filmul. Situaţia se poate rezolva în acest domeniu numai cu intervenţii financiare serioase din partea statului. Nu trebuie să ne temem de ideea de „Comandă de stat”. Nişte fonduri pentru acest domeniu (scriere şi ilustrare), aşa cum este în industria filmului, ar putea duce la apariţia unor bijuterii. Sînt edituri care au început să facă cărţi frumoase pentru copii şi ar trebui sprijinite: Nemira, ART, Cartier, Corint etc.

Şi un ultim lucru. A apărut după 1990 o slugărnicie a traducerii incredibilă. O credinţă oarbă în tot ce este „de dincolo”. S-au tradus din engleză cărţi din diverse domenii, care puteau fi cerute tinerilor autori români. Au apărut o mulţime de cărţi care puteau fi comandate şi scrise de orice autor român. Doar slugărniciea, snobismul şi alegerea facilă justifică această atitudine. Nu poţi să dezvolţi o piaţă literară, o piaţă a cărţii autentice doar traducînd la nesfîrşit.

Traducerea şi problema literaturii

De cîţiva ani, scriitorii români au o nouă obsesie (pe lîngă cea cu Nobelul care recent a fost pe jumătate atenuată). Este obsesia traducerilor în străinătate. Să fiu clar înţeles: sînt pentru traducerea şi promovarea scriitorilor români în străinătate. Problema mea este însă alta: obsesia traducerilor în străinătate, această nouă „fata morgana” a literaturii româneşti vine să deturneze o problemă de esenţă literară către una de esenţă economică. Trebuie să ştim foarte clar care este resortul şi mecanismul traducerii în acest moment. Traducerea unui scriitor şi punerea lui pe piaţa externă reprezintă în primul rînd o problemă de MARKETING şi abia în al doilea rînd o problemă de literautură. O carte se traduce în primul rînd pe criterii de marketing, care presupun un lanţ întreg de mecanisme: subiect vandabil imediat, PR agresiv sau subversiv, poziţionare personală, relaţii cu persoane influente, fonduri de traducere, grupuri de interese economice şi culturale etc.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece: valoarea estetică a unei cărţi nu primează în acest joc, ceea ce nu înseamnă că nu contează chiar deloc valoarea ei. Nu e nimic rău, fiindcă acestea sînt regulile globale ale jocului actual. Acest joc trebuie făcut, trebuie traduse şi vîndute cît mai multe titluri româneşti în afară. Traducerile aduc un ban în plus scriitorilor, şi aşa săraci, de la noi, cu puţin efort, îi mai scoatem din ţară şi, daca au norocul să meargă la o lansare sau dezbatere, mai vad şi ei la faţa locului ce mai fac colegii lor din alte ţări. Însă asupra a ceea ce vreau eu să atrag atenţia e altceva: să fim atenţi să nu cădem în capcana de a crede că traducerea şi editarea scriitorilor noştri în străinătate ne creşte cumva valoarea literară sau rezolvă starea precară în care se află literatura şi piaţa literară de la noi. Fals.

Valoarea literară şi situaţia literaturii române nu au nici o legătură cu traducerea ei. Traducerea poate cel mult farda problemele noastre. Editarea în străinătate a scriitorilor noştri e importantă, dar trebuie să rămînă secundară pentru noi. Ca o literatură să se dezvolte, înainte de a fi tradusă, ea trebuie să-şi creeze un spaţiu fecund de dezbateri estetice şi politice libere. O literatură nu poate apărea din neant sau stînd în casă singur şi învăţind să meşteşugeşti metafore spectaculoase. Literatura nu este numai un rezultat al metaforelor, ci şi al unui spaţiu fertil, un spaţiu al dezbaterilor şi frămîntărilor. Literatura are ca sens ultim nu esteticul, ci politicul, fiindcă, în mod fundamental, ea nu vrea să distreze, ci să salveze. Bătălia care trebuie dusă aici e bătălia pentru dezvoltarea acestui cîmp al dezbaterilor, iar pe plan pragmatic, pentru a extinde piaţa literară reală (producerea de mecansime care să mărească numărul de cititori).

Şi încă un lucru foarte important la acest capitol. În ţări precum România, Rusia, Bulgaria, Polonia, ţări din America de Sud etc, ţări cu o slabă dezvoltare a domeniilor ştiinţelor socio-umane (istorie, filosofie, sociologie, politologie, critică socială), literatura a fost cea care a înlocuit funcţia lor. Literatura a avut rolul de a fi şi critică socială, şi istorie, şi filosofie etc. De aceea, în astfel de culturi, fuga literaturii spre estetism are efecte catastrofale şi curentele „estetizante” ar trebui să fie marginale, nu dominante cum e la noi. Într-o cultură ca a noastră, metafora, şi mai ales utilizarea abuziva, poate dăuna mai mult decît temutul regim Ceauşescu. De fapt, acest regim este metafora supremă a culturii române şi un rezultat al acestui gen de discurs cultural.

Dar trebuie să menţionăm cîteva proiecte excelente de la noi. E bine să susţinem iniţiativele bune şi să criticăm ce e de criticat. Una dintre cele mai mari realizări din acest domeniu este, indiscutabil, proiectul Institutului Cultural Român numit Centrul Naţional al Căprţii (CNC) care derulează proiectul: TPS – Translation and Publication Support Program. Este făcut după un model care funcţionează de ani buni şi la case mai mari. Ar trebui atenţie mai mare doar la modul de numire a juriului, care ar trebui să fie bine informat şi fără interese directe (capacitatea noastră de a crea clanuri şi reţele clientelare e incredibilă), precum şi la formele de promovare a scriitorilor noştri în afară. Adică ar fi bine să fie mărit cercul celor care circulă pe banii ICR în străinătate.

ICR e un exemplu de institutie de stat care a evoluat foarte bine. Un alt program extraordinar al CNC este cel de Burse pentru specializarea traducătorilor din limba română. Traducătorii din română în alte limbi, care vin aici la specializare pe banii statului român, sînt cei care vor face lobby în ţările lor pentru scriitorii noştri şi cei care le vor traduce cărţile. Nu e uşor să găseşti un traducător din română în koreeană.

Burse de creaţie

Pentru a scrie literatură, scriitorul are nevoie de două condiţii esenţiale: timp şi libertate. În comunsim aveam timp şi nu aveam libertate. Atunci, scriitorul roman avea la dispoziţie un timp (comunist) care îi permitea să lucreze pentru cărţile sale fără a i se impune un ritm de viaţă prea alert. Cum timpul liber, timpul pe care-l poţi dedica doar cărţii la care lucrezi este legat de bani, în acea perioadă, acest lucru era mult mai bine reglat. Scriitorul avea nişte remunerări (onorarii, burse, premii, împrumuturi cu termen lung de rambursare) şi o infrastructură (case de vacanţă, de odihnă, de creaţie) care-i permiteau să-şi aloce un timp  special mai lung pentru scrierea unei cărţi. Astăzi, remunerările sînt atît de mici încît nici un scriitor român nu poate trăi din ce scrie, deci nu poate să îşi producă acel timp liber necesar scrierii unui volum.

Toţi sînt prinşi în zeci de joburi ultraaglomerate. Problema libertăţii? Este invers proporţională în cele două regimuri: în comunism primeai timp liber şi remuneraţii „suportabile” şi le plăteai cu renunţarea parţială sau totală la libertate, iar acum primeşti libertatea şi-o plăteşti cu lipsa timpului de scriere. Atunci însă puteai găsi mecanisme de trucare a diverselor forme de represiune, existau forme de negociere cu puterea, iar libertatea interioară nimeni nu ţi-o putea lua. Acum e mult mai greu să negociezi sau să fentezi mecanismele economice care îţi mănîncă timpul. Pentru a rezolva această dilemă nu e nevoie de un regim aberant precum comunismul, fireşte, libertatea e la fel de importantă în această ecuaţie, însă avem nevoie urgent de crearea unui fond de burse pentru scriitori. Orice ţară care se respectă are astfel de burse de creaţie. Ele trebuie să aloce un loc şi un timp (burse de 3-6 luni şi 1 an) plătit rezonabil pentru ca un scriitor să poată renunţa temporar la jobul său. La noi a început acest gen de burse fundaţia Pro Helvetia. Acest proiect e continuat de Fundaţia „Gabriela Tudor”: există model, există infrastructură, există oamenii care să le organizeze. Mai e nevoie de un fond foarte mic de bani.

Copyright

În acest domeniu trebuie creat urgent un proiect numit, cum l-a botezat un amic (Danilkin), „Pirateria naţională”, care să aibă ca scop punerea în format digital a unui număr cît mai mare de cărţi, iar baza de date să poată fi accesata şi utilizata liber de către orice cetăţean. Toate cărţile care se editează pe hîrtie să se producă şi în format digital. Trebuie să venim cu un proiect de naţionalizare (nu de expropriere) a tuturor drepturilor de autor pentru cărţile electronice. Nu vă temeţi, nu e o idee comunistă, despre asta se discută demult în occident. Drepturile de autor trebuie regîndite şi puse pe alte principii. Ce facem cu drepturile de autor, cum plătim autorii? Foarte simplu, luam bani de unde sînt cu adevărat bani, adică din industria suporturilor, care e infinit mai bogată.

În acest moment, această industrie speculează la greu: îmi vinde suporturi (dvdwright, stick, harduri externe) care au capacităţi astronomice, iar eu nu am bani să achiziţionez „creaţia cu drepturi de autor” (cărţi digitale, filme, muzică) nici pentru 10% din cît pot stoca. Practic, sînt pus în situaţia să fur. De ce să nu instituim ceea ce se face deja: creaţia să fie pusă la dispoziţie gratuit (sau aproape gratuit), suporturile însă să fie taxate, taxe din care să fie plătiti creatorii, după criterii foarte clare. Există şi industria internetului care poate să fie taxată şi să aducă bani pentru creatori după diverse criterii de trafic.

Editorii nu ar trebui să se sperie, căci nu-şi vor pierde cumpărătorii tradiţionali de carte pe hîrtie. Datele arată că apariţia digitală a aceluiaşi volum duce la creşterea numărului de cititori, dar şi la creşterea numărului de cumpărători a cărţilor pe suport de hîrtie. Nimeni nu are de pierdut.  Într-un stat cu o populaţie săracă, în care statul nu face mare lucru ca să-şi educe populaţia, trebuie să gasim mecanisme ieftine de aces la carte, la educaţie, prin care populaţia să poată să se autoeduce. Acesul liber la carţi digitale poate salva parţial situaţia gravă în care ne aflăm.

Biblioteci

Mai întîi trebuie făcuta o analiză a situaţiei bibliotecilor din ţară. Ce a mai rămas din bibliotecile construite în anii de dinaintea tranziţiei? După care ar trebui regîndit un proiect care să aibă două priorităţi: reabilitarea, renovarea şi redeschiderea unor noi biblioteci, pe de o parte, şi crearea unui fond de carte care să funcţioneze după nişte mecansime transparente. Pentru a eficientiza aprovizionarea de carte şi reducerea costurilor, se pot pune la dispoziţie bibliotecilor cărţi digitale şi instrumentele necesare pentru a putea fi citite. Nu contează ce fel de biblioteci avem: clasice sau digitale. Ambele trebuie dezvoltate, fiindcă o Bibliotecă este un „terminal” în care se stochează cărţi în diverse formate.

Bibliotecile clasice şi bibliotecarii nu trebuie să se teamă de toată această digitizare, de Internet şi de apariţia unoi noi suporturi. Bibliotecarii nu sînt nişte hamali care cară cărţile dintr-un depozit în altul, ci nişte specialişti. O bibliotecă virtuală nu este un depozit imens în care sînt aruncate cărţi la grămadă, ci un loc bine structurat, aranjat după criterii raţionale şi clare. Bibliotecarii sînt cei care pot să contribuie imens la această nouă formă de organizare. Împrumutul interbibliotecar ar trebui să se generalizeze între bibliotecile universitare şi cele judeţene, pentru ca nimeni să nu fie lipsit de posibilitatea de a citi.

Există o abordare conservatoare la noi, conform căreia Internetul şi diversele suporturi digitale sînt privite cu suspiciune şi ca o formă de lux. Digitizarea nu este un lux, ci un mijloc mai ieftin de educare, informare şi acces la carte. Şi încă un lucru foarte important: bibliotecile nu pot fi privatizate, eficientizate în sesul înţeles acum în economia de tip liberal. Lor nu li se poate schimba destinaţia. De asemenea, nu putem accepta descentralizarea. Da, descentralizarea e la modă, însă Biblioteca are nevoie urgentă de centralizare: are un centru de comandă şi se decide de sus, pe criterii clare şi transparente, cum şi ce se achiziţionează, care sînt priorităţile. În România, proiectele mari şi importante nu se pot realiza decat la nivel centralizat, cu un şef cît mai sus pus şi care să se supună direct „Înaltei Porţi”.

Librării

Cel mai mare jaf care a avut loc în acest domeniu se numeşte „privatizarea reţelei de librării de stat”. Vechiul regim ne lăsase o reţea de librării cu sedii centrale, nu doar în oraşele mari, ci pînă şi în ultimul cătun. În URSS, în anii 1980, într-un sat obişnuit de la periferia Imperiului, unde am locuit cîţiva ani, puteam cumpăra orice carte apărea pe teritoriul lui. Pe cele mai deosebite, gen Enciclopediile, le puteam comanda. Tot acolo aveam acces la 3 biblioteci publice cu cărţi în 4 limbi. Aşa ceva este greu de imaginat azi într-un stat democratic precum România, membru UE şi NATO. Statul, în avîntul său de a privatiza, de a trece totul din proprietatea statului în proprietatea privată, a scos la mezat o excelentă reţea de librării. Ce s-a întîmplat acolo e deja un fel de „crimă cu premeditare”. În cîţiva ani, practic au dispărut mai toate librăriile din sate, orăşele mici, capitale de judeţ, iar treptat şi de pe arterele centrale ale oraşelor universitare.

Spaţiile care aveau ca destinaţie vînzarea de carte s-au reprofilat, aşa cum cere „sfînta proprietate privată şi dumnezeul pieţii” şi s-au transformat în te miri ce: de la vînzări de chiloţi, pînă la parfumuri scumpe, iar în ultimii ani în sedii de bănci. Spaţiile au fost, cum se spune, eficientizate. Întrebarea care se pune este: eficient pentru cine, căci comunitatea şi marea parte a societăţii au avut doar de pierdut. Situaţia, deseori, e cam aşa: cu cît un spaţiu e mai eficient pentru un numar mic de persoane (sau chiar una), el poate fi mai ineficient şi chiar dăunător pentru comunitate.

Nu sînt împotriva privatizării. Nu are nimic sfînt şi nimic diabolic, e doar o convenţie economică cu reguli destul de clare. Însă a distruge o infrastructură de o asemenea importanţă într-un stat modern, de a o privatiza cu scopul de a-i schimba destinaţia este un gest de o iresponsabilitate criminală. Efectele negative pe care le poate avea asupra unei comunităţi şi asupra societăţii în general sînt imense. Fireşte că au început să apară librării private noi, unele chiar foarte bune. Însă acest domeniu nu trebuie lăsat doar în mîna întreprinderilor private. Ei pot deschide cîteva librării în oraşele universitare şi cam atît. Pentru numărul de locuitori pe care-i avem, numărul de librării este foarte mic, de acea sectorul privat nu va putea niciodată rezolva această problemă. Sînt două măsuri pe care le poate lua Statul: fie să motiveze zona privată prin subvenţii sau reduceri fiscale care să ducă la deschiderea de noi librării şi în zone mai puţin „eficiente”, fie să înfiinţeze o reţea de stat. Eu cred în crearea unei reţele de stat, după un proiect bine gîndit care să aibă drept scop acoperirea unei arii cît mai mari. Dacă comuniştii au putut, noi de ce nu am putea?

Campanie de lectură

Avem modele occidentale, nu trebuie să inventăm nimic, doar să adaptăm. O campanie de promovare a lecturii nu înseamnă doar spoturi publicitare şi afişe stradale, ci o întreagă mişcare care are la bază un concept. O astfel de campanie sensibilizează publicul larg cu „marfa culturală” cartea, cu ceea ce înseamnă ea şi cu scriitorii acestora. Publicul se întîlneşte cu scriitorii şi cu cărţile lor, de aceea campania cuprinde o serie de lecturi publice, dezbateri, diverse manifestări tematice etc. De exemplu, decernarea premiulului Nobel pentru Literatură unei scriitoare de limbă germană născută, trăită o bună bucată de viaţă aici şi care are subiecte legate de România, ar fi fost un bun motiv pentru o campanie sau macar o sensibilizare a posibilului cititor de la noi. Mecanismele actuale de marketing, PR şi management, pe care le tot critic, nu trebuie să ne subjuge, ci trebuie utilizate acolo unde le este locul şi momentul. Scriitorul şi oamenii plătiţi să se ocupe de managementul cultural trebuie să ştie că nu tehnicile managment&PR&marketing ne fac pe noi, ci noi le facem pe ele. De asemenea, Statul trebuie să puna taxe mici pentru publicitatea culturală.

Premii

Premiile literare au ca scop cîteva obiective centrale. Impunerea pe piaţă a unor cărţi, autori şi direcţii literare de autentică valoare; popularizarea literaturii şi a autorilor de valoare; oferirea unui suport simbolic şi material care să ajute în primul rînd autorul şi cartea. Cu toate că în ultima perioadă au apărut premii importante precum cele ale Observatorului Cultural şi ale Fundaţiei Anonimul, cu toate că premiile USR şi cele de debut ale României literare au început să devină tot mai credibile şi obiective din punct de vedere valoric (atît cît pot fi de obiective nişte premii) ele nu au reuşit încă să ofere suficent suport simbolic şi financiar pentru autor şi pentru carte.

Ar trebui ca în următoarea perioadă ele să devină evenimente de mare impact. De aceea, ele ar trebui permanent regindite. Premiile trebuie să aibă asumată o „ieologie” clară. Modelul cel mai bun este Booker Prize. Nu putem să facem un astfel de premiu din multe cauze, însă putem să luam modelul unor ţări din est la fel de literaturocentrice ca şi noi şi care au reuşit să găsească mecanisme prin care să impună pieţei anumite valori şi criterii literare, nu să se subordoneze în totalitate pieţei.

Uniunea Scriitorilor Români

USR nu este o maşină de produs scriitori, ci o organizaţie profesională, care are mai degrabă funcţia unui sindicat. Ea îşi protejează breasla şi de obicei se luptă cu Statul, indiferent că acela e comunist sau capitalist. Statul, la rîndul său, trebuie forţat, pus sub presiune, el fiind tentat mai degrabă să utilizeze structuri de tipul USR decît să le apere interesul. Statul răspunde doar cînd e lovit. USR, scriitorii, intelectualii trebuie să lucreze cu el pe două mari fronturi. Să-şi construiască un lobby puternic în zona politicului, pe care să-l poată influenţa direct, şi să impună proiecte pe care Statul să le pună în aplicaţie. Dacă nu vrea cu binişorul, nu răspunde la texte scrise, să se treacă la acţiuni mai radicale.

Imaginaţi-vă ce impact poate avea o conferinţă de presă cu o problema gravă concretă. (Ideea o susţinea şi domnul Nicolae Breban, recent). De exemplu, suma alocată profesorilor pentru procurarea de cărţi, care a fost tăiată de la buget. Şi apar la TV Pleşu, Dinescu, Manolescu, Patapievici, Breban, Cărtărescu şi îşi spun păsul. Nu reacţionează nici de data asta, se trece la greva foamei. Impactul poate fi colosal. Scriitorii au uitat că ei chiar sînt o forţă, din păcate se comportă angelic şi îşi pierd energiile denigrîndu-se public. Îmi pare rău, dar vechiul stat-regim ne lua mai în serios, se temea de noi. Noul regim nu se mai teme, iar un stat care nu-şi respectă poeţii şi îi exilează într-o formă sau alta, înseamnă că are probleme grave. Intelectualii ar trebui să-şi readucă aminte că rostul lor iniţial nu era acela de a acumula valori monetare şi funcţii publice, ci de a lupta pentru binele comun.

Statul

Avem Statul pe care-l avem, după chipul şi asemănarea noastră. Nu are proiect, iar principalul lui motor e oportunismul şi corupţia. (În ultimii ani elita politică şi culturală din zona dreptei, care e dominantă, propovăduieşte privatizarea totală. E interesant însă că majoritatea apologeţilor „pieţei totale” sînt angajaţi la Stat). Statul mai încearcă să se supună „Înaltei porţi” care se schimbă cu regularitate la 50 de ani. De data asta e una mai luminată, însă să nu ne facem iluzii nici cu privire la „Poartă”, nici cu privire la Stat. Statul nostru nu are proiecte serioase în domeniul educaţiei şi culturii. Nu are idei, soluţii, iar elita culturală nu îl forţează şi nu vine cu propuneri, cu soluţionări de probleme. Statul zice că nu are bani pentru asta. Eu zic că bani are, nu are voinţă. E vorba de foarte puţini bani: cu banii pe cîţiva kilometri de autostradă care oricum nu se face se poate realiza un proiect care ar schimba faţa României. Da, şi cu o echipă foarte mică, dar pricepută.

Dacă vrea o educaţie şi o cultură ieftine, atunci să găsim noi o variantă ieftină şi să-i propunem. Statul român actual este condus ca un SRL. Un amic de-al meu zice şi mai bine: ca un CAP de SRL-uri. Un Stat nu este o afacere care are ca scop doar înmulţirea banilor. El ar trebui să înmulţească şi să dezvolte şi creiere. Statul nu e făcut să-i apere pe cei puţini „privaţi” de „ineficienţa” celor mulţi, săraci, ci este structura care trebuie să creeze condiţii pentru ca toţi să avem aceleaşi şanse, cel puţin la educaţie şi sănătate.

1. Trebuie depăşită ideea-clişeu cum că statul este „un prost administrator”, iar privatul un „excelent administrator”. E o temă lungă şi complicată. Eu cred că putem porni de la o premisă minimă: ambele pot fi şi bune şi proaste. În domeniul culturii, putem aduce exemple la îndemînă: în acest moment, una din cele mai dinamice şi creative instituţii de cultură de la noi, foarte iubită de publicul tînăr, este o instituţie de stat, condusă de o mînă de oameni, Centrul Naţional al Dansului – Bucureşti. ICR e alt exemplu pozitiv. Pe partea mitului eficienţei privatului poate fi adus ca exemplu modul în care sistemul financiar bancar modial, esenţă a sferei private şi a eficienţei, trebuie să fie salvat din 20 în 40 de ani de Stat, cea mai „ineficientă” structură.
2. Politica neimplicării statului în acest sector nu este în interesul său şi este dăunător pentru cetăţenii săi. De 20 de ani, Statul asistă, este părtaş la distrugerea unei imense infrastructuri culturale şi educaţionale, ca să ne referim doar la domeniul despre care discutăm. El trebuie să-şi revizuiască urgent această poziţie şi să-şi redefinească rostul.
3. c. Statul trebuie să-şi regîndească priorităţile în domeniul cultural. El deţine o infrastructură în care a investit şi în perioada precomunistă şi în perioada comunistă, şi nu trebuie să renunţe la ea. Politicile de privatizare totală sau de neimplicare a Statului în industriile culturale sînt distructive pentru cetăţeni şi implicit îi dăunează şi Statului. Statul nu trebuie să devină o sursă de cultură sau de bani, ci trebuie să pună la dispoziţie o infrastructură şi să aibă un rol de mediator.
4. Crearea unui rol central al statului în domeniul cultural şi al educaţiei nu presupune distrugerea privatului.
5. Un stat care investeşte în cultură şi educaţie are dreptul să impună anumite forme de impozitare. El trebuie să găsească forme de impozitare a unor industrii care să contribuie la fondurile culutrale. Avem o mulţime de modele europene: jocuri de noroc, alcool, ţigări etc. Acum cîţiva ani, în Estonia, ţară cu un nivel de educaţie şi cultural destul de ridicat, vedeai afişe cu sloganul: Jucaţi (la Loto), Beţi şi Fumaţi – aşa veţi susţine cultura şi educaţia din ţară!
6. Scăderea numărului de cititori face ca afacerea cu cartea să fie o afacere foarte neatractivă pentru piaţa liberă. Aceasta duce la rîndul lui la dispariţia librăriilor. Problema difuzării este una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă piaţa de carte. În România, piaţa de carte este estimată la o valoare de 50 mil. Euro. E o cifră nesigură din lipsă de studii pe domeniu, însă e o sumă infimă în comparaţie cu ţările ocidentale, sau chiar centraleuropene. Germania are o piaţă de 10 miliarde Euro şi publică 96.000 te titluri anual (în 2009). Noi estimăm 12.000 de titluri. Din datele de care dispunem, vedem că între 1990 şi 2010, editarea de cărţi a cunoscut o evoluţie importantă: numărul de titluri a crescut de la trei la 15 mii; în schimb, tirajele au scazut de la 57 milioane la abia 9 milioane. E vorba de sărăcirea generalizată a populatiei, care cumpără tot mai puţine cărţi (de şase ori mai puţine cărţi). Editarea e de cinci ori mai diversificata, dar lectura e de şase ori mai redusa. La această problemă trebuie găsite urgent soluţii.
7. Mai mult, pînă acum, cîştigurile autorilor si ale traducatorilor erau impozitate, conform Legii, cu 10%. Guvernul actual, din lipsă cronică de bani, adîncita acum de criză, încearcă să impoziteze şi autorii cu acel cumul de impozite şi taxe cu care sunt loviţi angajaţii şi angajatorii în cazul contractelor de angajare obişnuite. Acestea, cumulate, se ridică la peste 70% din ceea ce primeşte omul în mînă (net), iar aplicarea unei asemenea legi fie ar arunca în aer preţul cartii (deja prea mare pentru piaţa autohtonă), fie ar genera diverse malversaţii contabile care să permită supravieţuirea ambelor părti (primejdios şi jenant pentru toată lumea), fie ar reduce drastic numarul contribuţiilor originale, din lipsă de posibilităţi materiale. Şi, deja în momentul acesta, dupa cum bine ştim, e problematic să trăieşti din drepturile de autor, chiar şi fără să ne mai lovească pe toţi barosul unor impozite suplimentare.
8. Administraţia Fondului Cultural Român există teoretic, are programe de sprijinire a culturii scrise, dar modul de lucru cu aceasta instituţie este atît de birocratic, de greoi şi de restrictiv, incat multe edituri au renunţat să mai facă apel la acest tip de subvenţie. Cunosc o mulţime de editori care, după cîţiva ani în care s-au straduit din greu să respecte toate imperativele legislaţiei în domeniu şi să facă echilibristica de contabilitate fără de care nu ajungi la calculele necesare, s-au săturat şi au renunţat să mai ceară subvenţii.
9. Ministerul Culturii a avut un fond dedicat achiziţiei de carte pentru biblioteci. Programul a mers greoi, cu multe probleme. A fost închis din lipsă de fonduri. Profesorilor li s-a luat sprijinul financiar pentru achiziţia de carte. Aceste fonduri trebuie urgent repornite.
10. România impozitează tot de-a valma, fără priorităţi şi distincţii. Că-i carne sau ou, că-i cărămidă sau salopetă, că-i viezure sau carte, tot 16% e impozitul pe profit. Statul trebuie să scadă acest impozit.
11. Altă problemă dificilă sînt impozitele şi taxele aplicate atît angajatului, cît si angajatorului: în cazul unei abordări legale a chestiunii, aceste impozite constituie o povară grea pentru întreprindere.  În total cifrîndu-se (ce trebuie să plătească angajatul plus ce trebuie să plătească întreprinderea) la mai mult de 70% din ceea ce primeşte angajatul în mînă.
12. Avem o Lege a cărtii, e sublimă ca toate legile noastre, dar are un mic defect: nu funcţionează. E blocată la comisii, ministere etc. De exemplu: în Legea cărţii acum în vigoare, se prevede înjumătăţirea taxelor poştale pentru carti, dar nu se aplică, Poşta explicînd că nu există fonduri cu care s-ar putea acoperi această reducere.
13. Toate cărţile care se editează pe hîrtie să se producă şi digital şi să se creeze o bază de date la care să aibă acces gratuit orice cetăţean (vezi proiectul „Piraterie naţională”.)
14. Înlocuirea treptată a manualelor pe hîrtie cu manuale digitale. Digitizarea României va duce la dispariţia mafiei din domeniul manualelor. Dispare suportul lor pe hîrtie, apare accesul la manuale digitale gratuit, dispare mafia producerii lor. Book Reader-ele sînt finanţate de către Stat.
15. Trebuie urgent creat un fond special pentru susţinerea cărţii pentru copii (scriere, ilustrare, editare), pentru promovarea şi achiziţionarea ei.
16. Digitizarea şi accesul gratuit la cărţi electronice poate fi un proiect de proporţii şi poate avea un efect extraordinar mai ales asupra educaţiei. Statul nu a reuşit şi nu va reuşi în următoarea perioadă să ne pună la dispoziţe o infrastructură, un mecanism de educaţie gratuit şi de calitate. Situaţia educaţiei şi a calităţii umane din această zonă se înrăutăţeşte cu viteză. Practic trebuie să ne luăm educaţia în propriile mîini, să ne autoeducăm dacă vrem să supravieţuim. Accesul la ridere, la cărţi gratuite poate cel puţin ameliora degradarea sistemului de educaţie. Iar Statul, cu investiţii minime, poate avea un profit uriaş: cetăţeni ceva mai educaţi.
17. Punerea urgentă în aplicare a „Legii cărţii”, care e blocată pe la diverse ministere.

Realizări

Reamintesc cîteva realizări importante din ultimii ani.

1. TVA de 9% la carte (e foarte interesant că, după ce primul-ministru Radu Vasile a devenit poet, cu carte publicată, a venit şi cu o soluţie economică pentru acest domeniu). Ştiu că e un nivel al TVA-ului discutabil.
2. Crearea Centrului Naţional al Cărţii care coordonează cîteva excelente programe de traducere şi burse pentru traducători.
3. Crearea Books in Print prin colaborare între AER şi o fundaţie olandeză, program care se speră să fie pus în funcţiune în curînd.
4. Organizarea celor două tîrguri de carte: Bookfest şi Gaudeamus.
5. Apariţia premiilor literare ale Observatorului Cultural şi Fundaţiei Anonimul, precum şi creşterea nivelului celor de la USR şi România Literară.
6. f. Apariţia blogurilor literare şi celor dedicate cărţilor precum şi unor evenimente permanende deicată literaturii şi cărţii (ex. Poeticile cododianului, FILB, Institul Blecher, Lecturi urbane, Povestitorii de la Şosea etc.)

UN TEXT DE VASILE ERNU

Orice articol online îşi are parte de “înjurăturile” lui. Adesea, din pacate tot mai adesea, fara ghilimele. Sunt injuraturi, pur si simplu.

Voxpublica a găzduit nenumărate articole pe această temă, a acurateţei dialogului pe net. Dar a găzduit involuntar, pătrunsă de spirit democratic dus la extrem, şi foarte multe înjurături, atacuri la persoană, nervi, draci.

S-au luat la păruială chiar şi cîţiva autori între ei. S-a lăsat şi cu victime şi plecări de pe Vox.

Şi autorii, şi cititorii se împart în cam două categorii: toleranţii şi intransigenţii. Unii au un grad mai mare de suportabilitate, alţii sînt mai sensibili. Nici unii nici alţii nu sînt de acuzat decît atunci cînd sar complet calul. În mod normal, aceştia trec prin moderare şi sînt şterşi, unii mai scapă şi asta tot din dorinţa de a avea un forum în timp cît mai real şi cît mai viu.

Provocarea însă ar însemna ceva diferit: să ne întîlnim atat cu cei mai pertinenti, cat si cu cei mai “duri” comentatori. Inclusiv cu aceia care înjură. Iată, sîntem gata, ne strîngem un grup de autori de pe Vox şi vă stăm la dispoziţie pentru confruntari faţă în faţă. Fara pseudonime.

Evident, nu punem totul în cheie războinică. Doar încercăm să pariem pe faptul că dialogul faţă în faţă nu se compară totuşi cu nimic. Nici chiar cu Vox.

Pînă la urmă, e un experiment. Toată lumea ştie ce uşor alunecă în ceartă un dialog online. Provocarea ar fi să renunţăm la avataruri şi să stam faţă în faţă, aşa cum sîntem. Poate chiar să ne recităm din criticile aduse unul altuia.

Vrem să ştim dacă aţi veni la o astfel de întîlniree şi dacă aţi vrea să şi discutaţi cu noi faţă în faţă despre platforma VoxPublica, subiectele ei şi despre înjurăturile pe care le atrage, uneori, inevitabil.

Aceasta este provocarea. Acum, aşteptăm răspunsurile voastre. Şi vom reveni cu locul şi data întîlnirii. Dupa ce vom vedea cati dintre voi au tupeu si in viata de zi cu zi. Sau preferati scutul caldut al anonimatului? Ia, hai sa vedem! Se inscrie cineva?

Nu de alta, dar ca sa stim daca facem o dezbatere filmata in studioul VoxPublica sau trebuie sa inchiriem Sala Palatului

P.S. Asteptam, la adresa vox@voxpublica.ro – pseudonimul cu care semnati, numele, un numar de telefon sau un mail si autorul cu care vreti sa aveti o confruntare. De idei. Eventual organizam si o gala K1. Dar nu in etapa asta

Provocare VoxPublica: Să ne "înjurăm" faţă în faţă! Aveti tupeu?

Orice articol online îşi are parte de "înjurăturile" lui. Adesea, din pacate tot mai adesea, fara ghilimele. Sunt injuraturi, pur si simplu.

Voxpublica a găzduit nenumărate articole pe această temă, a acurateţei dialogului pe net. Dar a găzduit involuntar, pătrunsă de spirit democratic dus la extrem, şi foarte multe înjurături, atacuri la persoană, nervi, draci. 

S-au luat la păruială chiar şi cîţiva autori între ei. S-a lăsat şi cu victime şi plecări de pe Vox.

Şi autorii, şi cititorii se împart în cam două categorii: toleranţii şi intransigenţii. Unii au un grad mai mare de suportabilitate, alţii sînt mai sensibili. Nici unii nici alţii nu sînt de acuzat decît atunci cînd sar complet calul. În mod normal, aceştia trec prin moderare şi sînt şterşi,
unii mai scapă şi asta tot din dorinţa de a avea un forum în timp cît mai real şi cît mai viu.

Provocarea însă ar însemna ceva diferit: să ne întîlnim atat cu cei mai pertinenti, cat si cu cei mai "duri" comentatori. Inclusiv cu aceia care înjură. Iată, sîntem gata, ne strîngem un grup de autori de pe Vox şi vă stăm la dispoziţie pentru confruntari faţă în faţă. Fara pseudonime. 

Evident, nu punem totul în cheie războinică. Doar încercăm să pariem pe faptul că dialogul faţă în faţă nu se compară totuşi cu nimic. Nici chiar cu Vox   

Pînă la urmă, e un experiment. Toată lumea ştie ce uşor alunecă în ceartă un dialog online. Provocarea ar fi să renunţăm la avataruri şi să stam faţă
în faţă, aşa cum sîntem. Poate chiar să ne recităm din criticile aduse unul altuia. 

Vrem să ştim dacă aţi veni la o astfel de întîlniree şi dacă aţi vrea să şi discutaţi cu noi faţă în faţă despre platforma VoxPublica, subiectele ei şi
despre înjurăturile pe care le atrage, uneori, inevitabil. 

Aceasta este provocarea. Acum, aşteptăm răspunsurile voastre. Şi vom reveni cu locul şi data întîlnirii. Dupa ce vom vedea cati dintre voi au tupeu si in viata de zi cu zi. Sau preferati scutul caldut al anonimatului? Ia, hai sa vedem! Se inscrie cineva?

Nu de alta, dar ca sa stim daca facem o dezbatere filmata in studioul VoxPublica sau trebuie sa inchiriem Sala Palatului  
Provocare VoxPublica: Să ne "înjurăm" faţă în faţă! Aveti tupeu?

Orice articol online îşi are parte de "înjurăturile" lui. Adesea, din pacate tot mai adesea, fara ghilimele. Sunt injuraturi, pur si simplu.

Voxpublica a găzduit nenumărate articole pe această temă, a acurateţei dialogului pe net. Dar a găzduit involuntar, pătrunsă de spirit democratic dus la extrem, şi foarte multe înjurături, atacuri la persoană, nervi, draci. 

S-au luat la păruială chiar şi cîţiva autori între ei. S-a lăsat şi cu victime şi plecări de pe Vox.

Şi autorii, şi cititorii se împart în cam două categorii: toleranţii şi intransigenţii. Unii au un grad mai mare de suportabilitate, alţii sînt mai sensibili. Nici unii nici alţii nu sînt de acuzat decît atunci cînd sar complet calul. În mod normal, aceştia trec prin moderare şi sînt şterşi,
unii mai scapă şi asta tot din dorinţa de a avea un forum în timp cît mai real şi cît mai viu.

Provocarea însă ar însemna ceva diferit: să ne întîlnim atat cu cei mai pertinenti, cat si cu cei mai "duri" comentatori. Inclusiv cu aceia care înjură. Iată, sîntem gata, ne strîngem un grup de autori de pe Vox şi vă stăm la dispoziţie pentru confruntari faţă în faţă. Fara pseudonime. 

Evident, nu punem totul în cheie războinică. Doar încercăm să pariem pe faptul că dialogul faţă în faţă nu se compară totuşi cu nimic. Nici chiar cu Vox   

Pînă la urmă, e un experiment. Toată lumea ştie ce uşor alunecă în ceartă un dialog online. Provocarea ar fi să renunţăm la avataruri şi să stam faţă
în faţă, aşa cum sîntem. Poate chiar să ne recităm din criticile aduse unul altuia. 

Vrem să ştim dacă aţi veni la o astfel de întîlniree şi dacă aţi vrea să şi discutaţi cu noi faţă în faţă despre platforma VoxPublica, subiectele ei şi
despre înjurăturile pe care le atrage, uneori, inevitabil. 

Aceasta este provocarea. Acum, aşteptăm răspunsurile voastre. Şi vom reveni cu locul şi data întîlnirii. Dupa ce vom vedea cati dintre voi au tupeu si in viata de zi cu zi. Sau preferati scutul caldut al anonimatului? Ia, hai sa vedem! Se inscrie cineva?

Nu de alta, dar ca sa stim daca facem o dezbatere filmata in studioul VoxPublica sau trebuie sa inchiriem Sala Palatului  

PS Asteptam, la adresa, xxxx - pseudonimul cu care semnati, numele, un numar de telefon sau un mail si autorul cu care vreti sa aveti o confruntare. De idei. Eventual organizam si o gala K1. Dar nu in etapa asta  
PS Asteptam, la adresa, xxxx - pseudonimul cu care semnati, numele, un numar de telefon sau un mail si autorul cu care vreti sa aveti o confruntare. De idei. Eventual organizam si o gala K1. Dar nu in etapa asta  

APEL LA SUSŢINEREA PUBLICĂ A D-LUI MARIUS OPREA,

REPUTAT OM DE ȘTIINŢĂ, AUTOR ȘI INTELECTUAL PUBLIC

Presa a semnalat, în ultima vreme, o serie de măsuri luate de executiv vizînd statutul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România. Este vorba, în primul rînd, de reorganizarea acestei instituţii care  a  devenit, prin comasare cu Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, Institutul de Investigare a Crimelor  Comunismului si Memoria Exilului Românesc.  Această măsură are ca efect necesitatea numirii  preşedintelui noului institut de către prim-minstrul Emil Boc.

Transformarea IICCR, o instituţie de indiscutabil interes public, în IICCMER este orientată direct împotriva persoanei d-lui Marius Oprea. Preşedinte-fondator al IICCR, dar devenit, în urma acestei comasări, preşedinte interimar de facto al IICCMER, dl. Oprea este plasat, printr-o manevră administrativă, într-o poziţie instituţională ambiguă, care indică însă în modul cel mai clar intenţia schimbării sale din funcţie. Pornind de la această premisă, considerăm că este necesar să-i transmitem actualului conducător al executivului, dl. Emil Boc, un semnal cît se poate de viguros cu privire la admiraţia şi masivul sprijinul moral de care dl. Marius Oprea se bucură în rîndurile opiniei publice informate din România. Mai mult decît atît, trebuie să-i reamintim insistent premierului şi credibilitatea de care dl. Marius Oprea, un specialist de marcă în domeniul investigării crimelor comunismului, se bucură în mediile parlamentare, academice şi jurnalistice europene şi internaţionale.

Sperăm că dl. Boc va înţelege că înlocuirea preşedintelui interimar al IICCMER nu va putea reprezenta un simplu act administrativ, pierdut în hăţişul cenuşiu al deciziilor executive curente. Dl. Marius Oprea s-a identificat cu o strategie de explorare ştiinţifică şi de instrumentare juridică a crimelor împotriva umanităţii comise în timpul guvernării comuniste a României, o strategie recunoscută pe plan internaţional pentru coerenţă, competenţă şi spirit inovativ. În condiţiile în care proiectele iniţiate de domnia-sa, aflate în plină desfăşurare, au condus deja la rezultate cu totul remarcabile, deopotrivă prin calitate şi cantitate, îndepărtarea din funcţia de preşedinte al IICCMER a d-lui Marius Oprea echivalează cu punerea în discuţie a strategiei urmărite pînă acum de fostul IICCR şi a sistemului de valori care i-a orientat întreaga activitate.

Dl. Marius Oprea are meritul incontestabil şi inestimabil de a fi orientat demersurile insitutului pe care-l conduce spre recuperarea dimensiunii celei mai concrete a crimelor regimului totalitar, programul de săpături iniţiat de domnia-sa în multe locuri din ţară (iniţiativă absolut unică, recunoscută şi celebrată ca atare în spaţiul civic european) aducînd cu insistenţă în conştiinţa noastră colectivă zguduitoarea individualitate umană a victimelor sistemului comunist de represiune.

Considerăm că activitatea instituţională a d-lui Marius Oprea reprezintă unul dintre puţinele eforturi susţinute de construire a coerenţei şi clarităţii etice în sfera politicilor publice româneşti. Dacă fermitatea consensului moral care părea să stea la baza activităţii extrem de dinamice a IICCR înainte de transformarea sa în IICCMER, fermitate pentru care persoana d-lui Oprea a reprezentat o garanţie, s-ar dovedi, odată cu îndepărtarea domniei-sale de la conducerea IICCMER, o simplă iluzie, faptul va avea consecinţe serioase asupra credibilităţii şi legitimităţii actului de guvernare şi asupra consensului moral general din societatea românească.

Ţinem în mod special să-i reamintim d-lui prim-ministru că, deocamdată, activitatea IICCR (transformat în IICCMER) este singurul semnal venit din sfera executivului care ne încurajează să credem că declaraţia prezidenţială de condamnare a comunismului nu va rămîne un simplu act ritual, ci se va traduce în măsuri de stabilire a meritelor şi vinovăţiilor individuale şi în politici active de educaţie şi de păstrare a memoriei.

Caius Dobrescu

Andrei Bodiu

Adrian Lăcătuş

Alexandru Muşina

Sorin Cucerai

Carmen Muşat

Mircea Martin

George Ardelean

Doina Uricariu

Liviu Dimitriu

Liviu Antonesei

Florin Iaru

Cecilia Ştefănescu

Ciprian Şiulea

Smaranda Enache

Elek Szokoly

Romulus Bucur

Daniel Vighi

Viorel Marineasa

Alexandre Spahiu

Sorin Adam Matei

Ruxandra Cesereanu

Al. Cistelecan

Mircea Dumitru

Ştefan Borbely

Gabriel Andreescu

Mihaela Miroiu

Dorin Tudoran

Marta Petreu

Anca Manolescu

Raluca Ursachi

Marius Daniel Popescu

Arcadie Bodale

Liviu Brătescu

Liviu Tofan

Ştefana Bianu

Mirel Bran

Ernest Wichner

Anca Mizumschi

Iulian Costache

Radu Sergiu Ruba

de Cristian MĂRCULESCU

Totuşi în plină epocă a blogurilor şi twitterului şi facebook-ului toţi scriitorii din mediu 2.0 sunt haotici, totul e personal şi absolut toată lumea se crede interesantă şi demnă de atenţie. Cumva gonzo-ul, odată ce a devenit regulă generală a cam murit. Şi, sincer să fiu ar fi cam absurd să scriu gonzo despre un festival care nu este nici glam, nici iconoclast, nici nu musteşte de vedete sau petreceri. Mai ales că oraşul îl ştiu ca în palmă şi că oricât de minunate ar fi activităţile conexe (turism archeologic, shopping, cafele, tzatziki şi octopus la grătar) nu cred că cineva le-ar putea considera în vreunfel transgresive. Deci la TIFF (Thessaloniki International Film Festival) am fost spectator cuminte şi cinefil. Am văzut filme şi am adormit la filme şi nu m-am trezit la timp ca să văd alte filme şi, privind retrospectiv la Salonic am învăţat (din filme) câteva chestii. Nu lecţii de viaţă (pe care cinema-ul nu are de ce să le filmeze) cât motive pentru care anumite filme şi genuri cinematografice merită atenţie.

1. Thrillerul american a murit. Trăiască thrillerul.

De la Fight Club (1999) încoace am avut parte de un deceniu de thrillere americane eminamente comatos. Absolut nimic menţionabil, memorabil sau măcar interesant. La graniţa dintre milenii cinema-ul coreean a început să arate din ce în ce mai bine şi să spună poveşti din ce în ce mai surprinzătoare. Cu un simţ vizual mult mai rafinat decât al americanilor, cu o sensibilitate cu greu compatibilă mentalului şi aşteptărilor occidentale o jumătate de peinsulă a reuşit să facă şi filme mega-epice istorice şi adrenalinoase (Red Cliff 1&2 dar şi Musa) şi horror-uri lipsite de fantome răzbunătoare ale unor cretine moarte în condiţii dubioase (The Host, Hansel&Gretel, Guardpost) şi mai ales thrillere (scena internaţională a fost cucerită odată cu   trilogia răzbunării a lui Park  Chan-wook). Inclus în selecţia “de film Independent” a TIFF-ului Madeo (Bong Joon-ho, responsabil pentru The Host, revelaţie horror a ultimului deceniu) este un rezultat năcucitor al şcolii coreene de thriller. O mamă amărâtă (vânzătoare de ierburi de leac şi acupuncturistă fără licentă) vrea să dovedească nevinovăţia fiului ei unic, cam încet la minte şi deloc demn de simpatie. Junele este acuzat de uciderea unei liceene şi aruncat după gratii fără prea multă anchetă. Dar mama desperată nu este o mamă-eroină, fiul retard nu este un îngeraş persecutat, victima nu este exact o şcolăriţă model. Joon-ho manevrează impecabil ancheta plină de surprize neplăcute şi secrete terifiante, plusează la capitolul empatie faţă de personaje debile, răsuceşte, răstoarnă şi spulberă aşteptările şi speranţele spectatorului. În locul unei ode pe tema universală a dragostei de mamă Madeo livrează o poveste despre distrugere şi ratare, despre vină şi disperare.

La sangre y la lluvia (Jorge Navas) începe confuzant, cu Jorge, un taximetrist care primeşte câţiva pumni de atenţionare de la oamenii unui mafiot şi cu Angela, o duduie consumatoare de cocaină ( locaţia fiind Bogota) care se implică în jocuri sexuale cu un individ agăţat într-un club. Cei doi se vor intersecta pe străzile mizere ale oraşului controlat de carteluri pe care toată ploaia care tot cade nu poate să le spele. Jorge are un pistol şi sprijinul şefului său mafiot pentru a-i lichida pe ucigaşii fratelui său. Angela are nevoie de cocaină şi musteşte de singurătate. Americăneşte vorbind avem de-a face cu un “revenge movie gone wrong” în care  protagonistul şi femeia sunt răpiţi de ţinta răzbunării şi locotentenţii săi. Fără explozii, fără poliţie, fără speranţe, cu personaje disfuncţionale de la excesul (sau lipsa) cocainei, extrem de imprevizibil, uman, realist şi poetic filmul lui Navas este cel puţin memorabil.

1. Abordată din perspectivă neutră credinţa poate fi subiectul unor filme fascinante

Hadewijch este numele unei misterioase poetese din evul mediu timpuriu flamand şi punct de pornire pentru al cincilea film demnat de Bruno Dumont. Tăticul minimalism-realismului european nu face film istoric. Adusă în Parisul contemporan fervoarea religioasă stă în centrul unui film eliptic, cu structură neregulată, citibil în funcţie de predispoziţia intelectuală fie ca pledoarie mistică fie ca desfiinţare de un cinism feroce a fiorului religios. Hadewijch, călugăriţă novice este considerată nepotrivită pentru viaţa la mănăstire de către maica stareţă (care observă că fervoarea religioasă a tinerei o îndreaptă spre martiriu sau sinucidere). Dincolo de zidurile mănăstirii Hadewijch este Celine, fiică de ministru  şi fiinţă care, pierdută în pustiul muzeal al apartamentelor părinţilor săi îl caută cu disperare pe Dumnezeu. Găseşte un tânăr magrebian şi pentru prima oară poate discuta despre căutarea lui Dumnezeu cu fratele acestuia.  Celine ajunge undeva în orientul mijlociu. O masină exploadează în Paris. Celine fuge prin mănăstire, urmărită de poliţie. Celine este salvată de la suicid de un tânăr tâmplar, fost puşcăriaş. Confuz,  discutabil şi mai ales interpretabil Hadewijch este cel mai bun film al lui Dumont. Care reuşeste să facă pentru criza credinţei, pericolul fundamentalismului şi alienarea urbană ce n-a reuşit să facă Gus van Sant pentru masacrele armate din liceele americane: să sugereze mecanica implacabilă şi imposibilă a absurdului.

Lourdes (Jessica Hausner) este povestea unui miracol. Christine (Sylvie Testud), tânără şi paraplegică ajunge la Lourdes cu un grup de oameni cu varii dizabilităţi. Milimetric organizat pelerinajul include rugăciuni, băi şi iar rugăciuni. Practic rigurozitatea ritualiacă a meselor, rugăciunilor, excursiilor şi îngrijirilor elimină complet fiorul mistic. Christine nu speră şi nu aşteptă nimic, pelrinajul fiind (doar) o foarte greu de găsit ocazie de a face turism cu căruciorul cu rotile. Dar nici bătrânele cârcotaşe, mereu discutând despre standardele oficiale în ce priveşte vindecările miraculoase, nici tăcuta şi pioasa colegă de cameră a protagonistei, nici călugăriţa care conduce cu bunăvoinţă de fier excursia nu sunt vindecate. Este vindecată tocmai Christine. Care vede însănătoşirea subită ca ocazie de a se apropia de unul dintre însoţitori, mare crai cu reputaţie confirmată de mai toate junele voluntare. Hausner filmează rece, static, cu culori supra-saturate mercantilismul catolic şi pulsaţiile amoroase ale protagonistei. Lourdes nu explică un miracol, mai degrabă îi reproduce misterul şi arbitrarul. Şi o face cu tonalitatea unei thriller letargic şi captivant.

1. Cinema-ul (filipinez) înseamnă mişcare

Cu un an în urmă dădusem accidental peste Serbis-ul lui Brillante Mendoza. Tânăr exponent al unei cinema despre care nici măcar nu sţiam că există: cinema-ul independent filipinez. Convins că mă duc la o comedie neagră sârbească mă pomenisem expus la realism social filipinez. Ceva în egală măsură amuzant şi scabros, bine montat şi destul de inspirat filmat. Despre o familie locuitoare într-un mare şi decrepit cinematograf. Cumva filmul haotic (puzderie de persoanje care au drame, amoruri, varii preocupări insignifiante, multă alergatură pe coridoare labirintice şi pe scări)  nu-mi lăsase o impresie negativă. Ba chiar (dată fiind incongruenţa proprie la cinema no-budget cu protagonişti în haine de talcioc care fug în flip-flopşi pe scările unei clădiri în ruine) filmul lui Mendoza fusese o experienţă interesantă.

Un an mai târziu TIFF-ul abordează noul cinema filipinez en masse şi sub umbrela Philippines Raising mai tot ce mişcase cinematografic prin arhipelagul tropical în ultimul deceniu este vernisat pe ecranele cinema-urilor din Salonic. Din lipsă de timp am decis să aprofundez opera lui Brillante Mendoza. Controversa din jurul lui Kinatay (premiu de regie la Cannes 2009 şi subiect de isterii negative pentru marii critici americani) o cerea. Am început cu Tirador (2007), spart în grupuri şi incidente corelate prin proximatitate: totul se întâmplă într-o mahala sordidă şi inslaubră. Şi raidul poliţiei, şi certurile familiale (adesea violente) şi micul trafic, şi micile jafuri. Ciudade do deus lipsit de glam-ul visceral al   brazilienilor, captură necizelată dar extrem de kinetică a vieţii micilor borfaşi din Manila. Pe scurt, ca şi Serbis alergătură haotică performată de sărăntoci cu şlapi în picoare. Care totuşi conţine destul de mult cinema cât să nu facă din vizionare un gest regretabil.

Kinatay este… povestea unui june elev al academiei de poliţie care participă la răpirea, violarea şi masacrarea unei prostituate cu datorii la taxa de protecţie percepută de poliţie. Foarte departe de standardele cretin-americane (fără redemption şi fără closure), extrem de intuitiv (şi puţine chestiuni se pot compara ca intensitate cu cele vreo 20 de minute filmate într-o dubă, în semi-bezna spartă de ocazionale felinare de pe marginea drumului şi punctate de scâncetele victimei) şi lipsit de orice fel de idealism sau eroisme (junele nu face decât să fie acolo, perfect conştient de imposibilitatea de a da înapoi şi de futilitatea oricărui recurs la milă sau denunţ). Început cu nunta sărăcăcioasă a unui viitor poliţist şi terminat cu bucăţile din cadavrul prostituatei împrăsţiate prin oraş Kinatay reuşeşte să dea calsă şi tuturor pretenţiilor arty ale “independenţilor” festivalieri şi goanei disperate după gore din torture porn-urile americane.

1. Decompunerea individului reflectă descompunerea societăţii

Văzusem filme din Macedonia, Bosnia, Albania, Serbia. Ca să cartografiez total fosta Iugoslavie mai trebuia să văd filme din Muntenegru şi Croaţia. Balkan Survey avea în playlist un film croat cu titlu deloc optimist şi destul de tezist: Metastazis (r:Branko Schmidt). Reuniţi de întoarcerea de la dezntoxicare a unuia dintre ei patru amici se scufundă din nou în alcool, discuţii deşarte despre războiul trecut şi huliganism. Fiecare dintre ei fiind o mizerie  bipedă (de la trai parazitar la abuzuri domestice foarte violente şi de la temebelism ne-periculos la prăjeală cerebrală cauzată de stupefiante, fiecare are problemele lui) indivizii surprind cumva tocmai printr-o umanitate extrem de dificil de explicat şi filmul lui Schimit nu le oferă nici scuze, nici circumstanţe atenuante. Îi foloseşte pentru a panorama o societate eminamente disfuncţională, incapabilă să ofere soluţii pentru oamenii de rând dar capabilă să împingă o masă amorfă de neterbnici amărâţi şi fără speranţe dincolo de sordid sau suportabil.

Morphia lui Alexei Balabanov este ecranizarea aproximativă a Povestirilor din carnetul unui doctor, scrieri autobiografice din tinereţea lui Mihail Bulgakov. Sosit într-un dispensar dintr-un colţ îngheţat şi uitat de lume al muribundului Imperiu Ţarist un tânăr doctor devine dependent de morfină. Morphia reia, înlocuind atrocitatea, absurdul şi ferocitatea din Gruz 200  cu o deznădejde inisdioasă şi dezolări elegante studiul clinic al decompunerii paralele (individuale şi statale).  Paradoxal nici frigul, nici mizeria şi ignoranţa pacienţilor, nici dependenţa nu-i afectează munca. Penuria de medicamente şi veştile contradictorii venite dintre capitală sunt singurele semne ale vremurilor tulburi. Balabanov îşi sonorizează cu romanţe din gramofon şi un recital de pian cu acompaniament vocal filmul. Pacienţii sosesc neregulat, cu gangrene, picoare zdrelite de sănii, sarcini complicate, dueri de dinţi. Doctorul îşi recunoaşte faţă de asistenta şefă, devenită între timp şi amantă dependenţa. Dar îi diminuează amploarea şi însemnătatea. Când decide, mânat de vina pe care o resimte pentru moartea a doi pacienţi să se interneze la dezintoxicare războiul civil ajunge până in mijlocul pustiului. Finalul tragic şi totuşi imprevizibil îl aruncă în mijlocul haosului şi îi dă luciditatea unei renunţări. Placid şi rece Balabanov orchestrează impecabil o elegie splendidă.

Laura Cernahoschi

De ce Traian Băsescu: pentru că va da hidra roşie cu capul pe pereţi, după care va şterge pe jos cu mogulii nesătui

De ce Mircea Geoană: pentru că va înlătura dictatorul de la putere şi camarila lui însetată de bani din asfalt şi marmură

Florin Puşcaş

De ce Basescu? Pentru că e un rău previzibil şi între sistemul din spatele lui şi sistemul din spatele lui Geoană, în prefer pe primul.

De ce Geoană? Pentru că e susţinut şi de forţe de dreapta şi PSD-ul nu are majoritate în parlament. Deci colaboratorii l-ar ţine în frâu în caz de tendinţe deviante.

Cristian Pătrăşconiu

De ce Mircea Geoana? Cind m-a invitat sa incerc sa adun argumente pentru care ar merita sa fie votat unul sau altul dintre cei doi candidatii, Costin Ilie mi-a spus ca pot sa apelez si la umor. De jumatate de ora incerc sa gasesc argumente “comice” pentru care Mircea Geoana ar merita sa fie presedinte si nu reusesc. Nici macar marturisirea pe care ne-a facut-o candidatul PSD la presedintiei – ca are fotografii cu multi dintre liderii mari ai lumii! – nu ma face sa zimbesc si sa spun ca ar fi ceva daca am avea un presedinte al Romaniei pe care sa il cheme Geoana.

As gasi ceva doar daca as apela la un registru sa ii zic “sadic”. Ar fi cam asa: daca romanii vor nu doar sa isi reaminteasca, ci si sa retraiasca unele timpuri in care patroni erau Iliescu&Nastase, atunci, da, pentru asta, trebuie sa iasa presedinte Geoana. Imi vine sa zic ca pentru unii dintre acestia, eventuala (si, acum, probabila!) alegere in aceasta functia a lui Mircea Geoana ar fi o pedeapsa binemeritata.

Inca o data scuze – nu am prea mult umor saptamana asta!

De ce Traian Basescu? Tot asa, fara umor: e raul cel mai mic, e cel mai mic dintre relele pe care le-am avut si pe care inca le avem de ales in acest sezon electoral. Nu e un ins providential, e un politician care m-a dezamagit de multe ori, are multe defecte (unele, nu foarte bine exploatate de adversarii si de dusmanii sai!)!

Dar, o eventuala alegere a sa in functia de presedinte al Romaniei ar fi o promisiune ca lucrurile ar sta intr-un necesar echilibru fragil.

Altfel, am pledat de mai multe ori “cauza” scandalului util si fertil; Traian Basescu-presedinte ar fi, de asemenea,  o garantie ca acest tip de scandal (necesar, din punctul meu de vedere) va continua.

Costi Rogozanu

De ce Geoană, de ce Băsescu. Unul s-a oferit să ia şi bunul simţ cu el în barcă şi să fie garanţia păcii şi a liniştii naţionale. Oricît ar fi de demagogic din partea lui, aceasta nu e o ofertă proastă. Mulţi români chiar vor linişte. E o temă puternică în vremuri oricum isterizate economic în care foarte multe mecanisme financiare depind de nenorocita asta de linişte politică.

Celălalt, oferă agitaţie şi subminarea sistemului de la vîrful lui… Camriscant şi cam ipocrit, iar în cinci ani a adunat o condică serioasă de reproşuri şi de la aceia care au votat împotriva lui Năstase. Dar şi raportarea critică la sistem poate fi utilă, poate ajuta reformarea.

Mă enervează la amîndouă taberele felul în care îşi doresc cu ardoare, declarativ,  aceleaşi lucruri. Cotă unică – de ce o fi aşa de bună din oficiu, aşa? Doar pentru că nu merge deloc controlul evazionismului? Multă biserică, agricultură întărită blabla. Practic au acelaşi program, pe citite. Dezbaterea pe „programe” e o iluzie prostească. Singurul lucru care-i distinge este, ei bine, temparamentul. Practic alegi între un coleric şi un blînd închipuit. Votul meu va fi pragmatic, împotriva blîndeţii aparente, dar nu neapărat proscandal. Aş vrea însă să subliniez că-i înţeleg pe ăia care votează cu celălalt. De data asta ambele tabere au argumente puternice. E o situaţie interesantă pe care în această campanie prea mulţi au tratat-o isteric pe nedrept. Sau pe drept – nici unul n-a putut înţelege că şi ălalalt are atuuri importante, tocmai asta a fost de neconceput.

Costin Ilie

Traian Băsescu poate că a învăţat ceva în cei cinci ani de mandat, iar următorii cinci chiar ar putea aduce reformarea aceea a României pe care a promis-o încă din 2004.

Mircea Geoană ar putea fi o surpriză. Nu exclud complet varianta ca, dincolo de presupusele planuri ale eminenţelor cenuşii ale PSD, odată ajuns preşedinte,  să încerce să iasă din rolul de marionetă care i se impută acum.

Dacă ne dorim egalitate în faţa legii pentru toţi cetăţenii, atunci nu ne poate fi indiferent cine va fi preşedintele Curţii Supreme. Or, Lidia Bărbulescu s-a dovedit mare degrabă un avocat al politicienilor cu probleme de dosar, de corupţie sau la Securitate. S-a împotrivit înfiinţării Agenţiei Naţionale de Integritate, a jubilat atunci când Curtea Constituţională a desfiinţat Consiliul Naţional pentru Studirea Arhivelor fostei Securităţi (CNSAS) şi a fost cercetată sub suspiciunea că ar fi intervenit, în calitate de membru al CSM, pentru a favoriza angajarea fiicei sale.

Probabilitatea ca Lidia Bărbulescu, protejata fostului ministru PSD al Justiţiei Rodica Stănoiu, să ajungă şefa Curţii Supreme, este mai mare dacă Mircea Geoană va câştiga alegerile. Independenţa Justiţiei sau stabilitatea politică pe care o promite Mircea Geoană pot fi criterii mai relevante de selecţie a viitorului preşedinte decât filmuleţul dramatic a cărui autenticitate nu a fost încă stabilită. (mai mult)

Cristian Tudor Popescu citeaza două articole din Cărtărescu şi apoi îi anailzează atitudinea:

“Puterea liberală de azi trebuie să ajute la crearea celuilalt pol, ca partener politic şi nu ca opozant, prin întinderea unei mâini reformei din PSD şi lui Geoană” (19 sept. 2005, Jurnalul Naţional).
“Dacă nici o minune nu se întâmplă până pe 6 decembrie, liberalii ni-l vor face cadou pe Geoană la Cotroceni, dând astfel iarăşi România pe mâna PSD-ului. Acest lucru, vorba lui Talleyrand, «e mai grav decât o crimă, e o greşeală». Care nu li se va uita prea curând”. (27 nov. 2009, Ev. Zilei)

Intotdeauna am crezut că multa cultură pe care o asimilezi şi o produci te împiedică să te repezi cu fruntea în peretele din faţă şi imediat cu ceafa în cel din spate. Că marile cărţi ale lumii, trăirea literaturii, îţi pot da mai mult bun simţ, bun gust şi dreaptă măsură decât părinţii şi educatorii. Că atingerea artei naşte frumuseţe, dar şi morală, nu te lasă să fii doar inteligent, fără a fi bun şi drept.Fiind un scriitor şi un om de cultură adevărat, Mircea Cărtărescu reuşeşte ceea ce mulţi alţii n-au fost în stare: să mă convingă că sunt un naiv. Îi ofer, totuşi, această naivitate a mea ca sprijin, dacă, simţind uneori că păşeşte în gol, îi face trebuinţă. (mai mult)

Ion Cristoiu compara nişte lacrimi şi obţine nişte efecte. Despre Patriciu în Jurnalul lui Voiculescu:

În toamna lui 2004, când am văzut, tot la Realitatea TV, scena în care un bărbat – Traian Băsescu – bocea la vestea că Theodor Stolojan – tovarăşul său de luptă electorală, se vedea nevoit să renunţe la candidatură, mi-am zic că aceasta e culmea telenovelei în politica românească. M-am înşelat. Scena în care Dinu Patriciu se clătina ca un vagon de marfă istorisind cum l-a urmărit ca un coşmar întâmplarea petrecută cu cinci ani în urmă a depăşit-o pe cea a plânsului lui Traian Băsescu. Nu e de mirare. Şi scena plânsului, şi cea a spovedaniei aparţin unor politicieni care-i cred pe români un popor de proşti! (mai mult)

un text de Cristian MĂRCULESCU

Pe lingă oraşul hedonist, cu puzderia de ruine, cafenele, muzee, restaurante, cofetării şi varii localuri de pierzanie festivalul de film are atu-urile sale proprii şi personale: o selecţie ireproşabilă, cu mare deschidere de compas şi secţiuni care mai de care mai tupeiste (filme nipone sexy din deceniul 7, o panoplie de filme filipineze foarte contemporane, o intregrală Warner Herzog, ditai calupurile de filme experimentale, un focus destinat modurilor în care cinema-ul tratează after-math-ul unor despărţiri amoroase)  şi o organizare impecabilă.

TIFF-ul grecesc a premiat de-a lungul timpului tineri regizori români (da, ca şi la Cluj competiţia este destinată filmelor de debut sau celui de-al doilea efort regizorul al unor noi autori), l-a avut pe Nae Caranfil omagiat (şi cu o integrală dar şi cu statutul de membru de juriu)  şi cum are forumuri şi meeting-uri de producţie, co-producţie şi scenaristică poate fi o rampă de lansare. Deci da, patria-mumă a fost amplu reprezentată şi pe ecrane şi de către cineaşti în carne şi oase. Cum ce s-a văzut deja pe ecranele carpato-danubiano-pontice (şi au fost de toate, de la Katalyn Varga la Cele ce plutesc şi de la Poliţist, adjectiv la Întâlniri încrucişate) este deja de domeniul trecutului mă voi rezuma la o trecere în revistă a patru titluri nou-nouţe. Variate şi valoric şi ideologic care vor ajunge anul ce vine prin cinema-uri şi multiplexuri.

Premiat pentru impresia pozitivă lăsată juriului (adică premiul special al juriului, Alexandrul de argint), scenariu (Tudor Voican), actor (Victor Rebengiuc), recompensat şi de juriului FIPRESCI (fiecare festival are unul, alcătuit din varii critici de film) şi de uniunea specialiştilor din film şi televiune greci filmul lui  Cătălin Netzer nu este o ecranizare a jocului omonim, ci o poveste simplă şi mundană. Un bătrân (Rebengiuc, ireproşabil într-un rol realist) află că va primi Medalia de onoare. Nu înţelege pentru care fapte de vitejie (dar rememorează cu veterani momente deloc glorioase de pe frontul bucureştean din cel de-al doilea război mondial) deci se convinge singur că de fapt merită înalta distincţie. După ce tocmai convinsese o funcţionară antipatică de la oficiul poştal că undeva trebuie să fie o greşeală. Amplasate pe la jumătatea anilor ‘90 (de unde şi o ceremonie cu participarea unui foarte convingător impersonator de Ion Iliescu) peripeţiile bătrânului decorat din greşeală mizează pe absurdul aproximativ kafkian al birocraţiei române în tranziţie şi cartografiază pshilogic deceniile de mizerie comunistă. Sistemul este vraişte, adevăratul decorat este un domn dintr-un alt ev (şi intersectarea dintre Rebenciuc şi Beligan este o secvenţă excelentă) dar miza lui Netzer şi Voican este altundeva: trecutul protagonistului, plin de mizerie morală, conformism întru comunism, prezentul în care medalia devine axis mundi pentru o existenţă ratată, toate au în ele adevărul extrem de neplăcut al generaţiilor mutilate şi îndobitocite de comunism. Surprinzător de neracordat la senisbilitatea micro-realist-socială a noului val autohton Netzer cartografiază fără a exploata sau explica. Filmul rezultant cade spre final, nu zguduie, nu uluieşte. Pur şi simplu portretizează.

Marea surpriză românescă se numeşte Caravana cinematografică (regia Titus Muntean) şi a fost inclusă în Balkan Survey, secţiune necompetitivă dedicată cinematografiilor nationale (mai mult sau mai puţin învecinate cinema-ului grec). Examen (taxi contra limuzină), debutul în lungmetraj din 2003 al lui Muntean funcţiona pe două planuri: thrillerul de suprafaţă (în anii ‘80 un june este anchetat şi torturat de miliţie şi securitate pentru o crimă sadică pe care nu el o comisese) şi interfaţa cu prezentul (o echipă de juni documentarişti habarnamişti incapabili să înţeleagă drama, tortura şi furia subiectului lor de documentar) trasa concluzii deloc liniştitoare despre monstruozitatea uitării şi atrocitatea trecerii sub tăcere a celor de dinainte de ‘89 şi a autorilor lor. Caravana studiază acelaşi rău comunist dar se duce spre instaurarea regimului. Anii ‘50. Undeva, într-un sat mocirlos şi anonim activistul de partid Tavi, (tânăr, programat ideologic întru marxism-leninism şi colectivizare) şi   securistul (avant-la-lettre) bătrân şi cinic coboară din rulota plină cu filme de propagandă ruseşti. Plouă şi este nămol. Apare imbecilul satului, împreună cu cireada de vaci întoarse de la păscut. Sună a început de banc şi Muntean înglobează admirabil un umor foarte negru dar şi foarte uman (da, joaca foarte balcanică de-a râsu’ plânsu’)într-un film  aşezat şi manevrat într-o maneiră clasică. Damnat din start şi împiedicat de o constelaţie de lipsuri, incidente şi împrejurări evenimentul cinematografic strânge în jurul comuniştilor aflaţi în delegaţie/ vizită de lucru creaturi bipede mai mult sau mai puţin umane specifice mediului mioritic (fie el urban sau rural): oportunistul pompos şi slugarnic, poliţistul grăsun, bibliotecare firavă, şeful de consiliu local terorizat de trecutul nedeclarat la dosar. Fără încrâncenare, fără vreo notă falsă Muntean studiază o situaţie în care metehnele, fricile, pasiunile şi mai ales mentalitatea “ne descurcăm noi cumva” personajelor converg spre un deznodământ brutal şi absurd. Dorian Boguţă intră uimitor în pielea lui Tavi, june activist stresat, complexat, amorezat şi îndoctrinat. Muntean se joacă abil şi pervers cu personajul, capabil să stârnească şi râsete dar şi empatie spectatorului. Cumva idealismul constant frustrat de realitate al orfanului scos de Partid din Casa de copii  şi trimis pe teren ca june activist care nu ştie nimic despre viaţă înduioşează. Până la un punct, pentru că Muntean nu livrează un mesaj cinic (am avut exact comunismul pe care l-am meritat) ci mai degrabă extrapolează pe marginea imaginii “comuniştilor fără mamă şi faă tată” din mentalul românesc.

Debutul în regie al lui Răzvan Rădulescu şi al Melissei de Raaf se intitulează Felicia înainte de toate. Nou cinema românesc pur-sânge, micro-observaţional, eminamente realist. Un film în care Felicia (Ozana Oancea) trebuie să plece înapoi în Olanda, unde are soţ şi copil. Dar până să ajungă la aeroport are suficient timp să ajungă în prag de colaps nervos. Felicia nu merită toate mizeriile emoţionale pe care i le cauzează mama despotică, tatăl bolnav şi sora incompetentă. Dar trece prin ele fără graţie sau stoicism pe parcursul unui film pe care persoane lipsite de înţelegere şi simpatie pentru minimalismul românesc îl pot folosi oricând ca argument al plafonării iremediabile a noului val autohton. Prea multă observaţie, prea puţină relevanţă, prea multe lucruri corect descrise, rescrise şi dialogate care nu spun nimic. Sentimentul românesc al jenei de a fi român ar fi meritat un film ceva mai cinic şi în mod cert mai ritmat.

În ciuda eforturilor (şi promisinilor vagi referitoare la exhibarea nurilor Cosminei Păsărin) am clacat după cca 40 de minute din Tanti. Care mi-au confirmat trei bănuieli cam triste. Unu:   Mircea Danieliuc (în cazul de faţă doar scenarist) chiar crede că femeile zic că nu vor sex doar că să primească sex. Doi:  detractorii lui Şerban Marinescu (ale cărui eforturi regizorale anterioare, Ticăloşii şi Magnatul nu le văzusem) au avut dreptate. Trei: românii sunt pur şi simplu de o incompetenţă strigătoare la ceruri când vine vorba despre reprezentarea cinematografică a unor concepte cu mare aplicabilitate practică în life-style, recte promiscuitate, interlopism şi drogangeală. Story-line-ul conţine o soţie (Cecilia Bârbora în ipostază de MILF dâmbovitean) care sictirită de infidelităţile soţului (care totuşi a făcut tot posibilul pentru a revitaliza viaţa de cuplu, adică a adus în patul conjugal o cameră de filmat şi pe Cosmina Păsărin) se retrage iarna la vila de la mare. Unde-şi găseşte, pe plajă un ibovnic june. Care aparent face trafic de maşini şi droguri. Şi chiar face traficuri şi la un moment dat mascaţii de la trupele speciale devastează un hotel. Din motive pe care poate le-aş fi elucidat (sau nu) dar am ieşit să beau cafea şi nu m-am mai întors.

Debutul în lungmetraj al lui Andrei Gruzsniczki era disponibil spre vizionare, ca şi Tanti în zona de Industry (a se înţelege film market) a festivalului… deci în afara oricărei selecţii oficiale. Totuşi Cealaltă Irina nu trebuie trecut cu vedrea. Mai ales că între sinopsisul oficial (Cealaltă Irina este “Irina” pe care Aurel o descoperă încetul cu încetul, când e prea târziu.   Adică abia după ce ea s-a întors acasă închisă într-un sicriu de zinc. Sicriul, sigilat cu ceară roşie, vine din străinătate, acolo unde Irina plecase să lucreze, ambiţioasă, pentru un viitor mai bun.   Viitor care nu-l includea pe Aurel.) şi filmul propriu-zis există ceva incongruenţe. În primul rând, dacă nu ar fi fost ferm convins că regizează cinema conceptual de mare artă Gruzsniczki ar fi spus-o pe şleau “inspirat de cazul Elodia Cioacă” şi ar fi umplut cinema-urile cu telespectatori OTV. Lucru deloc blamabil, mai ales în contextul în care românul mediu nu calcă prin cinema-uri. Irina (Simona Popescu) este contabilă. Soţul Aurel (Andi Vasluianu) este agent de pază la mall. Irina pleacă la arabi să le facă ordine în cifre. Se returnează moartă şi Aurel crede că arăboii i-au făcut de petrecanie. Pus în faţa unui sistem insensibil (ambasade, repatriere cosciug, anchetă medico-legală în ţară) Aurel se dovedeşte a fi un amărât persevent pierdut într-un thriller dramatic. Rudele defunctei se dovedesc a fi nişte gunoaie umane îndurerate. Autorul se dovedeşte incapabil să aleagă între opţiunea logică de abordare a story-ului (ca thriller şi elodia-sploitation poate ar fi funcţionat) şi oferă spectatorilor prima dramă conceptual-intimistă pe bază de agent de pază şi protecţie.

Cristian Tudor Popescu primeşte un pumn în figură.

Filmul ar putea fi trucat. Însă când T. Băsescu a răspuns la întrebarea dlui Răzvan Dumitrescu “Poate că m-a înjurat copilul” nu mi-am putut stăpâni un icnet, pentru că primisem un pumn în faţă. Din acel moment nu mai conta dacă filmul e trucat sau nu. Singurul lucru pe care îl mai aşteptam de la T. Băsescu era să spună, aşa cum a făcut-o de atâtea ori, cu privirea în cameră, fără să clipească, rostind rar: “Nu numai că nu am făcut ce se vede în imagini, niciodată în viaţa mea şi sub nici un motiv n-aş putea să lovesc în felul ăsta un copil”. Iar traian Băsescu a spus: “Poate că m-a înjurat copilul”. Întrebat ce consecinţe ar trebui să suporte un oficial în Occident în ipoteza că s-ar face vinovat de o asemenea lovire, T. Băsescu răspunde: “Nu ştiu, trebuie văzut”. Am rămas fără grai! Citeşte aici

Vlad Petreanu scrie despre singurul răspuns care nu a venit la timp.

Reacţia preşedintelui – deşi n-aş fi putut crede aşa ceva, mi se pare că preşedintele chiar nu ştia şi nu-şi amintea de incident când a văzut înregistrarea la Realitatea TV, din studio. A spus că trebuie să vadă imaginile, a întrebat dacă a zis femeia ceva, a promis explicaţii, a presupus că l-a înjurat copilul, că a spus ceva, că nu-şi dă seama, că trebuie să se consulte, că nu ştie ce ar trebui să facă un oficial care comite un asemenea gest. Mi se pare intereant că, dintre toţi analiştii, comentatorii şi chibiţii, doar Crin Antonescu a remarcat că preşedintele avea un singur răspuns corect de dat: “dl. Dumitrescu, nu este adevărat, pentru că n-aş fi putut lovi niciodată un copil”. Citeşte aici

Mircea Marian vorbeşte despre mainipulare, pe care o practică, la rându-i, în editorialul din Evenimentul Zilei.

Uitaţi-vă la emisiunea „Ora de foc”, unde Vîntu îi spune angajatei sale, Oana Stancu: „Domnişoară, tocmai vi s-a redus salariul cu 50%”. O scăpare? Nu. Sadic, Vîntu a vrut ca toată lumea să vadă cum îi struneşte pe angajaţii săi. După ce PSD revine la guvernare cu sprijinul PNL, domnişoara Stancu nu va fi singura păţită. Vor urma şi alţi ziarişti cu salariul redus la jumătate pentru că au pus întrebarea nepotrivită. Iar politicienii care nu vor sta sluj în faţa domnilor moguli vor fi scoşi din emisie – vezi vremurile în care PSD îi tăiase lui Băsescu orice acces la media electronică. Citeşte aici

Ocupat să dea la o parte scamele de pe umărul lui Traian Băsescu, Ion Cristoiu vorbeşte despre jurnaliştii care-i perie pe Geoană şi Antonescu.

Deşi izolat, cum zic analiştii, lovit din toate părţile, cum zic eu, Traian Băsescu mai are printre jurnalişti – e drept tineri – susţinători îndârjiţi. Sunt sigur că mai are – şi nu puţini – susţinători îndârjiţi şi printre alegători. Nu suficienţi pentru a-l face învingător împotriva monstruoasei coaliţii politico-mediatice formate pe ascuns împotriva sa cu luni în urmă, azi foşgăind la lumină, dar de-ajuns pentru ca Traian Băsescu să fie convins că, dacă nu tot poporul, atunci măcar o parte a acestuia e cu el.  Citeşte aici

Datorită lor nimeni sau aproape nimeni nu mai contestă încălzirea globală. Timp de 20 de ani, Grupul interguvernamental de experţi asupra climatului (Giec) modelează opinia publică. Anchetă asupra unei reţele astăzi contestate.

Laurent Chemineau, La Tribune

preluare din presseurop.eu

Nori grei se anunţă pentru GIEC. În ultimele luni, Grupul interguvernamental de experţi asupra climatului este ţinta unei dezlănţuiri de critici pe internet. Exemplu: “Încălzirea globală este doar o fantezie de stânga“, “o mistificare pentru a lansa un capitalism verde“, etc. Cauza acestei dezlănţuiri ? Câţiva  cercetători (britanicii celebrului Centru pentru Cercetare Meteorologică Hadley şi ai Universităţii din East Anglia, şi germanii Universităţii din Kiel) au bruiat recent mesajul asupra încălzirii globale repetat de douăzeci de ani de GIEC.

GIEC afirmă că fenomenul rezultă din acumularea de gaze cu efect de seră (GES) de care este în mare măsură responsabilă activitatea umană. Dar după aceste laboratoare germane şi britanice, se pare că temperatura globală ar fi rămas aproape neschimbată între 1998 şi 2008. Şi chiar ar putea scădea timp de una sau două decenii. O notă falsă care cade în momentul cel mai nepotrivit, cu câteva zile înainte de Conferinţa ONU asupra climatului, la Copenhaga, care va aborda sistemul internaţional de luptă împotriva schimbărilor climatice.

GIEC pe toate planurile

Creat în 1988 de Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) şi Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) la cererea G7-ului, GIEC a produs patru rapoarte care au modelat opinia publică. “Un strigăt de avertisment, aceasta este misiunea noastră“, se flatează acum Jean Jouzel, co-preşedinte al unuia dintre grupurile care alcătuiesc această vastă reţea de experţi (climatologi, ecologi, biologi, geografi, sociologi si economişti). În decursul unui deceniu, GIEC a alăturat cauzei sale marii lideri politici ai lumii, pregătiţi să ne vălmăşească vieţile la mare cost, în speranţa de a reduce emisiile de CO2. Şi a convins şi presa, releu al rapoartelor sale “evenimenţiale“.

Primul raport din 1990 a confirmat informaţiile ştiinţifice la baza preocupărilor legate de schimbările climatice şi a condus la crearea unei Convenţii climat a ONU la summit-ul din Rio de Janeiro (1992); al doilea, cinci ani mai târziu, oferă bazele adoptării Protocolului de la Kyoto (1997), primul tratat internaţional împotriva încălzirii globale; al treilea, în 2001, conţine pentru prima dată o sinteză destinată  decizionarilor politici; iar ultimul, în 2007, incendiază dezbaterile la Conferinţa asupra climatului de la Bali. Acestuia îi datorează lumea obsesia unei reduceri ale emisiilor de CO2 ale ţărilor industrializate cu 25% la 40% până în 2020, dacă umanitatea doreşte să prevină creşterea temperaturii globale de mai mult de 2°C până la sfârşitul secolului. Umanitatea este deci bântuită de ameninţarea evenimentelor meteorologice extreme (uragane, ploi torenţiale, secetă, etc.) pe baza acestui raport.

O misiune inedită

GIEC îşi trage eficienţa extraordinară dintr-o misiune inedită. “Fiecare raport al GIEC face un  inventar al celor mai reuşite cercetări mondiale asupra climatului“, explică Jean Jouzel. O mega-sinteză negociată cuvânt cu cuvânt. “Suma constituită, aproximativ 3.000 de pagini, este comentată de comunitatea ştiinţifică şi de reprezentanţi ai organismelor guvernamentale“, adaugă Stéphane Hallegatte, cercetător pentru Meteo France şi membru GIEC. O primă serie de rezumate este extrasă din această sumă, apoi un al doilea şi mai condensat pentru decizionarii politici. “Apoi vine faza de adoptare a raportului de către  reprezentanţi ai guvernelor, orice modificări trebuind să se bazeze pe raportul complet, ceea ce asigură că rezumatul adoptat este expresia acestuia”, continuă Jean Jouzel. Pentru al patrulea raport, “800 de oameni de ştiinţă au scris paginile semnând cu numele lor, şi 2 000 de recititori sau comentatori au fost mobilizaţi “, reaminteşte Stephane Hallegatte.

Martirii cauzei climatice ? Se numără în ambele tabere. De partea scepticilor, Richard Lindzen, profesor la MIT, a plecat din GIEC trântind uşa după el, estimând că obiecţiile sale asupra retro-acţiunilor climatice nu erau ascultate. Într-un articol publicat de Wall Street Journal acum trei ani, el aminteşte îndepărtările colegilor lui Henk Tennekes (Olanda), Aksel Winn-Nielsen (WMO-OMM), Alfonso Sutera şi Antonio Speranza (Italia), vinovaţi de a fi emis îndoieli cu privire la teza încălzirii globale. De partea convinşilor climatici, James Hansen, cercetător la Institutul Goddard pentru Studii ale spaţiului (NASA), a trebuit să suporte presiunea administraţiei Bush, contrariată de apelurile sale de a reduce emisiile de C02 din cauza încălzirii. La originea îndoielii, Margaret Thatcher, fostul prim-ministru britanic, a fost de la bun început  acuzată de a fabrica întrebările cu privire la climat pentru a ascunde mai bine strategia sa de emancipare energetică a Orientului Mijlociu. Dar “de acolo până a susţine că lumea este manipulată de câţiva oameni de ştiinţă… “, spune Stéphane Hallegatte cu nerăbdare.

Iată povestea lui Cătălin Tolontan:

Istoria ajunge la meciul de marţi. Finalul îl prinde stors pe Olaianos. Strigă la telefon la Todan. Cei din echipa TVR aud doar replicile sale. Chiar şi cîţiva oameni din zona oficială se opresc. “Ce să fac?! M-a atenţionat înainte de meci «Vezi că vine Geoană!», mi-a dat sms-uri în timpul jocului, l-am întrebat de ce şi a insistat!”. Convorbirea se curmă. Cineva de la tehnic îi spune, moale, “Măcar salvează sms-urile”. Toată lumea e tuflită. Ziaristul se duce la studioul special, apoi se urcă în maşină şi pleacă. Nu răspunde la apeluri toată noaptea, iar ieri a zis doar atît: “Lăsaţi-mă, nu comentez!”.

Cineva din TVR descrie: “Champions League are un manual strict de reguli pentru transmisiile TV. In el se recomanda ferm posturilor, o forma politicoasa de interdictie, sa nu ofere imagini din tribuna cu personalitati politice. Chiar daca ca in loja vin regele Spaniei, la meciurile lui Real Madrid, si premierul Italiei, la jocurile lui AC Milan, acestia nu sint aratati de catre camere. Imaginati-va cite prim-planuri cu Mircea Geoana ar fi fost date daca nu ne proteja acest manual!”. (mai mult aici)

Florin Negruţiu remarcă reînvierea lui Traian Băsescu:

Un politician la pândă, precum dl. Băsescu, nu putea să nu speculeze aceste greşeli ale adversarului, vezi reacţia sa fulger de ieri-seară. De altfel, dl. Băsescu, cel care a reuşit singur-singurel performanţa să unească împotrivă-i oameni atât de diferiţi între ei, pare foarte încântat de această realizare. De două zile îi râd ochii. Remarcam săptămâna trecută cât de prost a pornit-o în campanie, cât de obosit a apărut în dezbaterile televizate, cât de prăfuită pare prezenţa sa electorală. Aud că “Băsescu e terminat”. Nu cred că s-a jucat ultima carte a campaniei odată cu coagularea tuturor în jurul dlui Geoană. Din contră, asta pare să-i fi înviorat simţurile, viteza de reacţie, instinctul de prădător. Dl. Băsescu are pasiunea situaţiilor imposibile. Şi tocmai valul uriaş pe care l-a stârnit, fie cu bună ştiinţă, fie ca urmare a unui talent înnăscut, pare să-l fi înviat. Are acum posibilitatea să se prezinte din nou drept victimă a unei forţe copleşitoare şi să cheme poporul în apărarea sa. Decisive vor fi confruntările televizate: singurul punct vulnerabil al Alianţei Anti poate fi chiar dl. Mircea Geoană. (mai mult)

Armand Goşu ia frumos cartea de istorie şi constată o alunecare straniu de naturală către stînga a liberalilor:

Antonescu a respins propunerea de a face un guvern „de dreapta“ cu democrat-liberalii lui Băsescu şi a virat-o la stânga. L-a aşteptat la cotitură liderul PD-L Adriean Videanu, care i-a reproşat lui Antonescu că-i strică somnul de veci marelui Brătianu, care, din lumea celor drepţi, „vede că Iliescu a pus basca pe capul liberalilor“.D-l Videanu e în eroare. Nici Ion C. Brătianu, liderul „partidului roşilor“, politician de stânga, chiar radical de stânga în tinereţe, şi nici fiul său, Ionel I.C. Brătianu, cel care i-a cooptat pe socialişti în PNL, făcându-i chiar miniştri, nu s-ar fi ruşinat de basca lui Iliescu. Cum nu s-a ruşinat nici Radu Câmpeanu când a intrat în guvern alături de Iliescu, în 1992. Acum, nici Crin Antonescu nu se jenează. El nu o face pentru că aparţine alianţei anti-Băsescu, nu pentru că Traian Băsescu n-ar fi un veritabil om politic de dreapta.

Doar întâmplarea face ca ura faţă de Băsescu să poziţioneze corect PNL, adică la stânga eşichierului politic, alături de social-democraţi, aliaţii lor tradiţionali în Europa. Numai că Mircea Geoană şi PSD n-au nimic în comun cu social-democraţia europeană, fiind un partid specific tranziţiei în fosta zonă dominată de sovietici, care pune alături în rândurile sale fosta nomenclatură comunistă, reţelele fostelor servicii secrete, reprezentanţi ai lumii interlope şi ambiţioşi fără scrupule. (mai mult)

Ce învăţătură despre UE putem trage din nominările lui Herman Van Rompuy şi Catherine Ashton ? Cinci lecţii, după părerea lui Pawel Lisicki, redactor şef al cotidianului polonez Rzeczpospolita. Europenii pot fi liniştiţi, timpul frământărilor şi conflictelor este terminat. UE va avea ca preşedinte primul ministru Herman Van Rompuy şi ca ministrul de afaceri externe baroneasa Catherine Ashton. Să ne fie  o lecţie despre jocurile de putere în Uniune. (Preluare de pe presseurop.eu)

Paweł Lisicki, Rzeczpospolita

În primul rând, o lecţie de democraţie, pentru că, sincer, nu este clar pe ce bază au fost numiţi aceşti doi. Suntem siguri doar că nu au fost aleşi prin sufragiu. Restul este scăldat în mister. Dacă credem ziarele, aparent, “au fost recomandaţi“, “au fost anunţaţi“, “au fost prezentaţi“, “au fost acceptaţi“. Dar ce se ascunde în spatele acestei utilizări ale pasivului ? Dumnezeu singur este capabil să răspundă la o astfel de întrebare. Pentru noi, umili muritori, singura concluzie la care putem ajunge cu certitudine, este că democraţia înseamnă a nu şti cine se prezintă, cu ce drept şi pentru ce motiv, şi nici cine, în cele din urmă, va fi desemnat. Sau mi-a scăpat ceva.

În al doilea rând, o lecţie de transparenţă. Oricât am încerca, imposibil de ghicit care vor fi puterile reale al acestui duo, sau chiar dacă va avea vreo putere. Ce decizii vor putea lua, pe ce vor fi de acord ? Pe cine pot să consulte, de cine depind ? Se aşteaptă desigur să cunoască succese şi eşecuri, dar în raport cu ce ? Plecând de la ce ?

În al treilea rând, o lecţie de cinste. “Un moment istoric. Europa are o nouă direcţie“, exulta primul ministru suedez Fredrik Reinfeldt salutând intrarea triumfătoare a lui Van Rompuy şi Catherine Ashton pe scena mondială. Alţi lideri ai UE au lansat acelaşi tip de minunăţii. Eu nu pot sa cred că vreunul dintre ei a crezut  într-adevăr vreun cuvânt din ce s-a spus în mod oficial. Chiar nu pot.

O lecţie de “competenţă“. De luni de zile, mi s-a spus şi repetat câtă nevoie are UE de o “nouă” dinamică şi că-i trebuia o direcţie “puternică”. Şi hop ! ca prin farmec, ne alegem cu doi necunoscuţi care recuperează posturi de vârf. Nu contează, pentru că totuşi Van Rompuy este un tip destul de interesant. Cel puţin faţă de baroneasa Ashton. El compune haiku-uri ( “Hair blows in the wind. After years there is still wind. Sadly no more hair”- Vântul suflă-n păr. După ani vântul tot e. Din păcat păr nu.) , practică Zen-ul, lucrează extrem de greu şi este convins că, pentru a lua decizii bune, trebuie “găsit timp pentru odihnă“. El este prim-ministrul Belgiei, totuşi. Şi Ashton ? Nu are nici o frântură de experienţă diplomatică, ceea ce, evident, nu este considerat un handicap. Concluzie: competenţa nu este o chestiune de cunoştinţe şi de pricepere. Este vorba de răspunde aşteptărilor, care sunt în continuare la fel de misterioase.

O lecţie de egalitate. Ce egalitate ? Ei bine, cea care zice că dacă funcţia de preşedinte este dată unui “bărbat” şi creştin-democrat, atunci trebuie să fie o “femeie” legată de stânga în postul de ministru de afaceri externe. “Ar fi frumos dacă o voce de femeie ar răspunde la telefonul Europei“, torcea Jerzy Buzek. Ah, Jerzy, visul tău s-a împlinit. Şi ce importanţă dacă vocea respectivă nu are nimic interesant de spus. Dar staţi un pic. Am putea în continuare să spunem că nu este suficientă egalitate, de ce un “bărbat” ar fi preşedinte, şi o femeie doar ministru, şi de ce nu invers ? Dar bine, D-na Înalt Reprezentant n-a spus nimic de numirea sa, în afară de câteva cuvinte alese, însemnând grosso modo că acesta este semnul că femeile sunt în sfârşit apreciate. Apreciate. Într-adevăr. Repet, toate aceste lucruri trebuie să fie o lecţie pentru noi. Lecţia că, fără urmă de îndoială, Uniunea Europeană este promisă unui viitor glorios.

Marius Niţu are o analiză bună, în Gândul, a variantelor pentru turul II, pe „partea economică”.

În etapa asta a campaniei toată lumea ne explică ce alegem când îi vom alege pe Băsescu şi Geoană. Îl votăm pe Băsescu, un mardeiaş politic fără cuvânt şi fără onoare, insul care a întins Constituţia ca pe o gumă plină de scuipaţi, “plapuma” afacerilor lui Udrea, Videanu şi Berceanu? Sau punem ştampila pe reportofonul Geoană, o creaţie a mogulilor, un “costum” elegant al lui Iliescu care de-abia îi acoperă pe alde Hrebenciuc, Vanghelie, Năstase şi Oprişan? În realitate, alegerea e mult mai simplă. Trebuie să alegem între criza lui Băsescu şi criza lui Geoană. Citeşte aici

Silviu Sergiu cântăreşte viitorul lui Klaus Johannis ca posibil viitor premier.

În 2010, guvernul va trebui să ia toate deciziile amânate după alegeri, din teama politicienilor că vor pierde voturi. Este vorba în primul rând de concedierea celor 150.000 de bugetari, măsură derivată din condiţia FMI de a tăia masiv costurile din sectorul public. Aplicarea legii de desfiinţare a agenţiilor guvernamentale va genera şi ea şomaj. Deficitul bugetar crescut va fi greu de strunit.  Aceste măsuri nepopulare vor genera, cu siguranţă, tensiuni sociale, care vor fi decontate electoral de cineva. Nu cred că PSD şi PNL sunt interesate să fie făcute responsabile. De aceea, Klaus Johannis este ţapul ispăşitor perfect. Cu mâinile lui vor putea lesne scoate din foc castanele fierbinţi ale guvernării. Citeşte aici

Întrebându-se dacă Traian Băsescu este un sinucigaş, Ion Cristoiu se felicită că a avut dreptate când a spus că acesta va pierde alegerile.

Când spuneam sau scriam, cu ceva timp în urmă, că Traian Băsescu va pierde alegerile, până şi duşmanii săi cei mai înverşunaţi nu mă credeau, ba chiar unii – precum noua vedetă a politicii româneşti, Crin Antonescu – mă suspectau că zic asta pentru a-mi justifica în mod ipocrit decizia de a nu-l mai critica pe Traian Băsescu. Rapiditatea cu care Crin Antonescu a anunţat sprijinirea candidatului PSD în turul al doilea confirmă teza mea, enunţată încă de la începutul campaniei electorale, că între PNL-ul lui Dinu Patriciu şi PSD-ul lui Ion Iliescu e o înţelegere vizând alegerea lui Mircea Geoană ca preşedinte. Crin Antonescu m-a mustrat pe televiziunile mogulilor pentru această teză din postura fecioarei care i se spune că e de pe şoseaua de centură. Citeşte aici

Ion M. Ioniţă taxează, pe bună dreptate, excesul de zel al abasadorului României la Londra, care s-a arătat deranjat de emisiunea Top Gear filmată pe la noi.

Domnul Jinga s-a declarat surprins şi dezamăgit de remarcile lui Jeremy Clarkson şi ale colegilor săi, James May şi Richard Hammond, care au afirmat, între altele, că au găsit în România locuri stil ţara lui Borat. Ion Jinga aşteaptă acum răspunsul pozitiv al celor de la BBC care ar trebui, conform solicitării ambasadorului, să scoată din emisiune remarcile ofensatoare. Pentru oricine a văzut măcar un episod din emisiunea Top Gear, este clar că Jeremy Clarkson şi amicii lui nu au mamă, nu au tată. Succesul mondial al emisiunii lor pseudo-automobilistice se bazează pe inteligenţă de 24 de carate, pe umor irezistibil, de preferinţă negru, şi pe o ironie devastatoare. Asta nu îl poate opri pe Ion Jinga să aştepte răspunsul pozitiv al celor de la BBC. Dar nu asta este problema domnului ambasador şi, în general, a diplomaţilor români care consideră că intră în fişa postului să se arate indignaţi în stil ceauşist când au de-a face cu asemenea chestiuni. Citeşte aici

Revenind la alegeri, Turambar analizează, cu umor şi argumente, şansele lui Traian Băsescu şi Mircea Geoană de a atrage electoratul liberal.

Liberalii nu sunt soldatzi. Ei sunt cel putzin generali si generalissimi si mareshali si mareshalissimi si artisti si poietzi si boemi si telectuali si oameni de afaceri si studentzi si doctori si avocati si arhitectzi. Ei au des ooopiniooons. Des grandes opinions. Ei au temperament. Ei au orgoliu. Bazdac, cum se spune la noi la Telega cea non-liberala. In fisha postului lor scrie acolo jos, cu litere mici: Are you talkin’ to me? Deci eficientza acestei recomandari, a acestui act comunicatzional electoral, va fi limitata, ca sa nu spun ca exista pericolul sa fie chiar contraproductiva (si, din felul in care se misca Crin zilele astea in declaratii, e foarte posibil sa stie si el asta si sa incerce sa evite capcana). Citeşte aici

Rodica Ciobanu observă în Gândul că s-a calificat Johannis în turul doi.

Nu-l plac pe liderul PSD, nu-i reprezintă, dar sunt dispuşi să-l accepte, fiindcă votând pentru el, ştiu că vor avea un guvern liberalo-pesedist condus de un independent, pe care îl apreciază, cu o personalitate suficient de puternică pentru a nu fi manevrat de preşedinte sau de partidul său. Ei, de fapt, nu-l votează pe Geoană în turul doi, ci pe Klaus Johannis, o garanţie pentru ei că, împreună cu liberalii, nu va lăsa PSD să-şi facă de cap ca pe vremea lui Adrian Năstase. Tot ce le rămâne lui Antonescu şi Geoană de făcut este ca, în zilele următoare, să se pună de acord asupra detaliilor acordului, să prezinte public principiile guvernării şi liniile programului anticriză, să “scape” numele a două-trei persoane competente din viitorul cabinet şi să se fotografieze cât mai des cu premierul. Imaginea acestui trio stabil, în ciuda atacurilor din campanie, se va impregna pe retina alegătorilor, care, în fine, vor şti cine va guverna, dacă-l aleg pe liderul PSD. (mai mult)

Mircea Marian îl dă pierdut pe Băsescu, toate sînt împotriva lui:

Pe de altă parte, nu poţi să scrii despre şansele lui Traian Băsescu fără să nu-ţi aminteşti măcar de o mică parte din greşelile pe care le-a făcut în timpul mandatului.

Una dintre acestea cred că-l costă enorm în aceste zile: tentativa de a dezmembra PNL. Degeaba încearcă acum actualul preşedinte să arate că el a avertizat – binevoitor! – conducerea PNL, în frunte cu Tăriceanu şi Haşotti, în legătură cu o posibilă sciziune a grupului Stolojan.

Liberalii nu cred în această istorie romanţată şi rămân convinşi că Băsescu este cel care l-a încurajat pe consilierul său să rupă partidul în două şi să plece cu oameni precum Flutur, Gheorghe Ştefan sau Valeriu Stoica.

Toate acestea ar putea mobiliza electoratul PDL să vină să voteze şi la turul doi, dar nu va avea mare efect asupra ce lor care, iniţial, i-au ales pe Vadim Tudor, Oprescu sau Becali. Pentru liderii PDL a venit momentul să se gândească ce vor face fără Băsescu… (mai mult)

Mircea Geoană e însuşi Iliescu, scrie Ion Cristoiu în Jurnalul Naţional:

Adevăratul urmaş al lui Ion Iliescu e Mircea Geoană.
Nu întâmplător liderul PSD a câştigat voturile generaţie mai vârstnice şi, în general, ale electoratului mai puţin instruit. Mircea Geoană le-a oferit granţia unei Românii liniştite, în care, vorba Conului Leonida, fiecare va sta acasă şi va primi bani fără să facă nimic.

Mircea Geoană a ţinut cont şi de ipostaza asumată de Crin Antonescu. Prin contrast cu liderul PNL, el a jucat rolul candidatului serios, preocupat de programe, ba chiar şi de cifre. O adevărată lovitură a dat Mircea Geoană în timpul crizei din Guvern. Speculând funcţia de preşedinte al Senatului, el s-a constituit într-un preşedinte paralel celui în funcţie.

Ca şi Traian Băsescu, mai mult ca sigur Mircea Geoană va face modificări spectaculoase în Strategia sa în vederea turului al doilea. Una dintre ele va viza cucerirea electoratului lui Crin Antonescu. Pentru aceasta, Mircea Geoană va trebui să se debaraseze de Ion Iliescu cu sau fără acceptul acestuia. Nu îi va fi greu, deoarece nu mai are nevoie de Ion Iliescu. El însuşi e Ion Iliescu! (mai mult)

Cristian Tudor Popescu găseşte că Traian Băsescul, Mircea Geonă şi Crin Antonescu sunt marii câştigători ai algerilor. Deopotrivă, ei sunt şi marii perdanţi. Bonus, o poreclă nouă pentru primarul care este: Strategicuţă Vanghelie.

Avem trei câştigători ai zilei de 22 noiembrie 2009. Dl. Băsescu pentru că a câştigat la puncte. Dl. Geoană pentru că e la o distanţă mai mică decât se estima de dl. Băsescu. Dl. Antonescu pentru că e cu câteva procente peste cifra PNL şi e codana turului doi, care aşteaptă peţitori. Citeşte aici

Ioana Lupea a adormit în România sâmbătă seară, iar duminică s-a trezit în Afganistan.

Sâmbătă seară am adormit în România, iar duminică dimineaţă ne-am trezit în Afganistan. Cel puţin aşa au arătat televiziunile domnilor Sorin Ovidiu Vîntu şi Dan Voiculescu ziua alegerilor din România, ca şi cum între Kabul şi Bucureşti n-ar fi nicio diferenţă în practicarea democraţiei. (…)În loc să dezbată metodele pentru înlesnirea accesului cetăţeanilor la vot prin introducerea sufragiului poştal sau electronic, televiziunile lui SOV şi Voiculescu au vorbit doar despre necesitatea de a impune şi mai multe restricţii în exercitarea dreptului la vot. Citeşte aici

Dacă Ioana Lupea are coşmaruri cu ochii deschişi, Ovidiu Nahoi a vazut o României minunată, despre care povesteşte în Adevărul.

Românii au trecut ieri un important test al democraţiei. Şi-au învins apatia şi au mers la vot, în număr neaşteptat de mare. Câştigul e imens. Ştim acum că există şansele construirii şi în România a unei democraţii vibrante. Ştim că putem porni, cu încredere, la organizarea spaţiului public de confruntare a ideilor – un obiectiv pe care, din păcate, nu am reuşit să îl atingem în 20 de ani. Citeşte aici

Editorialiştilor de la Jurnalul Naţional le ia ceva mai mult să rumege rezultatele alegerilor, aşa că Ion Cristoiu vorbeşte despre staff-urile de campanie.

Fără a fi analist politic, Traian Băsescu a atras atenţia asupra unui adevăr spectaculos al campaniei pentru primul tur: a fost vorba mai mult despre o bătălie a staff-urilor decât despre una a candidaţilor. Ceea ce ar însemna că rezultatele primului tur sunt cu precădere ale staff-urilor. Citeşte aici

Ei, da! Dacă vă imaginaţi aştceva, Cristian Turturică vă anunţă că “Va fi o luptă crâncenă” în turul II.

Sondajele la iesirea de la urne au confirmat ierarhia primilor clasati in alegerile prezidentiale, asa cum a fost ea anuntata in ultimele saptamani de catre principalele institute de cercetare: Traian Basescu se va confrunta in turul II cu Mircea Geoana, in timp ce Crin Antonescu si Sorin Oprescu, singurii candidati care ar fi putut incurca planurile PSD sau ale PDL, au iesit din cursa. Cateva observatii la cald. Speranta coalitiei “322″, ca Traian Basescu nu se va clasa printre primii doi si, implicit, ca dusmanul lor de moarte va fi expulzat de la Cotroceni fara drept de apel, s-a dovedit cat se poate de nerealista. “Wishful thinking” ar spune americanii – atat zel au pus in ultimele luni in incercarea de a ne demonstra ca Basescu este invins inca inainte de intra in ring, incat au sfarsit prin a se lasa convinsi de propria manipulare. Citeşte aici

Traian Băsescu – 32,8

Mircea Geoană – 31,7

Crin Antonescu – 21,8

Corneliu Vadim Tudor – 4

Kelemen Hunor – 3,6

Sorin Oprescu – 3,5

Gigi Becali – 1,7

CURS, la TVR, dă urmatoarele date:

Băsescu: 33,72

Geoană: 31,44

Antonescu: 21,53

Corneliu Vadim Tudor – 4,22

Kelemen Hunor – 3,26

Sorin Oprescu – 3,18

Gigi Becali – 2

Rezutatele CCSB:

Băsescu: 34,1

Geoană: 30,9

Antonescu: 22,1

Corneliu Vadim Tudor – 3,6

Kelemen Hunor – 3,6

Sorin Oprescu – 3,4

Gigi Becali – 1,4

Primele declaraţii:

Băsescu:  “Avem cel mai mare motiv de bucurie din faptul că referendumul a fost validat. Probabil peste 80% au votat “da” pentru ambele soluţii propuse.”

Geoană: “Le mulţumesc mai ales celor care au votat cu Crin Antonescu, care a făcut o campanie frumoasă”. Le-a mulţumit tuturor votanţilor.

Antonescu: “Avem şansa de a trece în turul doi!”;  “Le mulţumesc celor tineri care, după mulţi ani, au venit la vot. NU vreau să comentez în legătură cu manipularea uriaşă a institutelor de sondare”. Acuză institutele de sondare şi mogulii: la orele 17 spune că era foarte aproape de Mircea Geoană. “Vom vedea dacă vom trece dincolo de manipulările domnilor Vântu, Băsescu şi Voiculescu.”

*VoxPublica preia cifrele vehiculate ca fiind rezultate ale exit-pollurilor, dar vă recomandă să le trataţi cu prudenţă.

INSOMAR

Mircea Geoană – 34%

Traian Băsescu – 33%

Crin Antonescu – 20%

CSOP

Traian Băsescu – 33 %

Mircea Geoană -28 %

Crin Antonescu – 23%

CURS

Traian Băsescu – 34 %

Mircea Geoană -33 %

Crin Antonescu – 21%

CCSB

Mircea Geoană – 34%

Traian Băsescu – 32%

Crin Antonescu – 18%

surse: mediafax.ro, sutu.ro

SMS-uri otrăvite, autocare ce transportă alegători în toată firea la Facultatea de Drept din Bucureşti sau voturi date pe euro în Spania sunt cele mai importante nereguli semnalate de către votanţi, la numărul de telefon 021-201.76.20, pus la dispoziţie de Realitatea TV, în sutdioul VoxPublica.

"Studenţi" cumpăraţi la Facultatea de Drept
Mai mulţi bucureşteni au observat nereguli la secţia de votare de la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti. Anca Ionescu a sesizat un număr foarte mare de persoane, aduse cu un autocar la facultate, deşi aici ar trebui să voteze doar studenţi. Şi Ion Vasile susţine că la secţia de vot cu pricina se aflau 200 de persoane care nu sunt studenţi.

SMS de la Crin, mail de la Geoană

Un laitmotiv al acestei zile pare a fi un lanţ de SMS-uri trimise de susţinători ai lui Crin Antonescu, prin care destinatarii sunt rugaţi să voteze cu candidatul liberal. "Vino, vino la vot / Ajută-mă să trec de Geoană în turul întâi / Ca să trecem cu toţii de Băsescu în turul 2. Crin Antonescu" este textul unui mesaj primit de mai multţi dintre cei care au sunat în prima parte a zilei la call center-ul REALITATEA.NET şi VoxPublica. Tot pe cale virtuală a fost abordată şi Ioana Manta, care a primit un mail prin care era îndemnată sa voteze cu Mircea Geoană, de această dată, la Gara de Nord.

Geoană la 50 de lei, Băsescu la 10 lei

La Gara de Nord preţul pentru un vot pro Geoană este 40-50 de lei. În judeţul Giurgiu, preţurile sunt mai mari, doar că promisiunile nu se onorează: Mihaela Niţu susţine că unui vecin i s-au promis 100 RON din partea PDL pentru un vot pro Traian Băsescu, însă i s-au oferit doar 10 RON.  Pentru a sesiza nereguli de la alegerile prezidenţiale, sunaţi la 021-201.76.20 (tarif normal) sau trimiteţi imagini pe martorocular@realitatea.net. Urmăriţi alegerile necenzurate pe REALITATEA.NET.

CITEŞTE PE REALITATEA.NET MAI MULTE DESPRE FRAUDELE ELECTORALE DE AZI

Mircea Cărtărescu face un top absolut surprinzător în Evenimentul Zilei cu ordinea şanselor pe care le au candidaţii acum să cîştige:

După mine, ordinea şanselor obiective la Cotroceni ale celor patru candidaţi este: 1. Geoană; 2. Oprescu; 3. Băsescu; 4. Crin Antonescu.

Duminică vom vota noul preşedinte al României. Intenţia de vot în primul tur, conform sondajelor, e pe la cincizeci de procente. Vor merge la urne, de fapt, doar două categorii de alegători: susţinătorii şi adversarii lui Traian Băsescu. Cum adversarii săi sunt dispersaţi între trei contra candidaţi, e foarte sigur că Băsescu va intra în turul al doilea, aproape cert pe prima poziţie. În schimb, cine îl va însoţi în bătălia finală este absolut problematic.

Dar acest mare necunoscut are cele mai serioase şanse de a deveni noul preşedinte. Pentru că în turul al doilea se va petrece fenomenul invers celui din primul tur: votul adversarilor lui Băsescu se va concentra pe un singur candidat şi, aproape cu certitudine, va depăşi cincizeci şi unu de procente. În funcţie de cine va fi noul preşedinte, vom asista în următorii ani la evoluţii politice interesante. (mai mult)

Dinu Patriciu face în Adevărul o frumoasă paralelă între o festivitate cu nişte capitalişti pe care îi numeşte “cămile” şi povestea lui Ali Baba şi cei 40 de hoţi.

Aseară, într-o oază care mi se părea ireală, un cotidian de specialitate s-a gândit să premieze cămilele. Adică să le mângâie pe cocoaşe, că doar e criză… şi de altfel, ce-ai putea să le dai cămilelor, decât să le recunoşti statutul?! M-au declarat cea mai mare cămilă a caravanei. Mă uitam la celelalte cămile din sală şi mă gândeam că, din păcate, e o sărbătoare internă a sectei cămilelor, pentru că, în afară de noi, mulţi ne înjură şi ne cred nişte tâlhari. Eram în peştera lui Ali Baba şi a celor 40 de hoţi. Un domn mic şi simpatic care m-a prezentat publicului cămilesc se întreba dacă nu m-aş întoarce în politică. Deşi onorat şi emoţionat de ceea ce mi se întâmpla, m-a pufnit un râs interior. Cum ar fi oare o cămilă să se bată cu copita în piept şi să strige: Sunt struţ! L-ar fugări publicul spectator. Asta pentru că am construit tot felul de ziduri false ale incompatibilităţilor. (mai mult)

Cîte o fotografie pentru buletinul de vot din partea lui C.T.Popescu pentru fiecare candidat. În plus, mai este unul care este votat copios de romani. Se numeşte “Zda mă-sii”:

Mircea Geoană. A învăţat să-şi stăpânească pornirile personale când e vorba de combinatorică politică pe termen mediu şi lung. A fugit cât a putut dintr-un colţ al ringului în altul, ca în filmele mute. Şi-a luat rol de mardeiaş-încasator, încercând să-şi conserve procentele pe care i le asigură partidul. Refuză să intre în schimburi dure de replici cu adversarii, mizează pe discursul stângist-oblojitor adresat cu tenacitate maselor. Nu mai seamănă aproape deloc cu băiatul făcut arşice de T. Băsescu în campania pentru Primăria Capitalei din 2004. (…)

Zda Mă-sii. Este candidatul care s-a consolidat cel mai mult în această campanie. El reprezintă pe toţi cei cărora nici prin gând nu le trece să meargă la vot. (mai mult)

Cristian Tudor Popescu încearcă să se ferească de ridicolul de a comenta anularea dezbaterii de la TVR. Şi-i iese destul de bine.

Tot acest bâlci enorm al “negocierilor”, “staffurilor”, “televiziunilor” e util ca să acopere golul enorm al acestei campanii electorale. În anii ‘90 se confruntau neocomuniştii, ţărăniştii, liberalii. În 2000, aveam de ales între comunistul Iliescu şi extremistul naţionalist C.V. Tudor. În 2004, între comunistoidul înavuţit Adrian Năstase şi securistoidul ţepar Traian Băsescu, pe tema corupţiei. În 2009, singura filozofie a participanţilor la cursa prezidenţială este “Dă-te tu jos, ca să mă sui eu”.  (…)Ce să fac acum, să mă apuc să dezghioc care, cine, ce a vrut de s-a rupt târguiala de la TVR? Aş simţi cum mă umplu de ridicol cu fiecare cuvânt pus pe hârtie. Citeşte aici

În schimb, Vladimir Tismăneanu este siderat.

Este siderantă decizia lui Alexandru Sassu de a-i invita la dezbaterea candidatilor prezidenţiali, în pofida acordurilor prealabile, pe Gigi Becali şi CV Tudor. Scopul este limpede: aruncarea dezbaterii în cel mai penibil derizoriu. Mă întreb cum va justifica directorul pesedist al TVR, presupus canal ne-partizan, această decizie ultra-partizană. Citeşte aici

Nici o supriză din Jurnalul Naţional, unde Victor Ciutacu, sub spoiala obiectivităţii, îşi lasă ura împotriva lui Băsescu să-i scrie editorialul.

Iar golănia aşa-zisei relevanţe a candidaţilor, la 20 de ani de la Revoluţie, e orice altceva, numai democraţie nu. Cu ce-i mai candidat, spre exemplu, Hunor decât Vadim? Unii vor s-o facă în trei, alţii în cinci. Nici în şapte parcă nu sună rău. Totu-i ca, vorba faimosului banc, să aprindă cineva din când în când lumina. Dacă ar fi lucrat la moguli, candidaţii (şi staff-urile aferente) ar fi fost concediaţi pentru ineficienţă. Fiindcă, dacă nu-s în stare să organizeze nici măcar o dezbatere, cu siguranţă nu vor fi în stare să conducă ţara. Citeşte aici

Cu o naivitate de-a dreptul înduioşătoare, Grigore Cartianu scrie despre greva de la metrou.

Bun, greva a fost declarată ilegală. Asta înseamnă că sindicatul lui Rădoi a comis o ilegalitate. Una cu consecinţe extrem de grave pentru aproape 700.000 de bucureşteni, în mod direct, şi pentru alte sute de mii, în mod indirect. Şi atunci, nu ar fi cazul ca Rădoi să plătească? Şi penal, şi financiar, pentru că a provocat pagube imense atât călătorilor, cât şi societăţii Metrorex. Citeşte aici

Dacă nu ştiaţi cine-l votează pe Traian Băsescu, vă lămureşte Sabina Fati, în România liberă. Atenţie, n-o suspectaţi de ironie!

Pe Traian Basescu il voteaza cei care nu i-au intors spatele cand au aflat ca fiica sa intra in politica pe spezele lui sau cei care i-au gasit scuze plauzibile si talente ascunse. Pe Traian Basescu il voteaza si cei care nu sunt de acord ca Romania trebuie sa fie mai degraba de partea Rusiei decat a Uniunii Europene in problema Kosovo. Pe Traian Basescu il voteaza cei care inteleg ca presedintele e greu de consiliat si ca prefera sa-si asume greseli facute de el decat eventualele erori facute de cei din jurul sau. Pe Traian Basescu il voteaza si unii care nu-si pot explica in nici un fel cum presedintele a renuntat la Andrei Plesu, dar a pastrat-o si promovat-o fara retineri pe frumoasa Elena Udrea, tanara sotie a abonatului la afaceri cu statul Dorin Cocos. Citeşte aici